A fost o dată ca niciodată… a fost o vreme în care pierderea drapelului de luptă în bătălie echivala cu pierderea onoarei, o vreme în care intonarea melodiei „Un răsunet” (textul avea să devină peste ani imnul de stat al României) genera o sinceră emoţie, o vreme în care cuvintele mari puteau mişca mari mase de oameni, o vreme în care se lăcrima onest de fiecare dată când drapelul românesc era arborat pe vreun stindard, o vreme în care creştea vizibil adrenalina cu ochii aţintiţi pe ecranul cinematografului pe care rula „Mihai Viteazul” sau alt film istoric, o vreme în care oamenii mureau pentru România, năşteau pentru România, făceau sacrificii pentru România, aplaudau pentru România, urau pentru România… A fost, într-adevăr, o dată ca niciodată.
Astăzi e uşor să judecăm toate acele gesturi în termenii unui „bine” sau „rău” care ne-ar satisface poate micile noastre orgolii de a eticheta fenomene şi oameni.
Nu voi face asta… Nu voi înfiera elanul paşoptiştilor, nu voi minimaliza gesturile românilor care au murit pe parcursul anilor pentru ideea naţională în care într-adevăr credeau, nu voi cataloga discursurile oamenilor politici români de prin 1918 drept patetisme ieftine sau retorică goală. Un singur lucru vreau să pun în discuţie. Mai pot fi ele posibile azi? Sau, mai bine spus, în ce măsură ele mai sunt o soluţie pentru diversele crize pe care le traversează naţiunile astăzi? În momente de criză identitară, ce poate genera coeziune socială şi efort colectiv viabil? Nu cred că drapelul românesc, nu cred că imnul naţional, nu cred că Biblia… Astăzi, ele sunt privite ca prilej de inflamare patriotardă sau, în cealaltă extremă, ca simboluri inofensive şi atâta tot. În absenţa calităţii umane, versurile unui imn sau jurămintele în faţa justiţiei nu mai pot substitui valorile morale.
Consideraţi poate că e totuşi o exagerare să aşezi antinomic simbolurile naţionale şi modelele individuale. În parte, aveţi dreptate… Să ne gândim, însă, la cei născuţi – să zicem – după 1989. Pentru ei şi mai ales pentru încă nenăscuta generaţie de români (ca să-l parafrazăm pe Nichita Stănescu), naţiunea va fi un concept istoric iar luptele pentru instaurarea ei vor părea la un moment dat lipsite de sens. Vibrează astăzi cineva la arborarea drapelului albastru cu stele galbene al Uniunii Europene? Acesta e mai degrabă un semn distinctiv, o marcă şi atât. În plus, lejeritatea cu care sunt astăzi folosite simbolurile naţionale duce inevitabil la uzura lor din ce în ce mai avansată. Cel puţin acesta pare a fi cazul românesc. Când ajungi să pictezi tricolorul în cele mai nebănuite locuri (spre exemplu pe băncile din parcuri), când un post de televiziune cu un mult prea mare rating (PRO TV) difuzează imnul naţional pe ritm de manea, când pe aceeaşi Biblie jură deopotrivă ministrul care ia drept mită caltaboşi sau palincă (politicianul român, adesea mediocru în toate, a coborât în derizoriu până şi ideea de „mită”) şi infractori de duzină, poate ca nu ar trebui să ne mire prea tare daca într-o zi toate aceste simboluri naţionale vor deveni egale în mentalul colectiv cu mărci deja celebre gen „Adidas”, „Renault” sau „Coca-Cola”.
Ceea ce se poate aşeza în locul tuturor acestor simboluri care dau deja semne de slăbiciune este modelul individual al fiecăruia dintre noi (George Steiner are o carte excelentă pe această temă „Maeştri şi discipoli”). Am mai spus-o, nu mă simt niciodată pe deplin reprezentat de consuli, ambasadori sau sportivi. Şi aceasta pentru că nu cred în ideea reprezentării colective. Sunt competenţe care nu se pot delega. În micile noastre universuri, nu lozincile, imnurile (naţionale sau religioase) ori steagurile ne influenţează masiv, ci modelele individuale şi concrete. Când există o falie atât de mare între discurs şi faptă (şi acesta pare a fi cazul românesc) singura soluţie este să nu mai privim către amvon, ci doar în stânga şi în dreapta noastră. Când un preot sau un dascăl se ascunde comod în spatele predicii sau al discursului ei o pot face în primul rând pentru că de regulă comunitatea în care activează nu face niciun fel de presiune asupra lor. Aţi auzit adesea propoziţii de genul: „nu e uşă de biserică, dar vorbeşte bine” sau „are probleme de moralitate, dar e un profesor bun, ştie carte”. Lejeritatea cu care abordăm astăzi raportarea la modelele concrete a dus la ipocriziile şi mediocrităţile din spaţiul public românesc.
Ocupaţi cu privitul la televizor, pasionaţi până la frenezie de biografii obscure, hipnotizaţi de lideri naţionali pe care cei mai mulţi dintre noi nu îi vom întâlni vreodată, nu ne mai interesează ce se întâmplă pe strada noastră, în şcolile la care ne trimitem copiii sau în bisericile unde mergem adesea doar pentru că „aşa se face”. Mai toţi avem obsesia de a schimba mentalităţi şi, ocupaţi cu elaborarea unui plan universal, uităm să începem din propriile noastre case, ignorăm faptul că ipocriziile naţionale nu sunt altceva decât exacerbarea pe o altă scară a propriilor noastre fobii şi frustrări. Cred însă că generaţia tânără va schimba ceva… În primul rând pentru că ei nu mai par dispuşi la prosternare şi admiraţie sterilă, ei nu mai bat din palme în virtutea inerţiei şi nu mai respectă canoane rigide, ierarhii arbitrare sau epoleţi strălucitori.
Sunt mult mai în vârstă decât dumneavoastră, dar vă rog să perseveraţi în elaborarea şi publicarea unor astfel de articole. Este nevoie de ele până să poată apărea cât mai multe modele individuale. Nu sunt de acord cu totalitatea aserţiunilor, dar articolul este excelent şi mai mult decât necesar. Cu stimă!
Dle Gh. B. Va multumesc pentru aprecieri. Realmente Romania duce astazi lipsa de modele. Se spune asta atat de frecvent ca aproape e un loc comun. Solutii pe termen scurt, miraculoase, nu prea exista. Daca, insa, pe termen lung ne concentram asupra celor din jurul nostru, intr-o generatie sau doua exista posibilitatea ca astfel de „enclave” dominate de personalitati si modele „adevarate” sa faca diferenta. Pana atunci mai avem de asteptat.
Daca ne uitam pe harta lumii, vedem ca sunt tari dezvoltate desi nu au fost inzestrate de natura cu bogatii, si sunt tari subdezvoltate desi au resurse naturale si potential agricol.
Numai in Europa exista o diferenta intre tarile nordice (Suedia, Norvegia, Germania si sudul Europei (Italia, Spania, Grecia etc..)
Ce face diferenta?
Gradul de socializare, nivelul de dezvoltare al societatii civile, presiunea opiniei publice.
Tarile din orient, sau cele din America Latina unde societatea civila e nula, sunt mai putin dezvoltate decat cele Europene, si cele din sudul Europei mai putin dezvoltate decat cele din nord.
Oamenii au fost inflacarati de niste idei, pentru a fi mobilizati sa-si apere comunitatea.
Poate simbolurile nu mai au importanta din trecut, dar nivelul de socializare o sa conteze si in viitor.
O societate in care fiecare-i pentru el, in care indivizii se „autodevoreaza” nu are cum sa prospere.
Ideea atomizarii societatii mi se pare subversiva si de-a dreptul periculoasa pentru o comunitate.
Domnule Stefan B., nici eu nu sustin aici ca e buna atomizarea societatii, ci doar cred ca e mai sanatos pentru toata lumea sa ne intorcem in micile noastre comunitati si sa incercam sa identificam acolo modele, sa ne dezbaram de statul paternalist si sa nu mai privim idolatru catre centru, oricare ar fi el. Ceea ce am incercat eu sa afirm in acest articol este tocmai responsabilizarea comunitatii, dar nu prin privitul tamp catre centru, ci prin intoarcerea catre comunitate. Cred ca ati receptat usor de format ideile expuse. Multumesc pentru lectura.
Pe marginea comentariului d-lui StefanB.
Daca ne uitam pe harta lumii, vedem ca sunt tari dezvoltate desi nu au fost inzestrate de natura cu bogatii, si sunt tari subdezvoltate desi au resurse naturale si potential agricol.
Numai in Europa exista o diferenta intre tarile nordice (Suedia, Norvegia, Germania si sudul Europei (Italia, Spania, Grecia etc..)
Ce face diferenta?
Gradul de socializare, nivelul de dezvoltare al societatii civile, presiunea opiniei publice.
Tarile din orient, sau cele din America Latina unde societatea civila e nula, sunt mai putin dezvoltate decat cele Europene, si cele din sudul Europei mai putin dezvoltate decat cele din nord.
Oamenii au fost inflacarati de niste idei, pentru a fi mobilizati sa-si apere comunitatea.
Poate simbolurile nu mai au importanta din trecut, dar nivelul de socializare o sa conteze si in viitor.
O societate in care fiecare-i pentru el, in care indivizii se „autodevoreaza” nu are cum sa prospere.
Ideea atomizarii societatii mi se pare subversiva si de-a dreptul periculoasa pentru o comunitate.
Ingrijorarile dumneavoastra mi se par firesti: se discuta si se propun niste schimbari drastice de mentalitate ale caror consectinte privesc pe toata lumea. Vorba lui Hipocrate: primum non nocere… sa luam masuri cu conditia sa nu facem mai rau.
As vrea sa impartasesc si cateva pareri personale. Scrieti despre tari nordice, arabe, sudice. In ce catagorie puneti Romania in privinta celor doi parametri, dezvoltarea si gradul de socializare?
In opinia mea, sistemul romanesc functioneaza la fel ca in ultimele doua secole, anume individul este subordonat ,,societatii” care il considera ca pe un pion intotdeauna gata de a fi folosit. La fel se vede si el insusi pe sine desi asta nu justifica doctrina – deliberat si sistematic nu i-au fost puse la dispozitie si alte modele ci a fost inoculat cu ideea ca i se ofera singura solutie acceptabila.
Intrarea in UE a dat si mai mult frau liber statului sa-si exercite autoritatea austera asupra individului. Se argumenteaza ca romanii merita asta din cauza predispozitiei lor ,,genetice” sa obstructioneze ordinea statului. Hm, actiunea naste reactiune la sluga ,,hoata si lenesa”. Daca toate regulile autoritare romanesti ar fi respectate s-ar intra repede in colaps. Ca in orice sistem prea strict el functioneaza cu ajutorul solutii paralele neoficiale.
Cat despre dezvoltarea Romaniei in ultimele doua decenii ma tem ca nu poate nici pe departe fi socotita ca un mare succes. S-au facut ,,multe” dar nu suficiente si nu suficient de repede. Unele componente (invizibile din cauza necunoasterii locale dar vitale) ale infrastructurii au fost ignorate total (printre altele cohortele de oameni mergand la diverse ghisee completand tot felul de documente inutile si platind taxe la fel). Pe unele cai pe care s-a pornit heirupist va trebui sa se faca calea intoarsa si apoi din nou inainte.
Iata deci o societate in care gradul inalt de socializare (nu stiu exact ce inseamna dar banuiesc) inca existent si nu mult afectat de noile curente, nu a dus la dezvoltare, ca sa nu mai vorbim de o bunastare consistente a individului care se lasa asteptata – deh, lui ii vine intotdeauna randul ,,dupa” rezolvarea ,,problemelor majore” in care insa nimeni nu se regaseste.
Probabil ambele tendinte, socializarea sau individualismul impinse la extrem trebuie identificate si evitate. Sunt doua reprezentari ale aceluiasi neajuns: un model care pierde contactul cu realitatea. Cine are curaj sa isi mizeze destinul pe un astfel de model? Multa vreme am fost devotat variantei individului ,,devotat” societatii – idei inoculate de la nastere si la care am fost expus in tot timpul cat am trait in tara. Din pacate problema se punea intotdeauna ca acel individ trebuia sa fie gata sa se sacrifice pentru o entitate nebuloasa fie ea ,,interesul national” ,,interese inalte” ,,cauze” etc.
Varianta individo-centrista este cel putin mai simpatica: unitatea ei de masura este individul, cat se poate de palpabila, masurabila, vie, cu conditia sa nu porti ,,ochelarii” functionarului de stat.
Dle Ivancu,
Spuneam candva intr-un cerc de prieteni ca ma simt mai aproape desi despartiti de secole de multi foarte multi oameni remarcabili iesiti din humusul umanitatii, ca sunt mai aproape de un poet, de un savant contemporan etc , etc indiferent de rasa, sex, orientare sexuale, limba, etnie decat de o sumedenie de contemporani vorbitori intamplator de romana si concetateni per accidens cu mine.
Dar asta nu inseamna ca prefer atomizarea lumii in indivizi, rupand cu tot ce ne leaga nu numai peste sange dar si prin sange.
d-le Atanasiu,
Nici eu nu propun atomizarea… Ea, de altfel, nici nu e posibila. Omul este in sine un „animal social”. Ceea ce spun e ca trebuie sa incepem a schimba lucrurile in micul nostru univers. Avem obsesia marilor proiecte, vorbim despre mentalitati colective, dar suntem extrem de toleranti fata de micile noastre vecinatati. Legaturile de sange, cu exceptia cazurilor in care va referiti la femilie, nu cred ca au vreo importanta. Eu unul (si stiu ca enuntul poate fi eronat inteles) imi doresc sa traiesc intr-o tara in care sa nu cunosc numele ministrilor romani, dar sa nu-mi permit sa nu cunosc numele primarului si al prefectului. Ora exacta nu se da la Bucuresti, asa cum auzim spunandu-se adesea, ci pe strada fiecaruia dintre noi
Dle O Ivancu spuneti ca: „Considerati poate ca e totusi o exagerare sa asezi antinomic simbolurile nationale si modelele individuale.”
E mai mult decat o exagerare, pentru ca este o relatie de similitudine nu una de antiteza.
Dumneavoastra ne propuneti modele individuale adica lideri.
Liderii nu sunt decat purtatorii valorilor morale ale societatii.
Nu exista atatea modele morale cati indivizi.
Exista doua trei sisteme de valori cu care anumiti indivizi se identifica mai bine si devin reprezentativi.
Unii sunt adepti ai filozofiei scopul scuza mijloacele, adepti ai „descurcaretilor damboviteni”, altii cred in valorile morale traditionale crestine, sunt adepti ai demnitatii si respecta caracterul.
In trecut oamenii erau mobilizati de idei marete, patrie patriotism natiune, si simbolurile lor, acum oamenii sunt fany ai liderilor de mucava cu personalitate „umflata” de marketingul de imagine al mass-media.
Societate este divizata intre sustinatorii lui Basescu, ai lui Iliescu sau ai lui Tariceanu.
Se poate spune ca simbolurile comunitatii au fost inlocuite de simboluri umane individuale, de lideri „providentiali” artificial creeati de marketingul media.
Eu cred ca nu asta a promovat natiunile occidentale.
Presedintii natiunilor democrate nu au fost geniali, multi au fost anonimi, dar sociatatea a avut procedurile si valorile bine stabilite, care au dus la un progres constant.
Absolut de acord, daca asta este sensul exact al celor spuse de dvs.
Pai tocmai, domnule Stefan B. Daca liderii de azi sunt in mare parte creatii medi, nu cumva ar fi timpul sa ne cautam liderii in propriile noastre comunitati locale? Ma scuzati, dar in legatura cu primarul oraselului meu, cu profesorul sau preotul din parohia mea, nimeni nu ma poate manipula. Ei sunt in fata ochilor mei si le vad rezultatele.Cu cat un lider este mai indepartat de campul meu vizual imediat, cu atat el devine abuziv. Intr-adevar, nu sunt atatea modele morale pe cat indivizi, dar nici nu trebuie. Reiau si repet, cu riscul de a deveni pisalog, enuntul principal al articolului meu. Sa renuntam la privitul catre amvon si sa ne orientam catre micile noastre comunitati. Dupa ce vom rezolva aici ceea ce avem de rezolvat, ne putem gandi si la pasul urmator.
Dupa atatea dezamagiri de lideri care promiteau, inca mai sustineti sa credem in ei?
Cu ce sunt mai valororsi liderii locali decat cei de la centru? Ca ii cunoastem nemijlocit? Am vazut atatia preoti care nu fac ciste sutanei incat nu mai cred in pozitia lor sociala.
Eu cred in principii in valori, pentru ele pot sa ma sacrific pentru ca ele nu dezamagesc.
Oamenii pot fi intimidati, santajati, cumparati etc.. Era si un proverb care spunea ca: „orice om are un pret, trebuie doar sa-i aflii pretul ca sa-l cumperi”.
Nu se nasc lideri morali puri intr-o societate corupta, si cine sa-i urmeze daca societatea nu crede in valorile promovate de ei?
Pentru ca un lider sa aiba influenta asupra comunitatii, trebuie sa transmita comunitatii ideile in care aceasta crede.
Domnule Stefan B,
Sunt doua lucruri pe care vreau sa le spun ca raspuns la comentariul dvs. 1. proverbul despre care vorbiti e in cel mai bun caz un proverb si atat. Exista oameni care nu au pret. Sunt putini si e firesc sa fie asa. Nu ii vedem in media, si, iarasi, e firesc sa fie asa. 2. Credeti in principii, spuneti. Ei bine, orice principiu cu efecte concrete in lumea reala are nevoie de oameni pentru a fi pus in practica. Apoi, nu vii se pare o idee corecta ca ii putem responsabiliza mai bine pe cei de langa noi? Cum as putea responsabiliza un parlamentar? o data la 4 ani… insuficient. Primarul, preotul , profesorul sunt toti oameni tangibil, ii intalnesti frecvent si poti exercita mult mai bine asupra lor o presiune colectiva, civica. E adevarat, multi sunt dezamagitori. Dar sunt infinit mai putin dezamagitori decat liderii cu anvergura nationala, care traiesc adesea departe de lumea reala.
Dle Ovidiu Ivancu,
vin sa completeze ce spuneam anterior referitor la principii si proceduri.
In tarile democrate principile morale facultative au fost tanspuse in proceduri sau prevederi legale obligatorii, insotite de sanctiuni in caz de nerespectare. In locul presiunii religioase si a oprobiului opiniei publice cu efect in scadere, s-au impus normele, regulamentele interne ale organizatilor civice si politice si normele legale.
Constrangerile disciplinare pentru cei care nu au constinta, sunt prmovate printr-un mecanism de motivare.
In Romania nu exista aceste mecanisme si parghii prin care sa fie stipulat cine ce obligatii are, si oameni nu sunt motivati sa le respecte. Multe legi nu sunt insotite de sanctiuni ceea ce face sa fie facultative.
Sistemul trebuie sa fie adaptat la nivelul de constinta al cetatenilor, ca sa nu fie utopic, si performanta functionarii lui se masoara in gradul de a tine efectele sub control.
Sistemul romanesc merge in deriva, nu tine sub control coruptia, dimpotriva, coruptii controleaza societatea, si provoaca lehamitea, atomizarea societatii, si promoveaza false valori.
Asa cum nu se poate tine un concert cu solisti geniali, daca fiecare incearca sa interpreteze propria partitura, nu se poate spera in progres intr-o societate construita pe individualitati.
H Heine spunea „O natiune nu pote fi regenerata daca regimul ei nu dovedeste o inalta forta morala. Aceasta forta regenereaza.”, iar
P. H. D’Holdbach afirma ca „adevarata morala, ca si adevarata politica, este aceea care cauta sa-i apropie pe oameni unii de altii, ca sa-si faureasca cu eforturi comune fericirea lor mutuala. Orice morala care separa interesele noastre de acelea ale asociatilor nostri este falsa, absurda, contrara naturii.”
Oamenii nu reprezinta valori, decat in masura in care slujesc idei nobile, acele idei ii inalta, ele reprezinta caracterul.
Ov. Densusianu spunea „Invatatura iti da lumina, dar nu te inalti decat prin caracter.”
Politicienii nostii centrali si locali se conduc dupa interesele personale, nu dupa interesele sociale, si nu exista diferente intre liderii locali si cei centrali. Baronii locali si influenta lor in teritoriu confirma afirmatia.
Va inteleg punctul de vedere dar cred ca aveti asteptari cam mari pentru un stat ca Romania. Vreo 40 de ani de mutilare identitara constanta au nevoie, cred, de vreo 80 de normalitate. E adevarat, avem mari probleme cu baronii locali si coruptia, e adevarat, traim inca nostalgia unui stat paternalist. Daniel Barbu constata undeva ca ideea de justitie la noi nu e impersonala, ci legata intotdeauna de vremelnicii „dregatori” ai tarii. Cu toate acestea, pasi catre normalitate s-au facut si se fac in continuare. Suntem inca in faza in care avem nevoie de modele care sa reprezinte principiile de care vorbiti. Eu unul nu mai cred de mult ca in 20 de ani se poate recupera corpul unei natiuni aflat deja la metastaza…
Dle Ivancu,
Avetzi drepate . In Roma antica pana ajungea cineva consul sau senator trecea printr-o intreaga gama de ocupatiuni publice si era foarte bine.
@ O Ivancu „Eu unul nu mai cred de mult ca in 20 de ani se poate recupera corpul unei natiuni aflat deja la metastaza”
Perioada de recuperare a demnitatii natiunii depinde de drumul pe care-l alegem, alegem reforme sau alegem persoane.
Daca ne consumam energiile spre indivizi care vor deceptiona, nu ne vom redresa nici in o suta de ani, dimpotriva ne vom indrepta spre o societate de tip latino-american.
Oamenii trebuie sa se grupeze si sa sustina masuri de reforma, nu persoane.
Ce bine ar fi domnule StefanB să nu mai folosiți generalități care nu spun nimic de tip „Oamenii trebuie sa se grupeze si sa sustina masuri de reforma, nu persoane.” și lozinci sforăitoare ca „Perioada de recuperare a demnitatii natiunii”.
Nu cred că ați înțeles ce vrea să spună Ovidiu și nu cred că realizați faptul că societatea omenească este compusă din oameni, nu din principii abstracte.
Reforme in absenta liderilor care sa si le asume si care, finalmente, sa le duca la bun sfarsit, nu exista. Iar demnitatea, ca atatea alte lucruri importante, e legata tot de natura umana, desi in materie de demnitate, cred mai degraba ca ea e o chestiune care se rezolva individual. Va trebui sa detaliati un pic viziunea dvs. pentru ca realmente nu inteleg cum se pot face reforme, cum se poate recupera demnitatea in absenta liderilor. Nu cunosc vreo societate care sa fie guvernata exclusiv de principii – e adevarat ca cu cat o societate e mai evoluata, cu atat mai mult conteaza sistemul in sine si nu omul. Noi, romanii , insa mai avem pana ajungem acolo. Si chiar daca am ajunge, oricum nu putem exclude liderii
Ovidiu, poate domnul StefanB este anarhist și nu-și dă seama…
@ovidiu ivancu „Reforme in absenta liderilor care sa si le asume si care, finalmente, sa le duca la bun sfarsit, nu exista.
.. nu inteleg cum se pot face reforme, cum se poate recupera demnitatea in absenta liderilor.”
Demnitatea individuala a fiecaruia dintre noi, este una castigata de fiecare individ nu una primita cadou de la un lider providential.
Demitatea unei natiuni nu depinde de cat de respectabil e liderul din fruntea natiunii, desi si asta poate sa umbreasca demnitatea unei natiuni, depinde de felul cum functioneaza sau nu democratia, si de calitatea funtionarii justitie.
Valorile comunitatii sunt castigate de comunitate nu de lideri.
Am propus spre publicare un material intitulat „Fraude electorale”, unde am incercat o analiza si am propus masuri de reforma ale aplicarii si functionarii sistemului electoral, masuri care sa ofere mai multe garantii si credibilitate alegerilor.
Asemenea propuneri pot fi lansate in dezbatere de persoane anonime, si daca societatea le considera importante societatea civila, daca exista si functioneaza, poate face presiuni asupra autoritatilor sa le adopte, iar odata adoptate el duc la tratarea cu respect a alegatorilor, si la cresterea sentimentului ca fiecare conteaza, nu doar liderii.
Masurile partidelor politice ar trebui sa fie adoptate dupa dezbateri nu sa fie masuri de lideri sau masuri de cabinet, chiar daca specialistii le finiseaza si le formuleaza in termeni tehnici.
Repet demnitatea nu o castiga liderii in numele nostru, o castigam noi prin mobilizarea pentru a sustine idei considerate importante pentru societate.
Foarte multi dau exemplu de democratie Elvetia.
Este Elvetia o tara in care numarul de lideri geniali pe Km patrat este mare, unde fiecare canton are lidei providentiali, sau este o tara in care cetatenii participa activ la viata comunitatii?
Acolo cum functioneaza democratia si cum isi castiga demnitatea elevienii?
Sau ei nu au demintate pentru ca nu au lideri respectabili?
@Dle Petre Clej, nu sunt anarhist chiar daca ideile mele au putini sustinatori si aceia sunt mai putin vocali.
Stiu ca mentalitea dominanta a compatriotilor este una axata pe „lideri locomotiva”, o mentalitate orientala cum v-am spus si cu alta ocazie, dar este o mentalitate care ne duce spre un sistem paternalist nu spre unul democrat.
Petru Clej „Nu cred că ați înțeles ce vrea să spună Ovidiu și nu cred că realizați faptul că societatea omenească este compusă din oameni, nu din principii abstracte.”
Am dat anterior exemplu cu orchestra, dar nu m-ati inteles.
Cred ca dumneavoastra nu ati inteles ca eu fac diferenta intre „turma” si comunitate.
Oamenii fara idealuri care urmeaza un lider sunt o „turma”.
Eu nu vreau sa fiu in turma vreau sa traiesc intr-o comunitate structurata pe idealuri.
Îmi pare rău domnule StefanB, dar în mintea dumneavoastră e o confuzie uriașă.
În orice democrație, inclusiv în cele occidentale pe care le tot dați exemplu, există lideri. Și în aceste societăți, în care trăiesc și eu din întâmplare, se pleacă de la premisa că liderii, aleși de cetățeni, dintre cetățeni, doresc binele societății, deci li se acordă prezumpția de bună credință. Dacă nu sunt capabili sau se dovedesc de rea credință există posibilitatea de a-i schimbă prin voința acelorași cetățeni.
Dumneavoastră aveți o puternică tendință anarhistă, probabil din necunoașterea modului de funcționare a unei democrații avansate și dintr-un idealism naiv.
Vă recomand articolul „Cea mai proastă, cu excepția tuturor celorlalte” http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=7620.
De asemenea, vă recomand să citiți sau să recitiți cu mai multă atenție articolele lui Ovidiu, al căror pragmatism principial este rar întâlnit în presa din România, care e plină de bătut apa în piuă.
Dl Clej nu idealizez nimic.
Exista lideri si in occident, nu am negat, dar rolul lor nu-i acelai ca in Romania.
In occident liderii alesi pun in aplicare strategi ale partidelor politice, sau organizeaza dezbateri si sondaje pentru a cauta solutii la probleme.
In Romania liderii iau decizii personale, de a reforma un minister (invatamant, justitie, sanatate etc), de a suplimenta trupele in strainatate, etc..
Cum s-a facut fuziunea PD cu PLD? A fost decisa democratic, sau de liderul „providential”?
Cam asta-i diferenta intre „democratia originala damboviteana” si cea occidentala.
Sunteți extrem de naiv în idealizarea democrației occidentale. Ar trebui să scriu un tom întreg ca să vă demonstrez contrariul. Mă limitez doar în a vă recomanda să citiți ultima știre din Marea Britanie http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/politics/7995044.stm.
Nu mai spun de tehnicile electorale din Statele Unite, pe lângă care cele din România sau Republica Moldova pălesc.
Iar despre lider providențial, vă recomand să vă documentați despre orlul președintelui în cea de-a cincea republică franceză.
Acest „ca la noi la nimeni” e un sindrom al provincialismului intelectual.
Mi-a placut in general articolul. As vrea sa observ insa ca si alte tari trec prin aceeasi dilema in privinta atitudinii fatza de simbolurile nationale, religioase, morale.
Intr-o ocazie „solemna” in SUA, o actrita celebra a cantat pe un stadion Imnul SUA tinandu-se in mod demonstrativ de…organele genitale!
Evident ca ea a starnit un val de proteste din partea unora (a celor care inca iau in serios simbolurile) si un val de hohote de ras din partea altora. De altfel culorile politice se disting foarte bine pe acesta linie dreapta-stanga. Dar ambele directii vor binele SUA.
Ca de obicei, când e vorba de dreapta și stânga, Anton aplică logica binară: „stânga bun, dreapta rău”, aducându-mi aminte de Ferma Animalelor a lui George Orwell: „Două picoare rău, patru picioare bun”.
Nu remarcă nici măcar prostul gust, bădărănia și obscenitatea actriței respective, asta neavând în general legătură cu intonarea imnului național.
Ce-ar fi Anton dacă și eu aș afirma că linia de demarcație stânga-dreapta e foarte clar definită când e vorba de bădărănie și obscenitate?