caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marja de eroare



 

Prin Europa, drogându-ne în timp ce ne stingem

de (15-2-2009)

Mă droghez de ceva vreme. Mă droghez cu speranţe. Mă droghez cu speranţe care, în mintea mea, tind să ia locul realităţii. Şi nu ştiu dacă fac bine. Pentru că, totuşi, mă droghez. Adică încerc să ofer iluziei mai multe şanse decât realităţii. Europa iluziei nu este şi Europa politică reală.

Acum câţiva ani, bunăoară, însoţită de un bun prieten, am vrut să revăd câteva din părţile mai ascunse ale Parisului. Una dintre ele a fost Rue des Rosiers, unde am ajuns din păcate într-o sâmbătă. La Sacha Finkelzstajn, închis. Fără plăcinţele cu miere, deci. Brutăria evreiească şi cea yddish, cea din Rue des Écouffes erau şi ele închise. Şi galeria de artă, de unde cu doi ani înainte cumpărasem o menora cu garnitură de chihlimbar şi un portret al lui Herzl (unul din primii jurnalişti ce era şi un mare vizionar), avea storurile pe jumătate trase. Librăria. Passons, zidul prinsese puţină igrasie. Editura. Apoi ochiul îmi cade pe Florence Finkelystajn, cu gastronomia yddish a Europei Centrale şi de Est, închis pentru renovare. Data viitoare voi veni direct aici, 24, Rue des Ecouffes 4° arrt ( à l’angle du 19, Rue des Rosiers ). L’As du Fallafel. Câteva oferte. Le reţin în agendă. Blitzul se defectează aici, dar îl repar repede.

Vitrinele cu piese de anticariat, ca nişte cutii cu surprize de pe vremea bunicii din stetl. Goldenberg şi Pletzl, cu delicatesele ascunse după lacăt, de data aceasta. Kosher Pizza, un desen cu Steaua lui David riguros pusă in efigie pe perete. Mi-Va-Mi, deasupra căruia zidul se scorojise puţin iar balcoanele miniaturale din fier forjat schiţează un păiajen. Casele cu un etaj şi cu o cameră mare în spatele magazinului aflat din faţă, anume construite pentru ca proprietarii să le poată părăsi uşor, în caz de razii. Mai sus, case cu două-trei etaje, parcă aplecându-se deasupra străduţelor pavate, ca nişte femei slăbănoage ce vor să te ia în braţe. Am regăsit un Jo Goldenberg îmbietor. Paharul de Carmel aburind sub buzele mele. Un gust albastru. Frigul din cartier mă urmărise până la masa acoperită cu o ţesătură albastră. Restaurantul ce fusese închis după atentat era acum rezervat pentru o petrecere privată.

Întotdeauna m-a atras cartierul Saint-Paul Le Marais, poate şi pentru faptul că e mai contaminat de amintirea civilizaţiei care a dat sens Europei. Şi paşilor mei. Prietenul meu, atent, ştiindu-mi pătimaşa pasiune de a fotografia şi de a tezauriza la infinit secunde de imagini efemere, mi-a spus să mă potolesc cu fotografiatul. Cumva, a dangerous passion in this area. Uşor ameţită de al doilea pahar, de frigul şi lumina bună pentru peisaj, am plecat din nou pe străzi. Fotografii cu planurile stradelelor ce se intersectează imprevizibil pe Ruse des Rosiers; acest tip de traiectorie îmi sugerează salturile derutante pe care trebuie să le facă adesea în istorie animalele hăituite, pentru a supravieţui. Mai ales în câmp deschis.

Străzile evreieşti nu sunt numai artere de circulaţie, ci şi coridoare de supravieţuire. Labirintul lor secret trasează o posibilitate de evadare. Pentru că ele brăzdează o lume a predestinării la infern. Librarie du Temple. Albastrul străjuieşte o uşă solidă, făcută din piese de sticlă ce par mozaicate. Aş fi cumpărat o carte de rugăciuni pentru copii. Uşa rămâne închisă. Ah, sâmbăta. Dar deodată apare lângă noi un grup de tineri străini, cu accent magrebian sau vorbind un slang necunoscut; înţeleg numai câte un cuvânt din zece. Băieţii se „lipesc” de noi. Alai. Încep apostrofările. Nu le place expresia feţei mele, încântată acum să prindă încă un cadru cu faţada buticului unde se etalează matza shmura lângă un Nautilus. E o clădire ce avea vreo 200 de ani.

Parfum de lemn vechi şi voluptate rotunjită. Intersecţii surprinzătoare de accente puse pe arhitecturi de viziuni în eclectic francez şi art nouveau. Cei trei tineri s-au hotărât: ne urmăresc peste tot. Apoi flashuri la My o My’s, la L’Eclaireur. Gusturile mele avangardiste nu se dezmint. Singurul avangardism pe care nu îl gust este cel politic. Unul dintre tineri, enervat nu se ştie de ce ( la vremea aia aveam look accidental de sabră) , mă ameninţă şi dă să ia o piatră de jos. Îmi spune că pot să mă car. Imediat. Să mă car pentru că put. Sigur că pot să mă car. Şi chiar o iau la sănătoasa, urmată de prietenul care nu conteneşte să mă mustre: ţi-am spus eu, ţi-am spus eu.

Şi a avut dreptate. Deşi eu refuz să admit, continuând să mă droghez cu iluzii. Să fac fotografii şi să mă las purtată de paşi care nu se opresc niciodată. O luăm pe o străduţă îngustă.

Peste două săptămâni eram la Bonn. Alte Rathaus, cu linia sa Rococo, reper pentru numeroasele întâlniri pe care le-am avut acolo cu partenerii de la revista de Meditaţii Est-Etice. În fiecare zi luam masa la un restaurant de la fereastra căruia admiram galbenul învelit în gri plumb al clădirii primăriei. Adesea, mă întâlneam cu colegii în Biserica Remigius, unde Beethoven a fost botezat şi la a cărei orgă a cântat de copil. Orga porumbel, cu sclipiri metalice. Am bâjbâit mult până am găsit Beethoven-Haus. Bombardamentele au lăsat urme, au şters memorii. La fel cum, înainte, pogromurile au şters urmele unei civilizaţii şi au trasat limitele altor civilizaţii. Pe străzi, nu întâlnim decât musulmani. E ora prânzului. Suntem în Germania? Trecătorii, grăbiţi, plimbă turbane elegante de mătase şi voaluri; ameţesc privind şi admirând siluetele negre care mătură aerul din jurul meu cu mângâieri misterioase de hijab şi jilbab.

O hipnoză cu bărbaţi şi femei din care nu se văd decât dinţii tineri şi albi. În jurul lor, alţi porumbei, copiii. De mână cu femeile, agăţaţi de aripa istoriei. Cine este Beethoven pentru ei, la urma urmelor?, mă întreb. Trecătorii nu au auzit de el. Şi nici nu ştiu să mă îndrume către muzeu. Mă simt simultan şi acasă şi alungată dintr-o iluzie a unei patrii culturale comune. Am un frison. Avangarda politică va da greş. Remember dinţii aceia albi tineri înşiraţi pe carnasiera feroce, cu tăişul la vedere. Îmi amintesc de străduţa din cartierul Rue des Rosiers, îngustă cât dimensiunea unui om ce merge printre ziduri cu braţele întinse ca nişte aripi. Pe acolo, de fapt, ne-am găsit salvarea, atunci când am fost atacaţi, pentru că, după ce les voyous ne-au hărţuit printre ziduri, brusc, strada s-a vărsat în bulevard. Iar noi am plonjat din nou în cearceaful curat de acasă. Din fericire, acolo încă nu căzuse seara, şi nu ne-au înghiţit nici un nou zid şi nici o nouă maree de văluri. Nu ne-au înghiţit încă. Pentru că noi ne drogăm. Cu iluzii. De fapt, ne stingem. Şi nu ştim cum să facem din asta un titlu de onoare.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
18.208.202.194