caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Social



 

Ofensiva notarilor contra restului lumii

de (31-5-2009)

Unul din efectele crizei economice globale, care între altele a omorât afacerile imobiliare, a fost acela de a scădea dramatic veniturile notarilor din România.

S-au dus vremurile bune când la oraş făcea lumea coadă să vândă şi să cumpere garsoniere pe credit, iar la ţară să tranzacţioneze hectare moştenite de la bunicul şi lăsate pârloagă, brusc sărite de la unu la o sută de euro metrul pătrat, în speranţa că o trecere rapidă în intravilan va atrage investitorii imobiliari (să mai zică cineva că ţăranul român n-a beneficiat de pe urma integrării europene).

Anii 2005-2007 vor rămâne scrişi cu litere de aur – la propriu – în analele cabinetelor notariale româneşti, care au vârât la teşcherea cotă procentuală din totalul unei afaceri estimate la cel puţin o sută de miliarde de euro, adică aproximativ PIB-ul României. A fost o perioadă paradisiacă, în care preţioasa parafă cu timbru sec a funcţionat minunat ca o tiparniţă de bani.

Şi cum această nobilă profesie de ştampilat acte are în rândurile sale oameni întreprinzători, VIP-uri cu influenţă şi lobişti parlamentari eficace, e de înţeles că lucrurile nu puteau rămâne aşa, la cheremul suişurilor şi coborâşurilor economiei. Un fleac de criză nu poate sta în calea creativităţii acestui grup profesional bogat reprezentat printre parlamentari (sau consorţi, consoarte şi fii ai acestora). Trebuia găsit ceva care să înlocuiască în aceste vremuri grele veniturile în scădere de pe urma tranzacţiilor cu case şi terenuri.

Şi, surpriză-surpriză, s-a găsit: profitând de tărăboiul creat în jurul noilor Coduri civile şi penale, care a ridicat praful până în grindă, Uniunea Notarilor Publici, cu sprijinul nepreţuit al câtorva deputaţi (notari şi ei), s-a strecurat seara în biroul unde stăteau încuiate proiectele de Coduri, le-a scos din sertar şi a operat cu tuş mov de ştampilă câteva amendamente bine ţintite. Mai precis, vreo 33 la număr.

În esenţă, e vorba de faptul că o grămadă de proceduri contractuale civile care înainte se puteau face în formă scrisă, dar fără să fie legalizate la notar, acum trebuie trecute obligatoriu pe acolo, înregistrate, numerotate şi, bineînţeles, vămuite corespunzător. Ceea ce va crea complicaţii şi costuri greu de anticipat.

Formulele magice “încheiat în formă autentică” sau “declaraţie autentică notarială” au înflorit peste noapte şi în tot locul printre paragrafele Codului Civil, ca macii de primăvară în câmpurile de rapiţă. De unde înainte înscrierea în cartea funciară se făcea fără amestecul notarului, acum e nevoie de miraculoasa “încheiere”.

Dacă voiai să renunţi la un drept patrimonial, înainte te duceai şi declarai asta la biroul de cadastru şi publicitate imobiliară; şi acum te duci, dar cu o preţioasă declaraţie notarizată în mână. Diverse decizii luate în comun de acţionarii unei firme trebuie şi ele să primească acum apostila notarului, altfel nefiind valabile.

Ceea ce îmi aminteşte de o păţanie recentă, când, printr-o mare excepţie, am vrut să fac copie legalizată după o diplomă de studii în străinătate. În mod normal, refuz să mă supun regulilor şi să mă căciulesc la autorităţi pentru a-mi “recunoaşte” studii în universităţi străine pe care n-au nici competenţa, nici mecanismele să le evalueze; în această privinţă, îndemn pe toată lumea la nesupunere civică: cine ne angajează pe baza acestor diplome străine, în regulă, cine nu, să-i fie de bine.

Aici fiind vorba de o simplă copie, mi-am zis, hai să încerc. Ei bine, notăriţa n-a putut legaliza copia xerox decât dacă în prealabil diploma ar fi fost tradusă în română, de un traducător autorizat, cu parafă şi comision, fireşte. Eu i-am spus că şi copia tot în engleză îmi trebuie, neavând ce face cu o traducere în română, şi am întrebat- o dacă nu poate pur şi simplu să autentifice că “poza xerox reproduce originalul”.

N-a putut, desigur, pentru motive care încă îmi scapă, dar mi-a propus ca traducerea autentificată în română să fie apoi retradusă în engleză, tot autorizat, cu parafă şi comision. Lasă că nu ştiu cât ar mai fi semănat conţinutul cu cel original – însă chiar şi atunci ar fi fost unele probleme, nefiind foarte limpede dacă doamna notar poate autentifica finalmente ceva în engleză etc.).

Dar să revin: probabil că lobby-ul notaricesc are argumente solide pentru fiecare din aceste noi complicaţii introduse în viaţa noastră (şi surse de venit în viaţa lor): o mai bună protecţie a dreptului de proprietate, evitarea unor dispute, descărcarea instanţelor de sarcini procedurale de rutină etc. Însă întrebarea este cât de departe poţi merge cu notarizarea vieţii private, în principiu.

Iar pericolul pe care îl constat aici e acela de a cădea într-o utopie legalistică kafkiană, în care nimic din ce fac eu ca individ nu e valabil dacă nu primeşte ştampila oficială a statului (contra unei taxe, fireşte), iar când mă duc la un ghişeu, să am obligatoriu în mână o declaraţie autentică cum că eu sunt chiar eu, cu timbru sec la un colţ.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.215.69