Cândva meditam simplu: “Noi suntem opusul materiei moarte, iar gândurile noastre sunt legătura dintre ce este viu şi neviu, iar sufletul cuprinde şi piatra rece şi inima care zvâcneşte. Sunt oameni cu inimă de piatră sau alţii care cu ea caldă se sting cu viaţă”. Am rămas încă cu răspunsul negăsit pentru că, probabil, fiecare timp are alt răspuns. Meditez punând mereu şi mereu întrebarea de ce trebuie să fie aşa , mai ales în serile răcoroase de toamnă? O stea de sus albastră în întunericul nopţii trimite mii de raze spre mine. Întunericul le desparte prin distanţe necuprinse dar noi le vedem aproape. Mă întreb de ce ele prin distanţe necuprinse sunt aproape şi noi oamenii suntem despărţiţi de distanţe necuprinse?
Gândurile sapă în mine şi în sufletul meu, cu întrebări care sunt scoase şi aruncate la suprafaţa, a ceea ce reprezint Eu. Eu care mă îndrept să găsesc întodeauna răspunsul spre stele. Oare de acolo venim? Întrebare ce-şi poate găsi răspunsul în piramidele Egiptene, în deşertul Nazca, în stâlpul de fier din Delhi care nu conţine nici sulf, nici fosfor, în triunghiul Bermundelor, dar uităm de multe ori să căutăm răspunsul în noi. Să incercăm să intram în noi, acolo unde suntem începutul. Meditând seara târziu, ochi-mi sunt înlăcrimaţi de cerul care se zăreşte printre copacii care îşi trimit către pământ, încetişor, aripioare ruginii ce le-au adus seva peste an şi uşor cobor în albumul amintirilor mele. Săgeţile stelelor prin trecutul lor de lumină şi spaţii, intră în întunericul meu luminând cărările şi drumurile de viaţă străbătute. Răcoarea serii muşcă din fruntea găndurilor mele.
Mă văd răsadul primăverii din iarna trecută, mă văd frunze verzi trecute prin vara fierbinte, mă văd acum ploaie de frunze ruginite. Una câte una clipele-frunze cad şi-mi aduc acum în toamnă, duioase clipe de amintiri. Ele sunt goana vântului dispre iarnă-primvară spre toamnă, care îmi aduc aminte, şoptit, sunete de renaştere şi trezire la viaţă, cântări de fluturi în vibraţii şi unduiri de aripi transmise prin fire de gânduri. Îmi aduc fărâme de imagini disecate în felii de clipe din pomul plin de florile vieţii, pom al renaşterii vieţii lumii, pom cu cregile lui uriaşe sprijinind raze de soare primăvăratec, în apusuri şi răsărituri dinspre începuturile noastre.
Aud parcă şi acum, spre toamnă, gheaţa rămasă în petece care a surâs cu tristeţe şi a plâns cu lacrimi topite în culori de cristale de raze de soare. Îmi aduc aminte că a fost trezirea încă a unui an la viaţă, la o nouă speranţă ce si-a găsit liniştea odihnei într-o altă toamnă. Primăvara, ultima din amintire, o văd soră cu alte multe în şir, în timpul din trecut iar eu un actor trecut pe pelicula timpului, actor în această primăvară trecută pentru care fiecare zâmbet de floare, îmi spunea să caut şi să regăsesc clipele şi gândurile trimise în căutarea fericirii.
Caut şi caut în toamna albumului amintirilor prima senzaţie de ochi orbiţi de puternica lumină a zilei răcoroase care în sunet de ştreşini ce picurau lacrimi din zăpadă, dispre iarnă-n primăvară, clipeau tremurat în raiul de afară. În primăvara trecută am căutat şi adunat apa limpede şi cristalină, cu care am udat verdeaţa din poiana sufletului meu, pentru încă o vară toridă. Am găsit într-o amintire, într-un căuş de pumn mic, o lacrimă mare în care razele lunii sau oglindit, auzind şoapte: sunt pură, sunt oglinda ta, şoptea imaginea către steaua de lângă cornul lunii.
Mă simt prin amintire pictat în tabloul primăvăratec, iar acum mă regăsesc trecând cu privirea prin frunza ruginie ce o ţin în palmă, ca printr-o fereastră deschisă spre trecutul–primavară, ea, frunza ruginie, povestidu-mi sărutările vântului cu cele ale îndrăgostiţilor. Tot prin fereastra ruginie de toamnă, văd lacrimile de fericire şi seva ce mi-au trecut prin vară, amintirea pictată. Ascult culorea ruginie ce parcă-mi şopteşte dulce, du-te tu, cel ce mă privesti pe mine, în timpul clipelor tale ce au fost trecute, găseşte-le şi retrăieşte-le, adunăle-n toamne aruncate în viitor.
Numără secundele frunze-toamnă ruginite şi gândurile tale ce au fost fericite, dinspre primăvară spre toamnă, prin ele. Du-te şi caută în Marele Timp verdele ierbii crude, melcul ce pe piatră casa şi-o plimbă, micuţa furnică ce veselă caută drumuri, ori glasul şi ciripitul păsării ce sus în văzduh îşi strigă perechea, pentru a te regăsi pe tine. Închid ochii şi mă las purtat pe aripile amintirilor vântului, văzând zările prin ochiul şoimului care de sus pământuri ţinteşte, spre păduri şi dealuri şi-n spre munţi chemare simţind. Simt cum sunt gheara râsului din pădure care scorţă de copac agaţă, să ridice spre înălţimi de copac, unduirile sale de felină. Mă simt vioi ca ursul ce din hibernare se rostogoleşte în tufişuri, cu fllori dulci, pentru aşi regăsi vigoarea pierdută în iarna trecută.
Prin fereastra frunzei de toamnă privesc întreaga-mi primăvară–vară, o simt, o ascult, o miros, simt trecutul meu, simt adieri, soarele puternic şi vânturi de gânduri, sentimente alergând nebune. Simt secolele care îmi şoptesc să caut să mă regăsesc. Ascult viaţa năvălind dispre milenii trecute, spre prezent şi viitor. Ascult foşnetele, râsetele pletoasei sălcii de la margini de ape, când frunzele se ceartă între ele sau chicotind în sclipirile apelor, fac ca pescarul să întoarcă capul spre nimeni din dosul umbrei sale.
Mă simt margine de ogor, de pământ negru ce aburi spre soare trimite primăverii, să anunţe toamna ce recoltă bogată va fi. Mă simt în închipuiri care mă dor. Aş vrea pe pamântul meu să nu mai vină volburi de ape, case să ducă şi viaţă să distrugă. Aş vrea ca drumurile ţării să fie curate, să fie pe ele scrise prin fapte numele celor care demult mângâiau cu mare dragoste, tot ce era natură şi curăţenie sufletescă pentru ţară şi om.
Vreu să gândesc prin cei care sunt valori de neam, de om, să dreagă răul care potopeşte frumuseţea meleagurilor dragi nouă, celor care iubim acest pământ. Vreau prin freastra ruginie a toamnelor ce vor veni, să alungăm vremurile ce dor, să aruncăm ce este stricat şi urât, să ne desprindem de margini de lume şi de sărăcie, prin drumuri şi sate cândva mândre şi bogate.
Fereastra frunzei de toamnă îmi deschide pagini din timpuri primăvară–vară, când dealurile şi câmpile cântau de voioşie, prin chipuri luminate de darurile acestui ogor, al nostru pe veci. Vreau să mă simt încă multe şi nenumărate primăveri–veri, în toamne regăsite, când căprioara la margine de păduri netăiate, nestrivite, să adulmece zarea, răsăriturile şi apusurile, liniştea ce pogoară peste sate bogate si drumuri curate, în căpiţe de fân mirositor şi-n veselia mustului bolborosind dulce fierbător, prin sărbătorile şi tradiţiile noastre reînviate.
Mă întorc în mine şi ascult zgomotul vieţii, îl plimb prin inima sufletuluii meu şi pun putere în noul început ce va-să-vină. Privesc albina târzie pe floarea ce palidă şi tristă, acum în toamnă ostenită şi trecută prin vară fierbinte, dă să cadă obosită. Mă uit şi iau aminte că începutul are sfârşitul într-un nou început, tot de clipe numărate, ce unele poartă regrete, dar multe din ele împlinite. Mă uit la pomul ce încet se dezbracă şi înţeleg că niciodată, el nuditatea lui nu o regretă, pentru că ştie că noi straie îl vor face să fie din nou un şi mai puternic început. El parcă îmi spune că are minunate clipe din primavară–vară şi acum, în toamnă, va îmbrăca o scoarţă de amintiri mai groasă pentru gerul iernii ce va bate la poţile sale.
Noi de ce nu ne refacem mai puternice începuturile? Am amintiri care nu se lasă prinse, fug răzleţe şi se opresc în clipe de imagini primăvară–vară. Unul răzleţ, gând de sus, se uită şi vede uimit jos, doi ochi mari şi un păr cârlionţat, o faţă senină, privind cerul albastru dintr-o tufă de flori gălbenele. Un zâmbet îi pleacă de pe buzele ochilor, ce privesc spre steaua din apus şi soare răsare. Gândul meu răzleţ, întinde o mână şi prinde în căuşul palmei acea sărutare şi-o soarbe ca apă de izvor. Sărutarea vieţii către viaţă, către soare, către mine în dulce amintire. Razele din ochii jucăuşi şi veseli, se plimbă şi acum printre amintiri pe frunzele mele de toamnă ruginite.
Crepusculul clipelor adunate şi împreunate în două pălmuţe a închinăciune, spre cerul timpului, spre cerul primăvăratec, văd prin fereastra de toamnă ruginie, lumânarea vieţii aprinsă ca o închinăciune şi ofrandă dată vieţii, care prin primăvară se regaseşte în toate lucrurile ştiute şi neştiute, prin noul încept.
Eu încă mai stau şi mă uit prin fereastra frunzei ruginite cum alte frunze ruginite se desprind din pomul vieţii şi îmbrăţişează în zbor lin şi legănat, pământul mustind a toamnă. Undeva, departe, un vânt si-un nor de ploaie se ceartă cu o rază de soare ce se vrea încă puternică. Un cârd ordonat de pete minuscule şi negre, frâng raza mică şi-a ei putere. Ele, punctele, pleacă acolo, departe, lăsând în urmă amintirile iernii ce-o să vină. Feliile mele de timp adună toate florile din primăverile-toamne trecute şi fac un buchet dăruit tuturor femeilor, ficelor, mamelor noastre, celor care au fost şi sunt încă, precum şi pentru cele care vor fi în viitor. Ele sunt de fiecare dată oferite de la mine ca un dar al unui nou început, pentru ca să treacă verile, iar în toamne să se pregătescă pentru o nouă generaţie de începuturi, pentru noi primăveri ce-o să vină. Toate aceste noi începuturi să vină prin dragoste şi iubire.
Cu ochii rămaşi în ruginiul frunzei şi plecat undeva departe, în lumea gândurilor amintiri, scap jos frunza ruginie de toamnă ce repede se lipeşte de pământul părintele său. Eu, ca vrăjit, am rămas pictat acolo departe, pictat şi uitat în acea amintire ruginie ce a fost odată o frunză din primăvară trecută. În mine şi gândul meu o amintire frumoasă a rămas frunza verde şi veselă, zâmbitoare, din primăvara amintirii mele.
Autor Viorel Muha