Invidia este un puternic factor motivator în politică. Comuniștii s-au folosit de ea, numind-o “ură de clasă”, iar azi numeroși politicieni, mai ales populiști de stânga, o scot de la naftalină pentru folos electoral.
La începutul secolului XX bolșevicii din Rusia, iar mai apoi comuniștii ajunși la putere pretutindeni în lume, au incitat “clasa muncitoare/proletariatul” împotriva “clasei de mjloc/burgheziei”, chiar dacă nu întotdeauna cu succes deplin.
Să ne amintim doar de clasificarea populației rurale în chiaburi, țărani mijlocași și țărani săraci, aceștia din urmă fiind manipulați împotriva primelor două categorii de către activiști comuniști trimiși că impună colectivizarea agriculturii.
Sau de confiscarea proprietăților imobiliare, expropriere fără despăgubire în folosul “întregului popor”. În 1948 -1950 au fost tâlhărite nu numai averile marilor industriași, dar și cele ale simplilor funcționari sau liber-profesioniști, de pildă apartamente în care au fost introduși de-a valma chiriași cu origine “sănătoasă”, fericiți că “burjuii” și “esplotatorii” au cunoscut din plin mânia clasei muncitoare și rămânând recunoscători \”partidului clasei muncitoare\”. În acest caz, efectele invidiei mai subzistă și azi, întreținute de conducătorii neocomuniști în frunte cu Ion Iliescu, care au făcut tot ce au putut ca să se opune restitirii proprietăților furate de stat, apelând din nou, în forme mascate, la ura de clasă, adică la invidie.
Folosirea invidiei în politică – “the politics of envy” – nu este însă specifică României. Ea a fost utilizată până prin anii ’80 cu regularitate de socialiștii și social-democrații europeni, pentru a justifica politicile de taxare punitivă a veniturilor celor mai avuți membri ai societății.
Această politică a fost total discreditată după apariția unor politicieni conservatori precum Margaret Thatcher și Ronald Reagan, care și-au dat seama că până la urmă taxarea punitivă nu-i afectează, pe termen lung, pe cei bogați, capabili să-și ia bocceluța și să se mute în locuri cu regim fiscal mai favorabil sau să evite plata taxelor prin scheme sugerate de contabili plătiți gras, ci pe cei săraci, afectați de scăderea veniturilor bugetare ca urmare a intrărilor tot mai reduse de la cei avuți. Cu alte cuvinte, impozitarea punitivă echivalează cu tăierea găinii cu ouă de aur.
În timpul ultimei crize financiare din 2008 – 2009, care a aruncat lumea în cea mai gravă recesiune din ultimii 60 de ani, s-au auzit din nou acuzații la adresa bancherilor și a agenților bursieri în general, precum și cereri de reintroducere a impozitării punitive a acestor bogătași care se lăfăie în timp ce omul de rând trage targa pe uscat.
Până la urmă nu s-a întâmplat așa, ba mai mult, multe state, în frunte cu Statele Unite și Marea Britanie, au cheltuit mii de miliarde de dolari pentru recapitalizarea băncilor aflate la ananghie, conștiente de efectul catastrofal al unui colaps financiar.
În România manifestări ale invidiei s-au perpetuat după 1990, prin celebrele mineriade și a lozincilor ce le-au însoțit, de tipul “noi muncim, nu gândim”. Am scris despre supraviețuirea invidiei în politică în editorialul “Am întâlnit ură de clasă în România”http://www.romanialibera.com/editorial/editorial.php?step=articol&id=435.
Invidia este o forță motrice puternică în politica de stânga, după cum și lăcomia este o forță motrice în politica de dreapta. Și ambele, fiind inerente naturii umane, vor continua să exercite o influență importantă în politică.
