caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Conflictele dintre Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVII

de (1-3-2009)

Evul mediu a fost şi continuă să fie perceput de publicul larg ca un timp al luptelor eroice pentru apărarea patriei sau a credinţei, în care suveranii şi cavalerii se disting prin fapte de arme şi şi norme de conduită de natură să-i transforme în idealuri morale pentru contemporani. O asemenea percepţie s-a născut în ambianţa intelectuală a romantismului european, istoricii şi autorii literari căutând să identifice în fragmentele unui trecut ce abia începea să fie reconstituit cu mijloacele scrisului istoric critic, notele definitorii ale acelui volksgeist invocat de paradigma herderiană.

Dacă scepticismul abordărilor pozitiviste a fost de natură să nuanţeze imaginea idilică asupra realităţilor medievale, fenomenul a vizat categoriile instruite ale societăţii, şi acestea doar în limitele unui interes concret pentru cunoaşterea istoriei cât mai apropiate de adevăr. Confruntările care i-au opus pe francezi germanilor, pe aceştia din urmă cehilor, pe polonezi ruşilor sau pe români maghiarilor, au determinat o investigaţie mai elaborată asupra trecutului, dar şi un mai ferm ataşament al comunităţilor etnice faţă de oameni şi fapte asumate ca valori ale patrimoniului identitar .

Chiar dacă studiile medievale sunt orientate mai curând spre cunoaşterea structurilor şi fenomenelor în durată lungă, lăsând într-un plan secund factologia, manualele de istorie rămân fidele tradiţiei unei istorii constând într-o succesiune de date, războaie şi revoluţii, în care evocarea unor figuri intrate în legendă devine singurul mijloc de captare a interesului cititorilor. Din această perspectivă, o temă precum rivalităţile care au escaladat adeseori în conflicte armate care au marcat relaţiile dintre Moldova şi Ţara Românească devine dacă nu prohibită, cel puţin greu de abordat, chiar în absenţa unei presiuni oficiale nemijlocite. Cu toată detaşarea dată de trecerea timpului, avem dificultăţi să acceptăm un trecut mai puţin idealizat, în care aceia care i-au învins pe turcii cuceritori ai Constantinopolului, pe tătari, maghiari sau polonezi, şi-au înfruntat pe câmpul de luptă şi fraţii de aceeaşi limbă şi lege, de care îi separau interesele de moment.

Rivalitatea moldo-munteană nu s-a eliberat cu totul de presiunea unor intenţionalităţi politice, câtă vreme tema unei identităţi etnice moldoveneşti îşi mai găseşte adepţi în unele spaţii istoriografice. Fondatorii istoriografiei româneşti moderne, credincioşi aspiraţiei către o istorie obiectivă, au evocat asemenea momente cu destule rezerve, căutând să le explice prin cauzalităţi externe sau prin disensiunile obişnuite între capetele încoronate ale vremii. Numeroşi autori s-au simţit tentaţi să devină ei înşişi parte în conflict, identificându-se cu unul sau altul dintre protagoniştii acestor confruntări. Propaganda comunistă a exclus aproape complet astfel de subiecte din sfera de interes a istoriei românilor.

Imaginea unei lumi româneşti divizate din punct de vedere politic şi cu manifestări pluraliste distona în prea mare măsură cu ideea unei naţiuni române aflată în luptă cu marile puteri vecine şi cu exploatatorii din interior, pentru unitate şi libertate. În plus, orice contestare a puterii domneşti, cu care se căutau echivalenţe simbolice, putea da naştere la stări de spirit prea subversive într-o ambianţă totalitară. Evul mediu românesc a fost plasat sub auspiciile conceptului de conştiinţă de neam, menit să substituie realităţile pe care istoricii occidentali le-au subsumat celui de naţiune medievală. Atunci când disputele dintre domnii români nu puteau fi evitate, ele deveneau aspecte ale luptelor dintre facţiunile boiereşti sau expresii ale unor acte de trădare. De acest din urmă tratament au beneficiat personalităţi de talia Movileştilor sau a lui Vasile Lupu.

Odată cu eliberarea de vechile clişee, în contextul cultural din anii 90, s-au manifestat şi reacţii disproporţionate, în sensul tentativelor de destructurare a tot ce s-a scris până acum, ori al restituirii unei istorii a românilor marcată de conflicte interne şi de mediocritate politică. În aceeaşi direcţie, s-a pus problema existenţei sau inexistenţei manifestărilor identitare în rândul românilor, chestiune aflată încă în dezbaterea mediilor de specialitate. Actele de frondă faţă de interpretările canonice ale trecutului nu justifică totuşi negarea unor tendinţe şi procese istorice, documentate în condiţii vitrege prin eforturile unor specialişti care n-au abdicat de la valorile spiritului critic. În ultimă analiză, protagoniştii unor episoade controversate nu sunt responsabili de faptul că semnificaţiile demersurilor lor politice şi militare au fost instrumentalizate de discursul politic contemporan.

Fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul în aceste câteva rânduri, sunt necesare câteva clarificări ale conceptelor cu care operează istoriografia contemporană. Naţiunea medievală nu poate fi identificată cu forma clasică pe care această formă de agregare a comunităţilor umane a cunoscut-o în evul de mijloc. Conceptul de natio a fost asumat de slexicul medieval pe filiera creştină care a asigurat transferul terminologiei latine clasice asupra noilor realităţi ale lumii născute pe ruinele vechiului orbis romanus. Vitalitatea şi în cele din urmă impunerea ca marcă a identităţii etnice în majoritatea limbilor europene s-a datorat tocmai caracterului său plurivalent, încorporând atât ideea originii familiale,, cu conţinut etnic implicit, cât şi o accepţie socială distinctă. Oamenii instruiţi ai evului mediu au dat naţiunii diverse, reflecţia pe această temă culminând în epoca dezbaterilor conciliare de la Pisa şi Konstanz şi a revoluţiei husite.

Dacă magistrul Ieronim de Praga includea în cadrele natio totalitatea membrilor comunităţii, dincolo de diferenţierile sociale, prelaţii englezi şi francezi operau o distincţie majoră între naţiunile generale, definite prin originea, reală sau presupusă, din strămoşi comuni, locuirea unui teritoriu moştenit de la aceştia, relativa unitate lingvistică şi de credinţă . Originea familială, cu aspectul său etno-lingvistic implicit, era importantă pentru evul mediu. Precum Tatăl, aşa şi Fiul, era una din paradigmele spiritului acelor vremuri, cel puţin sub aspectul teoriei. Faptul avea consecinţe directe asupra destinului individual şi colectiv, coroanele şi privilegiile, libertatea şi patrimoniul, se moşteneau în virtutea descendenţei.

Expresia livrescă a acestei realităţi este dată de cronicile şi gestele medievale, care invocă în serviciul unor cauze contemporane, originea ilustră a comanditarilor sau a comunităţilor etnice aflate sub autoritatea acestora din urmă. Oricât de tentante ar fi extrapolările în relaţie cu modernitatea, trebuie precizat faptul că naţiunea medievală este doar una din formele de solidaritate care guvernau viaţa omului medieval. Înafara solidarităţii etnice, acţionau în direcţia potenţării sau inhibării ei afinităţi sociale, religioase, regionale sau patrimoniale. Manifestări ale solidarităţii şi conştiinţei etnice au fost documentate în cazul majorităţii naţiunilor, iar azi puţini istorici mai contestă apartenenţa acestora la spiritul medieval .

Expresii ale unor astfel de sensibilităţi au fost propuse şi în ceea ce-i priveşte pe români, fiind evidenţiată conştiinţa şi preocupările pentru propria origine, solidarităţile confesionale transfrontaliere şi de la un anumit moment, tendinţe de confederare politică. Chiar dacă precaritatea surselor lasă muncii în arhive şansa unor noi încheieri pe această temă, o conştiinţă identitară a românilor nu a însemnat şi nu putea însemna o premisă a loialismului etatic. Inexistenţa unei similitudini între specificul identitar şi raporturile de putere este specifică şi altor naţiuni europene. Patriotismul militant ce s-a manifestat în Franţa la începutul secolului al XIV-lea nu a fost de natură să inhibe rivalitatea franco-burgundă şi războiul civil ce i-a dat expresie, tocmai în momentul în care inamicul englez triumfa asupra celor care îi refuzaseră succesiunea lui Edward al III-lea pe temeiul legii salice şi al drepturilor naţiunii franceze.

Chiar istoricii sceptici cu privire la existenţa reală a naţiunii medievale recunosc în cazul ruşilor existenţa unui ataşament primar, aproape vegetativ, faţă de pământul rusesc şi credinţa rusă. Cu toate acestea, principii Moscovei şi marii duci rusificaţi ai Lituaniei s-au înfruntat în războaie pe durata câtorva secole pentru refacerea vechiului ansamblu politic al Ruricizilor. Loialităţile politice n-au alterat sentimentul patriotic al protagoniştilor, iar o dovadă în acest sens este furnizată de dramaturgia engleză elisabetană. Discursurile atribuite de Shakespeare protagoniştilor unor rebeliuni şi uzurpări sunt mult mai bogate în semnificaţii identitare decât tiradele naţionaliste contemporane.

În ceea ce priveşte realităţile româneşti, secolul al XIV-lea a însemnat naşterea a două entităţi politice, Ţara Românească şi Moldova. Geneza lor se circumscrie tipologiei generale de evoluţie a statelor medievale, centralizarea puterii şi afirmarea sa prin succesul militar, integrarea în ordinea politică şi spirituală prin consacrarea structurilor ecleziastice prin intercesia patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. Fenomene cu impact local precum transferul demografic şi instituţional de peste munţi şi mai ales constituirea etatică prin subordonarea unor poli regionali de putere, se cer a fi aprofundate în viitor. Studiile medieviste româneşti au examinat problema constituirii a două state româneşti, găsind explicaţii în condiţionările politice externe sau în dinamica economică a regiunii .

Indiferent de circumstanţe, proximitatea crea ca pretutindeni în evul mediu, premisele unor relaţii conflictuale. Chiar dacă societatea românească nu a cunoscut formele feudale clasice apusene, privilegiile sociale şi puterea politică se legitimau în raţiunea militară. Vitejii şi slujitorii munteni şi moldoveni sunt echivalenţi ai aşa-numitor bellatores, la care se referă norma medievală a societăţii tripartite. Cea mai vizibilă formă de expresie a autorităţii era capacitatea de a asigura supuşilor securitatea şi resurse . Dacă integrarea, cu ezitări iniţiale din partea puterii, în cadrele bisericii ortodoxe şi presiunile de la frontiere erau de natură să ofere o bază pentru colaborare între cele două state româneşti, existau suficiente elemente care să le aducă în conflict.

Primul şi cel mai important dintre acestea au fost înseşi relaţiile de putere. În măsura în care o domnie se consolida în plan intern, resimţea tendinţa obiectivă în a exercita un anume patronaj asupra principatului vecin. În ecuaţia internă, jucau un rol activ şi raporturile cu regatele apostolice vecine şi mai târziu cu Poarta Otomană. Primul angajament antiotoman al Ţării Româneşti sub Mircea cel Bătrân (1386-1418) a coincis cu un episod conflictual cu Ştefan I al Moldovei, care l-a susţinut pe Vlad Uzurpatorul. Alianţa dintre Mircea şi Alexandru cel Bun, privilegiată de scrisul istoric de la noi, a fost urmată de tentativa domnului moldovean de a-şi subordona Ţara Românească prin susţinerea pretendentului Alexandru Aldea, demers urmat şi de achiziţii teritoriale în zona frontierei.

Proiectele de acţiune antiotomană concretizate de Iancu de Hunedoara au însemnat din punct de vedere legal şi în accepţiunea contemporanilor, integrarea principatelor extracarpatice în sfera de autoritate a regatului Ungariei şi transformarea voievozilor acestora în vasali ai Hunedoreanului . Campaniile militare care însoţeau schimbarea domnilor aveau acelaşi caracter distructiv ca orice invazie, ori astfel de episoade nu aveau darul de a câştiga simpatia celor vizaţi. Relaţiile moldo-muntene au evoluat în manieră ambivalentă chiar în condiţiile contemporaneităţii unor eroi ai cruciadei târzii, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare. Dacă ultimul a câştigat tronul cu un aport militar muntean, cele două ţări s-au aflat angajate în disputa pentru controlul cetăţii Chilia, cu importanta sa poziţie în comerţul de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră.

Implicarea Moldovei în lupta antiotomană a început la mai bine de un deceniu de la sfârşitul celei de-a doua domnii a lui Vlad Ţepeş, iar o eventuală colaborare odată cu revenirea sa pe tron în 1476 a fost compromisă de asasinarea sa. Intervenţiile lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească, socotite azi expresii ale unui program politic înaintat, au luat forma unor expediţii violente, consemnate ca atare în cronistica vremii şi stârnind resentimentele boierimii muntene. Este cunoscută scrisoarea în care exponenţii acesteia i se adresează în termeni puţin reverenţioşi, reproşându-i încercările de a aduce pe tronul Ţării Româneşti domni nelegitimi.

Rivalităţile de aceeaşi natură au implicat şi generaţiile următoare de dinaşti, războiul dintre Bogdan al III-lea al Moldovei şi Radu cel Mare al Ţării Româneşti putând fi evitat doar datorită apelului unor prelaţi la credinţa comună a celor doi principi. Nici integrarea mai strictă a statelor româneşti în ansamblul controlat de sultan nu a atenuat cu totul stările de tensiune. Noile motivaţii şi-au aflat originea în ambiţia unor familii domnitoare de a controla ambele ţări, în actele de disidenţă ale facţiunilor boiereşti, urmate de exil în masă peste hotare, sau opţiunile diferite în ceea ce priveşte politica externă. Episodul care s-a bucurat de o amplă reflectare istoriografică a fost cel al antagonismului dintre Movileşti şi Mihai Viteazul. Protagoniştii, exponenţi ai unor facţiuni boiereşti, una captivată de modelul libertăţilor din Polonia barocă, pe care le-ar fi dorit translatate pe solul Moldovei, cealaltă interesată în contracararea presiunii otomane prin colaborarea cu Habsburgii, au propus în fapt maniere proprii de realizare a unor proiecte politice româneşti, fundamentate pe realitatea identităţii etnice a moldovenilor şi muntenilor.

Concurenţa în demararea unor astfel de proiecte, complicată şi de problema boierimii de origine greacă, a dat naştere la conflictele din secolul al XVII-lea, cunoscând forma unor angajamente militare în timpul lui Matei Basarab şi Vasile Lupu.

Stările conflictuale care au opus de-a lungul secolelor medievale principatele româneşti extracarpatice sunt o parte a trecutului propriu şi merită studiate fără complexe şi prejudecăţi, ca expresii ale unor realităţi specifice şi altor naţiuni şi care, fără a pune în cauză existenţa naţiunii române medievale, ci mai curând îi adaugă faţete remarcabile.

Florian Dumitru SOPORAN este doctor în istorie medievală

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.225.31.188