caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

LA CURTE (11-19)

de (21-3-2010)

Ady Ross

La curte

11. Fumuri

Nori de fum mi se perindă şi-acum în faţa ochilor, parte din decorul îmbrăcat în ceaţă al unori ani ciudaţi şi poate nu chiar…
Frate-miu Jecki, vedeta curţii, fuma doua pachete de „CARPAŢI” pe zi. Era unul din viciile pe care le cultiva, gustând viaţa din plin. Mai erau: femeile, carţile (de joc) şi băutura, adică „iadul pe pământ”…Făcea parte din acea generaţie de la razboi, pentru care nu exista ziua de maine.
Tata în schimb, se droga cu trei pachete de MARAŞEŞTI pe zi, dar urla la Jecki când îl prindea cu ţigara-n gură. Pe frate-miu îl „scăpase” şi se oftica văzând cum acesta se dezvolta liber şi necomplexat. Atât îl înciuda, încât vedea în comportamentul lui dezinvolt, atac la adresa întregului sistem patriarhal al familiei. Doar eu mezinul, „uşa de biserică”, strict educat, trăiam în umbra îndoctrinării stupide a vremurilor, alături de droaia de victime ale noii generaţii, pentru care ” iniţiativa” era doar un cuvânt din dicţionar.
Au trecut anii şi m-am trezit cu ursuzul meu parinte spunându-mi într-o zi, cu un aer prietenos:
-Băi băiatule, nu vreau să te-ascunzi de mine. Ştiu ca fumezi pe-ascuns, şi nu vreau să mă simt înşelat. Poţi s-o faci şi-n faţa mea. M-a lăsat fără grai: şi cu mine dădea greş. Nu mai fumasem până atunci, aşa c-am înhăţat surprinzătorul drept la viciu, cu mare entuziasm.
Am improvizat iute o tabacheră ( o cutie rămasă de la mătuşa Nuţa din Botoşani , pe care scria cu litere de-o şchioapă,ŢIGĂRI ANTIASTMATICE) şi-am îngrămădit în ea ţigări de toate felurile: găsite, cumpărate, „împrumutate”…
Aveau un gust infect, dar le acceptam vrând nevrând. Cum altfel puteam fi în rând cu ceilalţi din gaşca? Cu timpul, m-am obişnuit şi chiar simţeam nevoia acută să fumez, încât am început să le iau şi la liceu.
Trei profesori ne aşteptau în poartă, fiecare cu o misiune bine definită, menită sa ne vâneze orice păsărică din stolul libertăţii. Acum când mă gândesc bine ,cred că şi profesorii ăştia or fi avut copii dar în primul rând erau preocupaţi în a-şi salva „pâinea”…Unul ne controla dacă matricola cu numarul personal e cusută şi nu doar prinsă-n ace, al doilea era preocupat de culoarea şosetelor, susţinând că negru, alb şi maro sunt unicele culori ale curcubeului, iar al treilea ne trecea degetele prin păr verificând că nu depaşeşte grosimea degetelor lui. În caz că da, ne trimitea acasa nu înainte de a primi o săpuneală cu scădere la”purtare”, în cancelarie.
Primii doi erau de neînşelat, în schimb, puţina briliantina grasă, îl convingea pe-al treilea să nu ne-atingă părul. Şi-aşa pătrundeam printre ei visând la momentul în care ascuns în wc, voi trage câteva fumuri.
Dar şi aici mă aşteptau surprize: învăluit într-un nor de fum, dau nas în nas cu dna Anastasescu care, căzută în dizgraţie, primise misiunea infectă de a ne pândi la toaletă. Mintea-mi căuta febril o ieşire, când deodată o văd pe bătrâna profesoară schimbând culori la faţă, îmbrăţişându-mă afectuos şi spunându-mi cu-n ton bâlbâit:
– Iartă-mă măi băiatule, n-am ştiut că eşti suferind…Dumnezeu să-ţi dea sănătate şi să te faci bine cât de curând…
Mut, am holbat ochii la ea convins că senilitatea îi atacase cerebelul, dar abia când mi-am vârât „tabachera” matuşii Nuţa în buzunar, m-am dumirit. Ce bine că nu-i scosesem eticheta!…

12. Banca

Pătrunşi de germenii nostalgiei, oamenii obişnuiesc să folosească superlative spumoase prezentând luminoşii ani ai adolescenţei lor, sub titlu de unicat.
Nu voi face excepţie de la regulă…
Banca din fundul curţii începuse să se scorojească…
Nu-i de mirare. Seară de seară o asaltam, ca loc de întâlnire a simţurilor, dorinţelor, hormonilor şi micilor romane ce se înfiripau între noi, adolescenţii curţii. Era un loc în care fericirea îşi schimba vesmintele amorfe în forme concrete ce ne umpleau sufletele şi ne fierbeau sângele. Primele atingeri, jocurile de cuvinte, insinuările ştrengareşti umpleau aerul de tensiune juvenilă cu gust de aventură. Eram cam toţii de-aceeasi vârstă însă dezvoltaţi diferit, între nuanţe de copii şi foşti copii…
Interesant era să priveşti acea gamă de caractere diferite ce se adunau la amurg, încercând să-şi impună prezenţa prin ceea ce considerau ei mai potrivit situaţiei. Ne-ngrămădeam pe bancă atingându-ne pielea, simţindu-ne răsuflările, privindu-ne de-aproape cu intenţii de lupi şi comportament de oiţe. Vorbeam vrute şi nevrute ce-ntotdeauna deviau spre relaţiile dintre „el” si „ea”…
Preferata noastră era Liliana, pe care-o aşezam întotdeauna la mijloc. O preferam pentru că nu riposta cu fiţe la avansurile noastre stângace. Râdea din toata inima şi ne dădea senzaţia că eram cei mai reuşiţi curtezani.
Fazele acelea puerile cu fumuri mature, ne umpleau spiritul de bucurie şi speranţe, în jocul „de-a viaţa”.
-Vi şi mâine seara, Liliana ?
– Nu m-aşteptaţi! Poate…depinde când mă-ntorc de la-ntâlnire.
Se lăsă tăcere…Deci, Liliana avea un prieten. Ne simţeam tradaţi, înşelaţi , ignoraţi… din nou copii neînsemnaţi cărora cineva le-o luase înainte.
Liliana dispăru pe scari fluturându-ne cu mâna. Din direcţia geamului ei de la etajul întâi se auzea vocea ascuţită a mamei ce o mustra cu vehemenţa pentru libertatea ce şi-o permitea.
-Vrei să paţeşti ca mine, nenorocito ! Vrei să rămâi borţoasă? Unde te fâlfâi la ora asta ca o curvă?
– Nu mai suport! Ce ţi-am facut? De-aş putea dispare-odata din casa asta! reacţiona Liliana, înainte de-a auzi palma mamei, pleznindu-i faţa.
Dimineaţa, cu tristeţea întipărită pe faţă , o vedeai târându-se spre şcoală, ascunzăndu-şi cu palma, ochiul lovit.
Liliana nu şi-a cunoscut tatăl. Gurile rele spuneau că nici mă-sa nu ştia care din ei era…
Într-o seară Liliana ne mărturisi mândră:
– E student la construcţii…Mi-a spus că ma iubeşte şi că mă va face fericită. Cum îşi termină studiile mă ia de soţie…
Ochii-i străluceau în mod deosebit. În acea seară nu s-a mai aşezat între noi. S-a întors devreme acasă. De la fereastra ei nu s-au mai auzit ţipete , doar plânsul amar al mă-sii ce-afla că fiica ei nu mai e virgină.
În curând va mai afla că Liliana e pe cale de-a deveni mamă. Si fetiţa ei va creşte fără tată, acel deja-vu din mamă-n fiica…Liliana ne evita acum. Ochii ei stinşi nu mai zâmbeau ca înainte. Se maturizase peste noapte şi cu ea, nuanţele copilariei noastre de pe bancă…

13. O zi de toamnă aurită , cu Hamlet… (1)

Vine toamna…O simt în culorile cu care frunzele s-au fardat şi-n oasele mele întoarse nu de mult de la Techirghiol cu miros de nămol şi dureri de mă perpeleam şi cântam Internaţionala în octave înalte…
Da, un reumatism cultivat de la vârsta de 5 ani ce-şi trambiţa venirea la începutul toamnei…Speram ca marea şi nămolul împuţit vor avea un efect miraculos, dar minunea nu s-antâmplat. Iar pe de-asupra, am mai avut de suportat pe d-na Vasile, o femeie obeza şi veşnic transpirată, la care stăteam în gazdă la Constanţa şi care ne scotea ochii, mie, lui Biţa şi Păpuşii, cu tot felul de chichiţe care ne făceau viaţa imposibilă. Culmea a fost în a cincea zi când ne-a întâmpinat la venirea de la băi cu:
– Nemaipomenit dom’le ! Până să veniţi voi, aveam în bucătărie două muşte. Ia te uită acum : şase !…
Am lăsat-o să dea în ele cu-n prosop şi ne-am retras repede în cămăruţa cu două paturi şi-o saltea pe care se duceau economiile parinţilor.
Reîntoarcerea la curte fu sărbătoare pentru noi. Eram fericiţi cu nuanţele de bronz ce le căpătasem şi bineinţeles ne făleam la toţi cu vacanţa de vis de la mare…Din păcate, tocmai când vroiam să etalez noile mele culori se făcu răcoare, ploua şi a trebuit să-mbrac tunica aia din stofă de puşcariaş, impusa de liceu.
Duminică se facu frumos iar soarele strălucea ca la Techirghiol. Daniel aruncă ideea c-am putea merge în Cişmigiu să ne plimbăm cu barca…Georgiana se entuziasmă de idee şi fugi s-o aduca pe Oana, o colega de clasa, ce m-a lăsat din primul moment cu gura căscată şi m-am declarat pe loc : „îndrăgostit lulea fără drept de apel”.
Tot drumul o priveam pe Oana, fascinat şi pe Giorgiana, încăntat de debitul ei verbal ce mă scutea de eventualele bâlbâieli…
În barcă, în Cişmigiu, Daniel şi-a scos camaşa iar eu care eram o slăbătură de mai mare mila, am rostit fraza de care mă înabuş chiar şi-acum:
– Eu n-am ce arăta Soarelui…
-Ce-ai spus ? mă întrebă Oana, auzindu-mi prima oară vocea…
– Nimic, spuneam c..că soarele-i tare…
Mă rugam la toţi zeii s-o fi asurzit anterior .
Mă vedeam cu-n craniu în mana dreaptă, ţipând de mama focului : „A fi sau a nu fi…” pe scena populara a vechiului parc, încercând să cuceresc inima frumoasei Oana. Cum puteam fi atât de patetic, teatral şi stupid !?!?…toate laolaltă.
Publicul însă-i îndulgent. Iartă…

14. O zi de toamnă aurită, cu Hamlet…(2)

Giorgiana îl iubea pe Daniel. Îl acoperea cu valuri de atenţie, zâmbete şi atingeri „ca din întamplare”. Daniel nu prea era receptiv, sau cel puţin o facea pe indiferentul, pentru că încerca să mai tragă puţin de copilaria lui, netrăită din plin. Eu în schimb, eram îndrăgostit…O simţeam prin fiecare por, prin fiecare nerv…O senzaţie dulce-amară mă-nvăluia, privind acea fată minunată cu ochi de cărbune. Eu, băiatul cu un debit verbal infernal, mă trezeam ori mut, ori bâlbâindu-ma în preajma ei.
Încercam să-mi controlez trăirile, cântărindu-mi cuvintele dar mă cam împotmoleam .Spaima că mă voi bâlbâii vorbindu-i, îmi accentua problema. Încercam să mă văd cu ochii Oanei şi mă apuca groaza la ce mi se-aşternea în faţa ochilor…
Dar ochii Oanei zâmbeau, buzele la fel, iar eu o priveam beat încercând să ghicesc enigma Giocondei…
– Vii deseară la mine? mi se adresă în timp ce eu, îmi căutam echilibrul, deja pierdut, în barcă. Tina, sora mea organizeaza un cenaclu literar la noi, vii?
– Da,da,dar eu…
– N-ai grijă, îţi va plăcea, dar să vi cu pescaruşul, îmi zâmbi facându-mi cu ochiu’.
Trăgea cu rafale spirituale în mine iar eu mă simteam paralizat. I-aş fi ripostat cu uşurinţă, aşa cum faceam la toţi, dar de ea, eram îndrăgostit…
Văzându-mă derutat, Oana continuă cu un ton entuziast:
– Fiecare aduce „Pescaruşul” lui Cehov. Nu-ţi promit un rol principal, acelea sunt deja ocupate. Ne lipseşte înca unul. Acela va fi al tu, vrei? Vroiam, şi-înca cum vroiam…Vroiam să fiu lângă ea oriunde mi-ar cere. Veni seara…Salonul lor mititel era invadat de nenumarate scaune dezasortate, luate de prin vecini. Tina îşi aşeză invitaţii într-o ordine numai de ea ştiută. Câteva sticle de vin ieftin stâteau îngrămădite pe masuţa ovala din mijloc, iar între ele trona o sticlă de votcă care parca sugera: eu sunt pentru „finale”…
Oana şi cu mine eram singurii elevi din ceata aceea de studenţi şi nu prea înţelegeam ce fac eu acolo, în afara faptului că o aveam pe ea lângă mine. Mai era şi-un tip pletos şi cu barbă nerasă care arăta ca Isus şi atrăgea şuşotelile celor prezenţi. Rolul primit se limita la patru fraze scurte pe care le aşteptam cu înfrigurare, cu teama de a nu face vreo gafă. Şi totuşi, această comedie cu substrat şi final tragic, avea sa mă captiveze şi să mă delecteze chiar prin încercările stângace ale celor prezenţi, de a intra în personaj.
Au urmat dezbaterile…Fiecare îşi prezenta personajul, prin prisma interpretării personale a rolului jucat. Discuţii încinse, vin, ochii cu străluciri de stele ai Oanei…doar aripi îmi lipseau. Apoi se facu linişte, iar pletosul cu chip de Isus se dezlanţui în recitarea pe de rost al unui poem lung cu fraze interzise, pentru care fusese „aruncat” din Uniunea Scriitorilor şi Artiştilor, şi-şi prezenta creaţiile, underground…Nu am aplaudat la sfârşit. Am umplut paharele cu vodca şi le-am dat pe gât cu sete şi furie tacită…un fel de solidaritate cu un talent decapitat de doctrină. Din bucătărie venea un miros ademenitor …Oana si Tina ne făceau prima cunoştinţa cu pizza: felioare de franzelă cu o sardea la mijloc, înca fumegande, de la cuptor…

15. Coca lui Wigler

-Vă spun eu că treaba asta nu poate continua aşa!
-Ce treabă, doamna Wigller? Ce vă supără în asemenea hal?
-Păi bine dom’le, fără parizer? Putem trăi fără parizer?
Congestionată de furie, doamna de la etajul trei se-ntorcea de la cumpărături cu o plasă în care o franzelă, însoţită de două borcănaşe cu muştar îi pierduseră trei ore la coada de pe Austrului colţ cu Republicii.
Doamna Wiglller trăia cu Coca, fica ei de 45 de ani, în apartamentul ce dădea înspre stradă. Mai bine zis, supravieţuiau, petrecându-şi mai toată viaţa în balconul lor minuscul, bând cafea de cicoare şi urmărind mişcarile de pe trotuar ca pe un film cu bilete „pe gratis”…Bărbatul doamnei Wigller pierise pe linia de tren când Coca avea vreo şaptesprezece ani. Oficial, se stabilise că a fost victima unui accident. Zvonurile însa spuneau că a încercat să scape de nişte jandarmi beţi, trecând linia ferată tocmai când personalul de Braşov părăsea staţia. Devotată mamei, Coca şi-a irosit copilăria, apoi tinereţea şi in cele din urmă viitorul, ţinându-i compania. Cunoscuse un singur bărbat în viaţa ei, care-o invitase în cuibul lui, prea mic pentru trei, aşa c-având de ales, a rămas cu mama. L-a plâns un timp dar pe parcurs s-a obişnuit cu ideea şi-a renunţat. A renunţat la el şi la orice nouă încercare…
Uneori ieşeau la plimbare braţ la braţ ca două prietene, mama în negru, fiica în alb, cu pălărioare asortate, paşind încet, într-o lume doar a lor…
De mic mă cam feream de ele, nu din cauza ciudaţeniilor ce li se-atribuiau, ci pentru că mă puneau în situaţii dificile de mă fâstâceam ca dracu’:
-Măi, da mămica aia a ta nu-ţi dă nimic de mâncare? Eşti numai piele şi os! (asta cand eram mai puşti). Apoi mai târziu:
-Măi, da tu nu vrei să te-ngraşi un pic? Cum vrei să se uite fetele la tine?( asta cand ma vedeau cu prietena mea Oana)…Ma roşeam de fiecare dată, deşi erau atât de previzibile. Era felul lor de a-mi acorda atenţie, un fel de simpatie exprimată fără tact care săpa în mine complexe exagerate.
După un timp, Coca înceta s-o mai acompanieze pe doamna Wigller. La început au pastrat cancerul în secret. Erau prea mândre pentru a suporta mila din ochii lumii. Când Salvarea începu să le viziteze mai des, destainuirea bolii deveni inevitabilă.
Doamna Wigller continuă să poarte negru…

16. Surorile Albu

Marta şi Lucreţia Albu împarţeau garsoniera de la parter, veşnic umbrită de prunul uriaş care dădea un aspect monumental banalei alei din mijlocul curţii.
O bună parte din timp le-am considerat nişte fiinţe stinse, nesemnificative, ce aveau un rol de decor şi nu mai mult, pe scena dramelor curţii. Le salutam politicos privindu-le ţinuta demnă, puţin rigidă, ce le făcea să semene între ele, deşi una era blondă şi înaltă iar cealaltă brunetă şi scundă.
Nu întotdeauna-mi răspundeau, uneori pentru că erau distrate, alteori pentru că se cam fereau de societate.
A fost nevoie de acel pahar cu zahăr pe care Lucreţia veni să-l restituie mamei, pentru a constata cât pot, uneori, aparenţele să inducă în eroare…
– Bună ziua! Uite, v-am adus zahărul înapoi…
– Să ştii că mă superi! reacţionă mama, sincer.
– Doamnă , nu e-n firea noastră să rămânem datoare cuiva aşa că vă rog să mă iertaţi şi să mă-nţelegeţi.
– Cu condiţia să bem o cafea împreună, zâmbi maică-mea şi-i arătă un fotoliu. Era prima oară când Lucreţia ne-a intrat în casă. Mă foiam pe scaunul din cealaltă cameră, cu imposibila carte de fizică în mâna, încercând cu coada ochiului să reţin din formele acestei femei care sfida cei cincizeci de ani de care se apropia.
Pubertatea aceea nenorocită mă ducea spre zone interzise situate între decenţa şi perversitate. Parcă nu mai era acea fiinţa „inţepată” ce-mi defila prin curte, ci o femeie rafinată ce saruta cu pasiune o ţigară încercând prin câteva formalităţi verbale să spargă gheaţa …
Eram fascinat de timbrul puţin aspru al vocii ei grave ce vibra într-un mod ciudat, poate de emoţie…
De fapt, îi auzeam doar glasul ,neatent la cuvinte în timp ce paginile carţii de fizică deveneau din ce in ce mai albe.Unde dracu’ dispăruseră literele?
Cuvântul „Paris” mă trezi din visare…
– Da dragă, am trăit cincisprezece ani în Monmartre…eu, Marta şi tatăl nostru, înghesuiţi într-o garsonieră cu pereţii scorojiţi de la ultimul etaj, dar cu geamul acela imens,stii tu, prin care aproape că atingi cerul. Fusese atelierul unui pictor.
– Înteleg ca asta a fost prin anii ’52-’53, spuse mama facând o mică socoteală.
– Da, în ’52…Dizgraţiat ca „mic burghez”, tata a reuşit să ne salveze pe toţi, mituind cu două apartamente pe unu’ Dumitrescu, care ne-a aranjat paşapoartele.
Parisul ne ameţea…Ne plimbam în neştire pe strazi, încercând să ne asimilam în noua societate.
Tatălui nostru îi era mai greu. Bolborosea într-una de avutul pierdut, de „cocoşeii” de aur îngropaţi nu ştiu pe unde, de închisoarea ce-l aştepta dacă nu fugea şi în cele din urmă, de mama ce n-apucase să ne vadă mari şi să-l apere de singurătate. După vreo patru ani, inima-i cedă iar noi am rămas singure, cu foarte puţine rezerve în pretenţiosul „oraş al luminilor”…
Mă fascina povestea…Încercam să mi-o închipui pe Lucreţia mai tânăra cu 20 de ani, în rochie de mătase colorată, cu o eşarfă în vânt, aşa cum vazusem într-un jurnal franţuzesc cu manechine, ce ne trecea nouă, puştilor de-atunci, din mână-n mână.
– Pe Bernard l-am cunoscut…
Ehei!…devenea de-a dreptul interesant. Cartea nesuferită era deja pe covor, urechile mele funcţionau ca nişte antene de radar. La naiba cu fizica aia pentru plozi!. .

17. Surorile Albu (Lucreţia)

– Pe Bernard l-am cunoscut la cafeneaua „La Place” care-mi asigura existenţa. Eram chelneriţa şi mă prezentam „Florence” pentru a părea de-a locului.
I-am adus cafeaua ce-o comandase. Mi-a prins mâna într-a lui şi-a sărutat-o. Am încercat s-o retrag dar ţinând-o cu putere, ridică ochii spre mine şi-mi spuse simplu :
– Ce bine că existi !
M-am fastacit şi-am lăsat mâna moale. Se ridică în picioare, mi-o sărută din nou şi dispăru pe uşa cafenelei…
Mama o privea uluită. Când o invitase la cafea nu-şi închipuise că Lucreţia îşi va dezvălui trecutul cu o asemenea dezinvoltură. Eu, ce să vă spun? Încetasem de mult să respir şi tăceam chitic în speranţa că va uita de mine şi va continua pâna la sfârşit.
Dar Lucreţia parcă plutea. Dorinţa de a se destăinui cuiva părea mai puternică decât orice reticenţă pe care în mod normal o ai faţă de un om strain, deci continuă:
– O saptămâna am fixat uşa cafenelei sperând să-l revăd. În minte îmi era întipărită figura lui, cu acei ochii umezi, mari , faţa măslinie, barba îngrijită cu fire sure şi părul bogat ce-i contura capul frumos.
În a opta zi,aproape de ora de închidere, apăru învăluit într-o mantie neagră, udă de ploaie şi se aşeză la o masă. I-am pregătit cafeaua fără să mi-o ceară. Zâmbind, mi-a spus că m-aşteaptă până-mi termin lucrul. N-am replicat decât scoţându-mi şorţul şi aşezându-mă lângă el.
Ne-am plimbat apoi ore în şir prin ploaie…eram îndrăgostită. Mi-a povestit că e pictor şi c-ar vrea să mă picteze. El a fost singura dragoste din viaţa mea…Chipul şi trupul meu aveau să figureze pe zeci de pânze de-acum încolo. Preferinţa lui era nudurile. La început mi-a fost greu. Educaţia strictă de-acasă îmi îngreuna rolul. Petreceam ore-n şir nemişcată în faţa ochiului său de artist în timp ce-al meu, de femeie, îi savura zbuciumul. Vindea rar. Talentul îi era pus la grele încercări. Eu îl încurajam, îi veneram calitaţile.
– Nu vă plictisesc, doamnă? se adresă mamei.
„Nu, nu, nu, spune-i că nu, mamă ! ” o imploram eu în gând. Femeia asta era minunată ! Povestea ei îmi rula ca un film in faţa ochilor. Aş fi vrut să fiu eu pictorul, să mă transport în timp şi în loc, aproape de „franţuzoaica” asta…
– Te rog, continuă, răspunse mama , dă-mi voie doar să văd dacă nu mi se arde friptura…offffff !! Îmi venea s-o strâng de gât pe femeia asta cu friptura ei…Deh, totuşi mi-era mamă, mama ei de treabă!
Lucreţia îşi schimbă poziţia în fotoliu şi continuă, fără să-i pese de prozaica întrerupere :
– După un timp, începu să se comporte ciudat. Dispărea câte o zi-două şi se-ntorcea palid şi slăbit. Într-o zi am zărit pe mâna cu care mă-mbraţişa câteva pete. La început am crezut că-s pete de culoare. Când l-am surprins însa c-o seringă mi-am dat seama de cruntul adevăr. L-am îmbrăţişat plângând…Se droga cu morfină. Braţul era perforat în nenumărate locuri şi mi-am dat seama că nu era ceva recent. Cu Marta i-am făcut cunoştinţă după vreun an…

18. Surorile Albu (Marta)

– Am încercat s-ascund de Marta, legătura cu Bernard. Sora mea îşi petrecea mai tot timpul singură, citind, când revenea seara de la biblioteca la care lucra. Lipsa mea de-acasa o explicam prin programul aglomerat al cafenelei şi turele de noapte care deveneau din ce in ce mai frecvente. Nu vroiam să-i stârnesc invidia. Dupa vreun an l-am invitat pe Bernard la noi. Am simţit în ochii Martei acea flacără pe care speram să n-o văd. El era amabil şi plin de farmecul cu care mă cucerise. L-am condus la plecare până-n stradă iar acolo, i-am făcut o scena de gelozie. Cu un sărut lung m-a liniştit că nu va iubi pe nimeni alta…
Devenea din ce în ce mai palpitant. Maică-mea arunca tot timpul ochiade înspre camera mea sperand că-s concentrat la examenul la fizică de-a doua zi, cu teama ca Lucreţia va intra în cine ştie ce detalii…Iar eu, foşneam de zor nişte foi făcând-o pe silitorul.
– N-am să uit acea zi de august în care mi se făcu rău de căldură şi-am cerut stăpânului să mă elibereze.
La intrarea-n garsonieră m-a izbit mirosul puternic şi atat de cunoscut al tuburilor de culori de ulei şi al diluanţilor. Pe un taburet, aproape de fereastră, Marta poza cu genunchii acoperiţi cu un cearsaf alb, iar restul trupului, cu razele acelui soare copleşitor…
Mi s-au muiat picioarele şi m-am trezit culcată pe podea cu Marta si Bernard deasupra mea încercând cu o cârpa îmbibată în apă, să-mi răcorească fruntea.
L-am pierdut pe Bernard în favoarea propriei mele surori. Lacrimile îmi inundau ochii. Bernard mi le ştergea cu buzele lui în timp ce Marta, retrasă într-un colţ, plângea în hohote…Bernard îşi strânse pânza şi culorile şi dispăru în tăcere. A fost ultima oara când l-am văzut. Ura ce-o purtam Martei s-a transformat treptat în compasiune. Eram tovaraşe la soartă. Eram dependente una de alta şi-aşa am rămas, surori, prietene, un singur suflet.
Eu îmi aţinteam zilnic privirea spre uşa cafenelei, iar Marta privea trotuarul rece, de sus, de la geamul ce se contopea cu cerul…După un timp, l-am căutat la locuinţa lui. Obloanele erau coborâte. Nimeni nu răspundea la bătăile mele în uşa. O vecină mi-a spus că s-a internat într-un sanatoriu în Elveţia fără a lăsa vreo adresă. Au mai trecut doi ani de aşteptări deşarte. Într-o zi urâtă de toamnă ni s-a bătut în uşă. Era un avocat care ne anunţa că suntem moştenitoarele lui Bernard. De fapt ale creaţiilor lui…
Ne-am păstrat căteva pentru noi, iar restul fu primit cu entuziasm de o galerie pariziană. Post mortem, Bernard valora mai mult decât în viaţă. Nu si pentru noi…
Banii obţinuţi ne-au facilitat reîntoarcerea în România. Nimic nu ne mai lega de luminile Parisului. Ne simţeam străine şi dezrădăcinate.
Şi iata-ne aici, doamnă…Nu ştiu ce m-a determinat să vă povestesc viaţa noastră. Simţeam nevoia s-o fac cuiva.
– Îţi mulţumesc pentru încredere…tristă poveste, şopti mama cu gândul la friptura ce desigur se făcuse scrum. Lucreţia se îndepărtă spre uşa, iar eu ridicai cartea de fizica de pe covor .Cântărea o tonă…

19. Pisoii doamnei Cioclov

Avea şase…Nu le mai ţin minte numele la toţi, dar doi erau de neuitat: Armenel şi Duţ (diminutivul de la Mândruţ, asta când nu era supărată pe el). Se spune ca cine iubeşte animalele iubeşte şi oamenii. Dacă-i aşa, avea d-na Cioclov un stil aparte de-a iubi. Facând bine lista, părea să nu aibă nici un cusur:
• Era sufletistă (ţi se băga în suflet chiar dacă n-o invitai, pentru că trebuia sa ştie tot).
• Caldă(arunca lături opărite pe noi,cică din greşeală).
• Alintătoare (măgar ce eşti! tâmpita dracului !eşti orb, boule?).
• Tandră(o prindea pe fiică-sa de păr şi-aşa lipita de ea, o târa până în casa).
• Romantică şi visătoare(ce n-aş da să scap de câţiva vecini de-aici cu tot cu progeniturile lor!).
• Sexy (unele din rochiile ei aveau nasturii desprinşi).
• Îngrijită (nu-mi amintesc s-o fi vazut fără bigudiuri).
• Candidă şi loială( îi pâra pe toţi la parinţi).
Doamna Cioclov nu ieşea din incinta curţii. Îşi plimba pisoii cu coada-n sus de-a lungul aleei.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.215.69