în foşnetul de cifre să dispar,
n-am fost decât o urmă de tăcere…
viaţa ne îmbracă-ntr-un chenar,
unde ne sfârşeşte din durere.
„cândva” mi-a fost o vreme fără vreme,
sincopa mi-a cântat de două ori…
şi de atunci ea nu se mai teme,
zâmbind prin milioane de fiori.
tresaltă anotimpuri în culoare,
dintr-un pastel scrisori cum reapar
le scrie taina vieţii, sau taina noastră, oare…?
cum au murit, acuma trăiesc iar.
n-am vrut să ştie cât eu l-am iubit,
inconştienţa doare când te minte…
din prea multă iubire, el s-a plictisit,
iar eu rămas-am surdă la cuvinte.
întinde-mă pe cerul care te cunoaşte,
tu inimă, ai acum puterea…
resetează planul prin care ai renaşte,
învăţând să îţi iubeşti vrerea.
azi e un mâine rătăcit care suspină,
ieri a trecut pe-aici un călător…
eu am ajuns… şi îl aştept să vină
să-mi dăruiască partea de care-mi este dor…
vol. Şoptit de Dumnezeu