caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marja de eroare



 

De ce n-are România un Newsweek?

de (15-3-2009)

E o întrebare bună, care dă măsura (i)maturităţii pieţei mass-media la noi: în ciuda celor câteva încercări de-a lungul anilor, în România încă nu există un săptămânal general de informaţie şi comentariu de actualitate, cu ţinută şi credibilitate, care să rezume şi să concluzioneze o săptămână, să pună lucrurile la locul lor, într-o ierarhie firească a importanţei, să cearnă esenţialul de neesenţial şi să producă jurnalism independent de calitate.

Când entuziasmul mediatic postrevoluţionar care înflorise în prima parte a anilor ‚90 – o epocă în care toată lumea citea de toate, inclusiv politică – s-a stins, cu el s-au dus şi săptămânalele de anchetă şi reportaj din care ar fi putut creşte un jurnal serios. Sunt mai multe explicaţii posibile pentru această lipsă. E posibil ca pur şi simplu proiectele să fi fost prost conduse, atunci sau după aceea, răposând odată cu virajul pieţei media către normalizare. Descurajaţi de eşecurile precedente, nici antreprenorii care ar fi putut obţine ulterior sprijinul unui grup de presă străin nu s-au mai încumetat să încerce serios crearea unui săptămânal.

Erorile de management sunt posibile în presă ca în orice altă industrie şi doar nişte studii de caz serioase, tip şcoală de business, ne-ar putea lămuri cum stă treaba, dar aceste studii de caz încă nu s-au scris. Pe de altă parte, probabil că un săptămânal de acest fel nici nu poate exista la noi dacă atât făcătorii de ştiri, cât şi publicul aderă la un alt model de jurnalism: o fragmentare extremă, care face ca România să aibă un număr de canale media (scrise şi vorbite) per capita de locuitor mult peste media UE; şi în mod clar, mult peste ce poate susţine în realitate piaţa. Acest gen de trust este proiectat din start să înghită bani, nu să funcţioneze ca o afacere cu profit, fie ea şi după criterii de tabloid, livrând în schimb proprietarilor influenţă, protecţie sau instrumente de acţiune politico-economică (vă amintiţi replica memorabilă a lui Patriciu când a ieşit din arestul de o zi în 2005: „Gata, nu se mai poate, îmi fac grup de presă”?).

Cu o masă critică de operatori care îmbrăţişează acest model, e greu să mai rupă cineva rândurile cu un produs nou, care să strice piaţa şi să modeleze opinia publică după alte reguli. Cartelurile tacite sunt greu de spart. Legat de precedenta, a treia explicaţie ar fi că nici publicul nu prea consumă în România analiză reală, bazată pe document, date şi argumentaţie. Gândirea critică nu vinde: aici poţi să vii cu idei banale şi provinciale (sau acestea sunt chiar recomandabile), cu condiţia să le prezinţi rapsodic, impresionistic, aforistic. Liderul de opinie ideal la noi e tot stil şi deloc substanţă, iar expertiza lui principală este să ştie „dinăuntru” poveşti gen care cu care s-a mai certat şi cine cu cine s-a cuplat, ceea ce în Vest este necesar, dar nici pe departe suficient.

În definitiv, el se completează bine cu politicianul autohton, pentru că ambii au puţine referinţe în lumea exterioară, sau instrumente s-o înţeleagă, alimentându- se unul pe altul cu declaraţii pe care celălalt le disecă, apoi primul răspunde ş.a.m.d. Efectul deprofesionalizant al acestui cerc vicios este evident: gândiţi-vă câţi dintre marii lideri de opinie ai momentului primesc invitaţii să publice ceva în presa internaţională, în afara micii băltuţe stătute care este kommentariatul intern, fie şi articole de opinie, aşa cum primesc colegii polonezi sau maghiari.

Asemenea specific cultural ar putea la o adică explica de ce nu avem în România un Newsweek, The Economist, Der Spiegel sau L’Express – pentru că nu suntem SUA, Marea Britanie, Germania sau Franţa, cu piaţa lor imensă, cu public sofisticat şi cu putere de cumpărare mare. De fapt cu presa de limbă engleză nici nu trebuie să ne comparăm, pentru că la ei asemenea săptămânale au prin forţa lucrurilor audienţă globală.

Ceea ce rămâne însă complet inexplicabil este diferenţa mare de audienţă şi calitate faţă de vecinii noştri imediaţi: în Ungaria un singur ziar, Népszabadság, face tiraj cât toate cotidienele noastre importante la un loc; iar Bulgaria şi Serbia, ţări mai mici şi mai sărace ca România, au acel săptămânal de actualitate socio-politică de care vorbeam la început, aşezat în vârful piramidei calitative a mass-media. E greu de crezut că, după aproape zece ani de creştere explozivă, clasa medie cu profesii care cer mare mobilizare cognitivă nu poate genera la noi 100.000 de cititori solvabili pentru un asemenea produs jurnalistic.

Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
35.173.42.124