caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Cai Spre Noi Insine



 

Ce (ne) facem cu Eminescu – poet national?

de (31-5-2009)
2 ecouri

Reflectii transculturale de traducator (III)

Promovarea internationala a ‚poetulul national’

In segmentul anterior am argumentat ca situatia traducerilor eminesciene englezesti este mult mai rea decat se crede, pledand pentru o strategie culturala la nivel guvernamental pentru obtinerea unor traduceri cu adevarat reprezentative, mult mai usor realizat in zilele noastre prin colaborari internationale intre traducatori romani si literati nativi. Mai spuneam ca pentru a primi recunoasterea meritata, Eminescu ar trebui tradus nu numai bine, ci si extensiv. (Chiar daca traducerile mele au primit o anume recunoastere internationala, ele reprezinta totusi o foarte mica parte din opera poetului, mai mult un fel de mostra a valorii sale).

Dar, in ultima instanta, in lipsa unei promovari sustinute de guvernul roman, orice efort individual dedicat lui Eminescu – ca cel pe care il intreprind de peste un deceniu, inclusiv prin infiintarea organizatiei non-profit Global Arts – nu poate avea impactul mult mai larg de care este nevoie.

Din pacate, la nivelul factorilor de decizie, pare sa existe nu numai indiferenta, ci si convingerea inutilitatii unui asemenea demers. Iata raspunsul primit la nivel de… Secretar de Stat, in 2006 : ’in urma proiectelor pe care le-am derulat (nota mea: unde? cand?) am remarcat ca spatiul american… nu este foarte interesat de lirica eminesciana, si, in general, de un poet din sec. XIX, efectele promovarii Romaniei in spatiul american in acest mod neputand fi decat minore.’

Argumentul inactualitatii lui Eminescu pare sa fi fost preluat ’din auzite’ si se combina absurd cu cel mercantil de ’cerere si oferta’ intr-o totala ignoranta privind cererea si ofera serioasa sau rolul mediatizarii adecvate. Pentru MAE nu mai exista scriitori universali, clasici studiati in universitati, accesati prin biblioteci si librarii… Ca sa nu vorbim ca ’proiectele derulate’ s-au rezumat la aniversari facute de catre romani, pentru romani, in cadrul Centrului Cultural (devenit acum ICR), cu participare explicabil minima din partea americanilor!

Aparitia unui volum de autor ca cel scos de mine acum doi ani in cateva sute de exemplare (Eminescu – Eternal Longing, Impossible Love / Eternul Dor, Imposibile Iubire), are o pilduitoare istorie de lupta cu morile de vant pentru obtinerea unui sprijin cat de cat.

Pachetul multi-media Eminescu (placheta bilingva / CD cu versiunile englezesti citite de un cunoscut actor american) a fost propus rand pe rand MAE-ului si Fundatiei Culturale Romane (2003); Ministerului Culturii si Presedintelui Iliescu (2004); Institutului Cultural Roman (2005); din nou MAE-ului/ DRRP / Directia pentru Relatiile cu Romanii din Diaspora (2006). ’Pachetul’ avea desigur formatul ideal pentru popularizare, iar CD-ul, rezultatul catorva ani de lucru, era (si este) o oferta unica pentru lumea anglofona. Munca era facuta, traducerile primisera deja validari internationale, era nevoie doar de sprijin pentru productia si distribuirea lui. N-am gasit insa nici urechi care sa auda, nici ochi care sa vada.

Miopia birocratilor a impiediat MAE-ul sa remarce macar PR-ul pozitiv adus Romaniei de spectacolul The Legend of the Evening Star pus in scena in 2005 de un regizor american in ’buricul’ Manhattan-ului. A fost ignorat ca importanta si de catre ICR, care l-a mentionat printr-un email colectiv trimis romanilor, in romaneste (sic!) cu doar 3 zile inainte de premiera (unde nu a venit nici un oficial!).

Spectacolul a fost reluat in iunie 2008 tot in Manhattan (subliniez, fara sprijin romanesc). De data asta, a fost mentionat de ICR NY cu cateva zile inaintea premierei, dar pe pagina a 7-a a site-lui sau, la rubrica ’spectacole realizate de alti artisti romani in SUA’ (unele deja trecute!). La protestul meu fata de asa ’reclama’ (promisa), mi s-a explicat ca ICR-ul are sarcina sa promoveze cu prioritate actiunile initiate de institut (s-a trimis in cele din urma totusi un anunt). Daca explicatia este de inteles din perspectiva functionarii interne a ICR-ului, ea este inacceptabila dintr-o perspectiva mai larga.

In februarie 2008, m-am deplasat la Washington pentru o a pleda personal Secretarului de Stat (altul decat cel din 2006) cauza lui Eminescu. Am fost incurajat sa reiau cererea, raspunzandu-mi-se abia in toamna, in limbaj de lemn, ca DRRP-ul nu are buget pentru un ’proiect de traduceri din texte de Eminescu’!

Ulterior, am primit scuze pentru formularea respectiva cu mentiunea ca oricum bugetul pe 2008 este epuizat… dar ca proiectul va fi reconsiderat in 2009… Desigur, n-am mai auzit nimic, intre timp, s-a schimbat si ’echipa’ de conducere…. a morilor de vant…

Nici initiativa pozitiva a unor functionari de stat romani ce lucreaza in SUA nu pare sa ajunga pana la nivelurile de decizie. In decembrie trecut am fost invitat de Consulul General din Los Angeles sa tin o serie de prezentari/recitari Eminescu pe coasta de vest. Asa am ajuns la universitatile din Arizona si Portland…. ’Pe drum’ insa, fiind in zona, am primit o invitatie neasteptata din partea Centrului de Studii Est-Europeene de la universitatea Berkley de a prezenta albumul The Merry Cemetery on Sapana (aparut anul trecut, colaborare cu fotograful american Peter Kayafas).

Am suplimentat programul cu un moment Eminescu, recitand Glossa in varianta mea englezeasca (care, in treacat fie spus, a inspirat cu cativa ani in urma pe compozitorul american William Toutant sa scrie o piesa pentru bariton si pian – prezentata deja la cateva festivaluri internationale). Am prezentat Glossa in contrast cu celebrul If a lui Rudyard Kipling si Desiderata americanului Max Ehrmann (1928), poeme similare prin oferirea unor precepte existentiale. (Faptul ca Desiderata a ajuns in topul … muzical prin anii ’60, recitata pe fundalul unui cor bisericesc, arata ca recunoasterea nu se face exclusiv ex catedra. In mod similar, If este acum cunoscut publicului larg si pentru ca o strofa cheie este incrustrata la intrarea pe terenul central de la Wimbledon si a fost mediatizata…. ad nauseam). Glossa a fost primita, ca de obicei, cum nu se poate mai bine… unii minunandu-se ca e scrisa acum 125 de ani, iar altii intrebandu-ma…. de ce nu este cunoscuta… (sic!)

Un scenariu ipotetic de marketing necostisitor

Refuzul oricarui ajutor releva cu prisosinta nu doar lipsa de perspectiva culturala ci si miopia legata de ’PR management’, caci adesea nici macar nu e vorba de bani.

Daca ICR NY (sau cele de pretutindeni) s-ar numi ’Institutul Cultural Roman Eminescu’, numele poetului – fiind astfel legat de Romania – nu s-ar instala in mintea localnicilor macar prin… asociere?

Daca acest ’Institut Eminescu’ ar fi invitat expres personalitati culturale pentru productia The Legend of the Evening Star, mediatizand-o drept o capodopera a celui care a dat numele institutiei, PR-ul pozitiv pentru Eminescu nu ar fi semnificativ?

Daca, asa cum am propus DRRP-ului, s-ar trimite universitatilor, centrelor de lingvistica si literatura comparata, centrelor de studii est-europeene, precum si bibliotecilor importante americane (sau de limba engleza din intreaga lume), pachete Eminescu multi-media, nu l-am aseza pe marele nostru poet in randul universalilor, acolo unde merita?

Cand s-ar putea realiza atat de mult cu mijloace relativ modeste, concluzia logica este ca… nu exista dorinta sau interes de a face ceva in aceasta directie.

O nota finala

In prezent, in afara de a le cere anglofonilor sa ne creada pe cuvant, nu le putem oferi decat foarte putin pentru credibilitatea lui Eminescu drept ’ultimul mare poet romantic’. Recunoasterea lui ca valoare fundamentala a Romaniei este datoria romanilor, si nu se poate realiza decat printr-o strategie guvernamentala. Lasat la voia initiativelor individuale (indiferent cat de bine intentionate sau de reusite) sau la voia cererii si ofertei de piata, Eminescu va ramane in continuare necunoscut, sau va intra in atentia publicului strain doar prin teme senzationaliste (precum asasinarea sa politica) aflate intamplator, secundare imensei sale dimensiuni culturale.

Interventia institutiilor culturale si a guvernului este absolut imperativa daca Eminescu mai inseamna ceva pentru romani. Mi-e teama insa ca mentalitatea ’globalista’ – ce a democratizat accesul la informatie dar a redus simtitor discernamantul si importanta traditiilor literare – cat si criza economica mondiala vor fi scuze suficiente ca romanii sa nu faca nimic. Sau cum zice Creanga: pana acum ne-a fost cum ne-a fost, dar de acum inainte tot asa o sa ne fie!

DRRP-ul declara patriotard ca rolul sau este de a sprijini ’pastrarea identitatii culturale romanesti’ in Diaspora. Eminescu are un loc central in spiritualitatea romana, mai ales in Diaspora. Eminescu nu trebuie promovat printre romani, el este deja o permanenta iar coeziunea romanilor in jurul lui este un fapt. Comunitatile romaneasti de oriunde au nevoia mult mai mare de recunoasterea valorilor nationale de catre nativii tarilor unde traiesc! Fara o astfel de validare, mandria legata de ’romanitate’ si de figura centrala a culturii lor – Eminescu – va continua sa fie resimtita de orice emigrant doar ca nostalgie (in sarbatoriri facute de romani, intre romani si pentru romani), si ca frustrare a incapacitatii de a impartasi si strainilor (datorita handicapului de limba) ceea ce romanii stiu ca este constitutiv etniei lor.

A te identifica si mandri cu o valoare nationala de talie universala este o realitate mult prea elementara ca sa fie pusa in discutie. Romanul emigrant reactioneaza reflex la mentionarea lui Enescu, Brancusi sau a celorlalte figuri (culturale, sportive, artistice, etc.) cunoscute in lume, subliniind ca ’sunt romani’. Cand e vorba de Eminescu, nu au insa ce impartasi, pentru ca nu au cum. Scoaterea lui din acest anonimat transcultural ar trebui sa fie o prioritate a DRRP, dar promovarea internationala a lui Eminescu este cu mult dincolo de nostalgiile ’diasporenilor’. Ea priveste intocmirea unei strategii culturale a guvernului roman care sa inteleaga necesitatea si beneficiile unui asemenea demers.

Am ajuns la intrebarea de inceput, ce (ne) facem cu Eminescu? Poate ca, de fapt, intrebarea a devenit inutila, poate ca intre timp romanii au acceptat absurdul argument al irelevantei sale iar Eminescu a devenit irelevant si pentru cei mai multi dintre noi. Personal, am avut des sentimentul ca ma zbat inutil. Desigur, eu ma voi lupta si pe viitor, ca asa mi-e menirea sau impatimirea. Nu as fi scris insa randurile de fata fara sa-mi recunosc macar o urma de speranta…

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Anonim: (31-5-2009 la 00:00)

    E foarte util ce propuneti, ideile sunt excelente, dar ar trebui puse in practica URGENT. MD (cadru universitar din diaspora romana)

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • DD: (31-5-2009 la 00:00)

    Ideea Institutului Eminescu nu e rea deloc, si isi gaseste paralela in Institutul Cervantes, sau Institutul Goethe din alte tari.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.159.94.253