În 1997-’98, cu o populaţie speriată, exasperată de inflaţia care sărise din nou de 100% şi aflată în pragul colapsului financiar, România s-a apucat în fine cu hotărâre de restructurarea industriei grele şi tăierea muntelui de subvenţii absurde care alimentau sectoare neproductive.
În paralel, a abandonat pălăvrăgeala inutilă, bovarismele şi căutarea de modele exotice, apucându-se de dialog serios cu Uniunea Europeană în vederea aderării. Costurile sociale şi politice au fost imense, dar rezultatele se văd azi, zece ani mai târziu: suntem membri în NATO şi UE, iar ţara a promovat în altă categorie, urcând de la un PIB african de sub 2.000 de dolari/cap, la unul de stat mediu dezvoltat, de vreo 7.000 de dolari/cap.
Dincolo de bâlbâielile politice şi unele episoade hilare din perioada Convenţiei Democrate, acesta este câştigul esenţial, care rămâne. Până la urmă, deşi e ciudat să recunoşti asta într-o ţară obişnuită să se lamenteze şi să vadă mereu partea goală a paharului, progresul este unul spectaculos şi rapid. Întrebarea e: ne putem mobiliza oare pentru a folosi şi în 2009 criza ca oportunitate de reformă? Raportul anual publicat azi de SAR lansează exact această provocare: ca un luptător de jiu-jitsu, de a întoarce o situaţie grea în favoarea noastră, utilizând anul dificil 2009 pentru a finaliza agenda de reforme, în special în sectorul public. Dacă în anii când plouă cu bani la buget e mai greu să pui în practică măsuri nepopulare, poate că măcar acum, când resursele în vistierie sunt drămuite, s-ar putea trece la raţionalizarea administraţiei publice, o temă ocolită cu grijă în ultimii ani.
În primul rând, pentru menţinerea unui deficit bugetar sustenabil trebuie întărit controlul asupra cheltuielilor publice, cu precădere cele curente şi de personal, mergând până la îngheţarea salariilor în sectorul public. Alocarea şi cheltuirea fondurilor trebuie făcute în programe multianuale bine gândite, iar nu ca până acum, când la fiecare început de an se făcea o supraestimare sălbatică a încasărilor la buget, pentru a crea un spaţiu larg de manevră politică la rectificări. Se creau astfel bani virtuali, care existau doar pe hârtie, cu care se acopereau obligaţiile legale gen 6% pentru educaţie sau pensiile mărite – dar aceşti bani, fiind virtuali, nu ajungeau să se materializeze niciodată.
În 2009, aceste practici de furat singuri căciula trebuie să înceteze, tocmai pentru că e criză. E mult mai important ca acum guvernul să dea dovadă de responsabilitate, decât ca partidele componente să îşi respecte electorale anterioare. Populaţia va înţelege că nu merită ţinute promisiuni care ar duce la deraierea economiei şi adâncirea dificultăţilor economice. La fel cum trebuie să înceteze şi practica de a ţine fondurile până în lunile noiembrie-decembrie, când se realocă rapid clienţilor politici ai guvernului, pentru a se cheltui rapid: calitatea acestui gen de investiţie publică este foarte îndoielnică.
În al doilea rând, este foarte bine că actualul guvern şi-a propus ca obiectiv prioritar sporirea gradului de absorbţie a fondurilor UE. Însă există motive serioase şi insuficient discutate pentru care acest grad a fost până acum redus, iar până nu vedem o analiză deschisă şi serioasă a lor, făcută în public, nu doar în rapoarte cvasiconfidenţiale pentru Comisia UE, rata de absorbţie nu va creşte.
În fine, Guvernul Boc nu are de ales între a fi un guvern anticriză sau unul anticorupţie. Ambele deziderate trebuie împlinite simultan: legătura dintre chletuiala discreţionară şi profitul necuvenit de pe urma conflictului de interese cu actuala situaţie economică este documentată bine de presă sau societatea civilă. De exemplu, din monitorizarea desfăşurată de SAR în 2008 pe administraţia locală a reieşit că 21 de preşedinţi de consilii judeţene şi aproximativ 13% dintre consilieri judeţeni aveau probleme de integritate.
De asemenea, 2008 a marcat o întoarcere la practica alocării discreţionare de fonduri către administraţiile locale, un alt procedeu care stimulează corupţia. Amploarea fenomenului şi rolul important al aleşilor locali în gestionarea fondurilor europene impun creşterea eficienţei instrumentelor preventive şi de sancţionare. În orice caz, intenţia celor două partide aflate acum la guvernare de a repolitiza funcţiile de prefect şi subprefect, după ce în 2006 am făcut atâta tapaj prin Europa cu depolitizarea lor (oricum doar teoretică, de altfel), nu este de bun augur.