Vals cu Baschir este un documentar animat, gen neobișnuit și oarecum paradoxal de care mărturisesc, nu mi-am închipuit ca poate exista. Scenariul și regia aparțin regizorului israelian Ari Folman. Filmul a apărut în 2008 și a primit o serie de premii la Festivalul de la Cannes.
În Vals cu Baschir, Folman se reîntoarce în tinerețe cand, in varsta de 19 ani, a fost trimis ca soldat israelian la interventia din Liban în 1982. Se reintoarce la propriile experiențe și amintiri, sau mai degrabă la lipsa de amintiri. Spre deosebire de mai foștii săi colegi de armată el nu mai tine minte aproape nimic, mai ales din momentele din misiunea de la Sabra şi Shatila. Aceasta amnezie îl va determina mai târziu în 2006, sa înceapă o călătorie neplanificata în el însuși.
Ideea i-a venit după o discuție cu un fost coleg care ii povestește ca visează frecvent același coșmar în care o haita de câini fioroși îl atacă. Prietenul pune coșmarul pe seama experiențelor traumatice din timpul misiunii din Liban.
Odată ideea născută, Folman va continua sa lucreze la ea, purtând discuții cu persoane care au fost în război în aceeași perioada, cu foști militari, cu prietenul şi psihologul Ori Sivan, Zahava Solomon, un expert în stres post-traumatic şi corespondentul de război Ron Ben Yisahi.
Titlul este inspirat de o scena în care unul din cei intervievați, Shmuel Frenkel, cu o arma automată în mana ,,dansează” un vals straniu deschizând focul pe o strada din Beirut plina de afișe cu Bachir Gemayel, comandant în acea perioadă al unei miliții libaneze.
Filmul a fost realizat în decurs de mai mulți ani. Animația, de înaltă clasă, realizată de o echipă, amintește ca stil și atmosferă de o producție cu buget mic realizată de un amator pasionat folosind softuri simple de calculator. Sau mai curând de o copie pirat a unuia din milioanele de jocuri violente de calculator.
Filmul a fost bine primit de către critici, ceeace era de așteptat gândindu-te la gradul înalt de corectitudine politica (sau poate opusul ei – depinde de spectator) pe care subiectul îl sugerează. Succesul comercial a fost totuși moderat.
Cel mai bine ar fi să mă opresc aici dându-vă câteva repere necesare ca apoi fiecare dintre dumneavoastră să judece singur. Saitul dedicat filmului: http://waltzwithbashir.com/film.html
Înainte de a-l vedea va puteți face o idee cautând secvențe pe youtube.com de exemplu:
[i]Nota. Nici revista Acum nici autorul articolului nu incurajează folosirea copiilor pirat de filme, muzica sau alte creații; în același timp, vizionările pe youtube.com sunt legale).[/i]
Regizorul Ari Folman are in palmaresul sau cinematografic un debut de exceptie cu mai mult de un deceniu in urma (Clara HaKedosha – Sfanta Clara, un fel de poveste fantastica plasata in lumea adolescentilor), un esec aproape total (Made in Israel) si un numar de episoade in cateva seriale de televiziune. Tocmai cand cariera sa parea ca se afla pe panta plafonarii apare Vals cu Bashir – film complet deosebit de orice altceva a facut Folman si oricine altcineva, un film tare si traumatic despre o trauma nationala.
Anul este 1982. Menahem Begin este prim-ministru si Ariel Sharon ministru al apararii. Israelul, supus atacurilor teroriste repetate ale OEP-ului aflat in Liban cam in pozitiile ocupate astazi de Hezbollah intra cu armata in Liban cu intentia declarata de a asigura pacea asezarilor din nordul tarii si se inglodeaza intr-un razboi si o ocupatie care vor dura 18 ani. Dupa cateva luni de ceea ce pare a fi succes militar militantii OEP sunt expulzati din Liban, si aliatul Israelului presedintele Bachir Gemayel semneaza un tratat de pace cu Israelul. Euforia este insa intrerupta dupa scurt timp de asasinarea lui Bashir si de masacrul comis ca represalii de adeptii sai din falangele crestine in taberele de refugiati din Sabra si Shatila. In scurta vreme opinia publica mondiala se intoarce mai mult sau mai putin justificat impotriva Israelului, considerat ca raspunzator de situatia din Liban prin insusi faptul de a fi putere ocupanta.
Tema filmului poate fi descrisa ca fiind amnezia nationala legata de evenimentele de la Sabra si Shatila, tradusa in amnezia personala a celor care intrati ca tineri soldati abia iesiti din adolescenta traiesc trauma razboiului, a violentei, a mortii prietenilor lor, a fricii si a atrocitatilor la care le este dat sa asiste. Eroul principal este regizorul filmului, din a carui memorie s-au sters amintirile saptamanilor de razboi, inlocuite de vise confuze, inabusite si ele de necesitatea de a ingropa in uitare cele traite. Folman se angajeaza intr-o ancheta durereoasa, in care cerandu-le prietenilor sai sa-si impartaseasca amintirile, va primi ca raspuns nu numai realitatea traita ci si cosmarurile. Nimeni din aceasta generatie nu pare sa fi supravietuit nemarcat de experienta razboiului – experienta si trauma este colectiva.
Vals cu Bashir este un film de animatie, dar descrie o ancheta jurnalistica documentara reala folosind inregistrarea vocilor protagonistilor adevarati ai dramei pe care a trait-o si o reconstituie Folman. Desenate cu exactitate personajele filmului aduc pe ecran personalitatile reale, si desi tehnica de animatie nu este extrem de sofisticata senzatia de veridicitate documentaristica este perfecta. Maiestria si genialitatea ideii este insa vizibila mai ales in scenele de razboi si cele de vis sau mai bine zis de cosmar. Daca ar fi fost sa redea scenele de razboi in film obisnuit i-ar fi trebuit lui Folman maiestria si bugetul unui Spielberg in Saving Private Ryan pentru a realiza efectele echivalente de tensiune, si o echipa de actori pe masura pentru a reda presiunea psihologica. Daca asta inca ar fi fost realizabil, mai greu cred ca ar fi fost cu scenele de cosmar, in special scena de deschidere avand in ea o plasticitate a terorii care o fac una dintre cele mai memorabile scene de inceput a unui film pe care am vazut-o vreodata. O singura secventa pare imprumutata din Almodovar, dar fiind vorba despre relatarea viselor unei persoane reale sunt gata sa dau creditul ca aici realitatea, sau mai bine zis visul a imitat arta.
Scenele finale sunt infioratoare prin realismul lor necrutator. Oroarea masacrului ingropata in memoria protagonistului izbucneste in mod explicit prin scene documentare filmate, singurele din tot filmul. Cosmarul nu mai are nevoie aici nici de animatie nici de metafore. Cosmarul este realitatea.
Dan Romascanu,
Dupa umila mea parere, ai scris, in loc de un ecou la articolul lui George, o proprie analiza a subiectului filmului ( cu copy-paste), fara a te referi deloc la ceea ce a scris autorul articolului.
Aceasta ” cronica”, pe care am avut placerea sa o citesc mai demult pe lista inchisa Lista-2 nu este un comentariu la articol, ci un articol, pe care puteai sa-l propui redactiei.
Gestul de a-l posta ca ecou mi se pare lipsit de eleganta, puteai sa critici articolul lui George, contrazicind tezele sale relativ la film ca documentar, si altele…. Deoarece mi-am spus parerea si pe acea lista, cind ai adus aceasta cronica, vreau sa subliniez si acum ca nu te-ai referit decit foarte putin la cinematografia din Vals cu Bashir. Nu la ritm, la imagine, la unghiri, la flash-back-uri si rostul lor in lumea asociatica a regizorului Folman, la muzica si coloristica… Tocmai realizarea documentarului dupa toate legile filmului artistic, in care se filmeaza oameni -desene animate ( scheme) si dezvoltarea ulterioara, prin momentele de film intrerupt de marturii personale si stilul epic, firescul raului, din aproape in aproape, nerealizindu-se tragedia, reprezinta genialitatea filmului lui Folman.
Dar, prin acest „ecou”, nu ai creat un dialog cu autorul articolului, ci dimpotriva, ai vrut sa arati ca-l intelegi mai bine.
Bravo!
Vlad Solomon
Raspuns lui Vlad Solomon (sper ca va fi publicat de data aceasta la locul potivit – adica la ecourile articolului domnului Petrineanu))
Nu cred ca exista reguli fixe in legatura cu modul in care se scrie un ecou. Un dialog in legatura cu o cronica nu trebuie sa fie neaparat cronica la cronica. Nu am incercat sa arat autorului ‘ca-l inteleg mai bine’ ci am propus o viziune alternativa asupra filmului care este
subiectul cronicii sale.
Nu gasesc nimic lipsit de eleganta in asta.
Nu cred nici ca este vreo problema cu refolosirea unui text care imi apartine chiar daca a circulat inainte intr-un grup de prieteni.
Nu am observat de altfel ca tu te-ai fi referit in ecoul tau la cronica autorului si ca ai fi intrat in dialog cu dansul. Oricum, apreciez observatiile tale despre film, la fel si pe cele ale domnului
George Petrineanu. Ne este comuna cred aprecierea filmului lui Folman si sper ca mai multi dintre cititorii lui ACUM se vor simti indemnati
sa-l vada dupa ce au urmarit discutia noastra.
Referitor la cele doua ecouri precedente (domnii Romascanu si Solomon).
Multumesc pentru ambele comentarii care si completeaza si sprijna articolul. La fel de multumit sunt ca au fost relativ multi care l-au citit. Pentru ca intentia articolului fost sa arunce o ,,ancora” inspre acest film, sa-l fac vizibil – exact atata mi-am propus.
In mod intentionat am omis o serie de detalii. Si am renuntat si sa ma hazardez in vreo incercare de critica care de fapt nici nu e specialitatea mea.
S-ar putea scrie mult mai multe comentarii si articole despre acest film, de ce nu? Poate ca domnul Romascanu ar putea fi primul care sa continue (ati si facut-o dar eu vorbesc chiar de un articol).
Vizionare placuta!