caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica SPUNE



 

Monica Lovinescu şi Vladimir Tismăneanu: pentru o Etică a neuitării

de (9-2-2009)

CARTEA-EVENIMENT A ANULUI 2008: ETICA NEUITĂRII, DE MONICA LOVINESCU, ED. HUMANITAS, COLECȚIA ZEITGEIST (COORDONATOR, DR. VLADIMIR TISMĂNEANU)

Monica Lovinescu a ştiut că un Nürnberg al comunismului est-european nu va avea loc niciodată. Şi a intuit perfect şi de ce. Nu pentru că nevoia de morală a societăţilor post-totalitare, devenite intens cripto-comuniste în aceşti douăzeci de ani de la prăbuşirea comunismului, ar fi dispărut. Ci mai degrabă din cauze tehnice: imensităţii unui colos bolşevic de partid şi de stat extins la scara unei treimi din Europa, (fiind acesta, în plus, susţinut puternic şi de două imensităţi demografice fidele cauzelor comuniste (lumea chineză şi lumea musulmană), în timp ce tot acest puzzle se mulează pe o Europa în care stânga se încăpăţânează să intoneze noi marşuri triumfaliste (bine sponsorizate de Kremlin)) nu i se poate opune, totuşi, decât un sistem vremelnic de resistențe, dotate cu o relativă eficienţă instituţională, doctrinară, politică şi culturală. Ca dovadă, nu Justiţia şi clasa politică au urnit mecanismul de recuperare a adevărului istoric, ci o clasă de intelectuali ce se consacră cvasi-idealist ştiinţei şi conştiinţei morale (discipline conjugate în acel principiu al est-eticului pe care Monica Lovinescu l-a slujit , pe vremuri , cu nu mai puţin idealism decât o fac cei de astăzi, din ce în ce mai stins). Această clasă de intelectuali, ce sunt niște sacrificați și pentru această epocă, de parcă regimurile totalitare nu ar fi fost încă denunțate, este compusă din oameni de formaţie clasică, politologi, istorici, filosofi ai istoriei, jurnalişti, scriitori, analişti, sociologi, psihologi. În România post-totalitară, acest curent recuperator s-a închegat cu dificultate. Violenţa de la începutul anilor 90 a ocupat un câmp extins al imaginarului colectiv. Consolidarea oligarhiei la sfârşitul anilor 90 a demodulat opoziția față de furtul de revoluție și față de diluarea spiritului anticomunist, fiind urmată de dezvoltarea unui populism compensator, după anul 2004. Mixerul frământărilor politice a obturat apoi câmpul conştiinţei publice cu confruntarea dintre restauraţiile comuniste, tendinţele dirijiste, neputinţele democraţiei şi eşecurile liberalizării. Cu atâtea priorităţi expediate asupra opiniei publice de către un sistem care îşi refuză mereu o coerenţă şi o maturizare, preferând lipsa de responsabilitate şi copilăria eternă, „strădaniile insidioase de obliterare a conştiinţei istorice”(Vladimir Tismăneanu) s-au dovedit adesea eficiente și fructuoase. Timpul trece, presiunea istoriei a devenit imensă, probele sunt şterse, haloul amneziei învăluie un cortex antropo-globalist din ce în ce mai confuz, manipulările sunt sofisticate şi invincibile, generaţiile cu memorie antitotalitară se sting, pe măsură ce curentele negaţionsite ale anticomunismului (sponsorizate de o Rusie şi o doctrină neostalinistă din ce în ce mai tentante pentru ultimii oameni ai Estului (cf. Claude Karnooch)) urcă zgomotos şi fac adepţi din ce în ce mai puberi, în această eră definită de un entertainment generalizat şi de un consumerism agresiv; epoca, în sine, e lipsită de spiritualitatea și conştiinţa tragică prin care omul modern s-a irosit ca entitate filosofică în camerele de tortură ale totalitarismelor mileniului trecut.

Volumul Etica neuitării de Monica Lovinescu, lansat în noiembrie 2008 la Târgul Internaţional Gaudeamus de la Bucureşti reprezintă un eveniment editorial major, petrecut chiar în preajma zilei de celebrare a naşterii scriitoarei dar, pentru prima dată, fără Monica Lovinescu (era la câteva luni după dispariția sa din viață, în aprilie 2008, la Paris). Cartea apare în Colecția Zeitgeist, îngrijită de eminentul profesor Vladimir Tismăneanu, ce se revendică de la curentul dezvoltat de celebra disidentă, jurnalistă, scriitoare, critic, eseist, gânditor și luptător pentru drepturile omului. Pe de o parte, Monica Lovinescu a rămas până în ultima secundă a vieții sale cel mai moral gânditor politic român, urmând filonul dezvoltat de Hannah Arendt, Jeanne Hersch și Nadejda Mandelstam și repudiind totalitarismul din punct de vedere politic, spiritual și etic. Apropiat de discursul lui Besançon, al lui Revel și al lui Souvarine, discursul Monicăi Lovinescu face din conceptul de etică a neuitării premiza centrală a eliberării și a libertății umane, punând un accent grav, după cum subliniază și Vladimir Tismăneanu, pe o observație făcută recent de filosoful Leon Wieseltier: „Dacă anumite forme ale răului nu sunt detestate înseamnă că n-au fost pe deplin înțelese”, observație dezvoltată și de editorul Monicăi Lovinescu în România, directorul Editurii Humanitas, scriitorul și filosoful Gabriel Liiceanu, în amplul său eseu intitulat „Despre ură”. Pe de altă parte, ingredientul mnezic este la Monica Lovinescu unicul materialul de construcție al adevăratei istorii: recentul Raport Final elaborat de Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste a avut la bază criterii, ierarhii, taxinomii și metodologii inspirate din gândirea Monicăi Lovinescu și a ilustrului său partener, Virgil Ierunca. Vladimir Tismăneanu spune (p.11) că, fără exagerare, „Raportul, ai cărui coautori au fost, a fost ultima operă a Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca”. Primejdia care ne paște astăzi, în calitate de societate debusolată și instabilă ce se globalizează maladiv, este aceea de a asista pasivi, ca într-un fel de eutanasie irepresibilă, pe jumătate impusă – pe jumătate autohipnotică, la încetățenirea opiniei neobolșevice care proclamă tot mai des faptul că discursului anticomunist i-ar lipsi, în 2009 – la două decenii de la căderea comunismului din România-, actualitatea și adecvarea. O, ce fericire pe serviciile de propagandă ruse, care se află – alături de rinocerii vechiului partid comunist românesc, cei imposibil de urnit din recuzita de Tătuci ai democrației noastre originale -, la originea acestui puternic curent extremist antiromânesc neostalinist: el este activ atât (din nou) în Moldova sau Bucovina de Nord și aiurea printre români risipiţi (vezi neîncetatele acțiuni de deromânizare și de contestare a limbii române din regiunea românească basarabeană, vezi și recentele atacuri de acum fizice de la începutul lunii februarie 2009, comise de grupările paramilitare ruse contra cetățenilor români pe străzile din Chișinău), cât și în România (unde tineri intelectuali stimabili, inocenți și neprihăniți sunt înhățați de falși profeți de Kremlin – ce emit aşa-zise pretenții științifice- și sunt îndemnați să-și construiască rapid cariere dubioase, folosind un discurs negaționist de grupare fascistă, utilizând spălarea creierului public și a memoriei antitotalitare a poporului român). Merită să subliniem astăzi – când toate aceste agresiuni împotriva adevărului istoric românesc se întâmplă aievea și conduc către o nouă alunecare a României înspre pericolul totalitar- , că temelia sănătății morale a societății românești, atâta câtă mai e întreagă și lucidă, stă în împlinirea visului Monicăi Lovinescu: „necesitatea vitală a unui travail de deuil care să despartă apele și să permită acea ruptură de mocirla plină de sânge a trecutului” (p.12).

De ce este cartea Etica neuitării de Monica Lovinescu evenimentul editorial al anului 2008? Istoria noastră recentă ne demonstrează, pe urmele constatării făcute de Monica Lovinescu (p.260) în articolul dedicat lui Nicolae Steinhardt, un fapt cel puțin surprinzător: „Gustul demnității se poate pierde ca și acela al libertății. Dar poate că Nicolae Steinhardt are dreptate și că nu e vorba de un gust, ci de o adevărată taină (a libertății, n.m.).” La români, această amputare s-a produs de câteva ori în istorie, și întotdeauna ea a fost urmată de catastrofale consecințe, una dintre ele fiind constituirea unei veritabile trăsături naționale de „suflet de rob”. Neexcluzând universalitatea acestei paradigme psihologice și etnologice ce se instalează endemic pe toate meleagurile unde a dominat spiritul despotic, Monica Lovinescu remarcă, însă, că „pe tărâmurile unde libertatea a fost total pierdută, ca la noi, ni se pare că ecoul unor astfel de cuvinte nu poate fi decât sporit”(p.263), el fiind urmat indubitabil prea des de stadiul opţional ce îmbie mereu la alegerea compromisului în loc de conștiință și de responsabilitate, a carierei în loc de asumarea adevărului, a privilegiilor în loc de îmbrățișarea unui spirit de dreptate și de demnitate.

Culegerea de articole de bază dedicate de Monica Lovinescu memoriei victimelor și luptei împotriva Răului acoperă un domeniu de evenimente și de paradigme europene și românești, dispuse în strînsă interdependență în jurul unor centri de putere planetară. Acesta este desemnat de intervalul anilor 60 – 90, pe o plajă de revoluții și/ sau false teme revoluționare, de derapaje către falsificări ale istoriei și de patinoare politice periculoase, susținute pe oglinda unui comunism arhaic à la Bourdieu. Din toate acestea, ceea ce Monica Lovinescu a extras cu neobosită acribie prin suitele sale discursive dublate de demonstrații de reală erudiție istorică și politică (toate vizibile în carte ca un regal de filosofie politică încă neegalat), e eternul miez amar, otrăvit, amenințător al stalinizării europene, cu privire specială dar niciodată rupturală asupra stalinizării României. La finalul acestor analize propuse de selecția de față, cititorul va putea înțelege că procesul de restalinizare a continentului nostru și a României nu a contenit niciodată, exceptând dispneea din 1989. Ca și Revel, Monica Lovinescu acordă o atenție specială pericolului ce vine dinspre intelectualitatea coruptă de elitismul populist; acest concept este asumat de eternul laborator de clonare a ideologiilor cu ingineria socială, unde operează în parteneriat Kremlinul și Europa intoxicată de stânga-stângii: „Cum, spre deosebire de modelele revoluționare, fenomenul se desfâșoară departe de orice proletariat sau public vast, fiind rezervat unui grup răspândit în universități și mass-media”, spune Monica Lovinescu, rezultă că el secretă un tip de discurs de același nivel cu discursul stalinist (un adevărat stalinism pentru eternitate, din fericita sintagmă creată de Vladimir Tismăneanu), și chiar de o finalitate similară cu discursul stalinist, anume seducția comunizării, subminarea tentativelor de democratizare, zădărnicirea oricărui efort de a construi un stat de drept puternic în această parte a lumii, în vecinătatea Rusiei ce rămâne fidelă numai spiritului totalitar şi opacităţii faţă de democraţie.

Expunându-se multor acuze, pentru că a continuat atitudinea militantă a lui Besançon (cel care criticase în epocă debilitatea acțiunilor de condamnatio memoriae în raport cu comunismul, ca și politica dublului standard la explorarea totalitarismelor de dreapta și de stânga), Monica Lovinescu și-a asumat, alături de Virgil Ierunca sau de Czeslaw Milosz, un drum al eliminării Răului, nu lipsit de suferință, dar al cărui sens corect este recunoscut abia în zilele noastre, la cincizeci de ani după trasarea lui pe harta mentală a spiritului european, pe care Monica Lovinescu a fundamentat şi slujit numeroase concepte și teorii magistrale.

Etica neuitării aduce – în prim-planul unei lumi românești bulversate și aflată în criză de modele – un model de gândire, un model de atitudine, un model de om și un model necesar de român. Argumentele, spune Vladimir Tismăneanu, sunt imbatabile: „Ca și Souvarine, Monica Lovinescu a refuzat să dispere, a clamat în pustiul indiferenței abulice, al atacurilor obscene și al îngenuncherilor morale, și-a ridicat vocea în favoarea milioanelor de deținuți și a respins ideea unei literaturi care uită libertatea umană”.

Suntem la ceasul la care României i se pregătește din nou ceva: un experiment cu iz cvasitotalitar și care, în eventualitatea eșecului integrării și al succesului neostaliniștilor – va transforma conștiințele românilor în ediții de samizdat și entități clandestine. În atari condiții ostile, unele voci își strigă din nou teama, la fel cum o făceau anonimii din 1968 (p.127) ce reușeau să arunce în oceanul lumii libere strigăte de ajutor: „Detestăm pe criminalii care conduc această țară. Și pe noi ne disprețuim. O mână de martiri are destul curaj pentru a protesta în mod deschis. Și noi ne îmbătăm pentru a uita pe acești eroi (…) Iată ce ascundem sub o fațadă de bucurie: durerea, dezgustul, sentimentul vinovăției și ura”.

Patriotismul civic-liberal reprezentat de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, și regăsit în multe din textele cărții de față „este diferit de șovinismul resentimentar care azvârle iubirea tradiției în cel mai dezolant derizoriu prin chiar abolirea spiritului critic” (p.6), iar acesta este back-ground-ul ce a creat o puternică opoziție între esența luptei duse de Monica Lovinescu pentru România liberă și împotriva forțelor bolșevizante, pe de o parte, și , de partea cealaltă, ororile barocului fascisto-comunist susținut de „partizanii unui autarhism, în fapt neo-tribalism de sorginte colectivist-etnicistă care a făcut atâta rău culturii românești în perioada interbelică”, după cum scrie Vladimir Tismăneanu. Istoria se repetă. De aceea, Etica neuitării este o veritabilă hermeneutică (înzestrată cu mesaj didactic implicit) a stadiilor parcurse de spiritul românesc în timpul luării sale în posesie de către Diavolul Roșu. Recomand această carte tuturor acelora ce nu mai vor să trăiască, prin inutilă repetiție, acel coșmar. Și îmi permit să afirm că de libertatea fiecărui român coșmarul stalinist s-a apropiat, din nou, în mod periculos.

Angela Furtună

8 februarie 2009

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Anton Constantinescu: (9-2-2009 la 00:00)

    Foarte bun acest articol!
    Eu cred ca noi trebuie sa cunoastem trecutul asa cum a fost, fara alteratii propagandistice, DAR SA UITAM PASIUNILE TRECUTULUI. Cu alte cuvinte sa ne asumam istoria asa cum a fost, fara propaganda de un fel sau altul, dar in acelasi timp sa ne distantzam de atasamentele afective create de epoca respectiva.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Angela Furtună: (9-2-2009 la 00:00)

    Domnul Anton Constantinescu vorbeste despre necesitatea de a uita pasiunile trecutului, care nu ar face decat sa reactualizeze noi forme de extremism ce ne-ar putea bantui si astazi, precum ieri.

    Asumarea la rece a istoriei presupune infaptuirea mai intai a reconcilierii nationale (francezii nici la ora actuala nu au ajuns la asa ceva!), or acest proces are nevoie de timp. Necazul la romani este insa ca de trecerea timpului profita abil tot structurile totalitare, care se folosesc de unele nise istorice pentru a restaliniza Romania, stergand urmele si dovezile istorice, spaland creierul, memoria antitotalitara si imaginarul colectiv alocat Gulagului bolsevic care a distrus societatea romaneasca. Toata aceasta uriasa manevra face parte dintr-o regie planetara mai vasta ce este dominata politic de ascensiunea unei stangi omniglobalizatoare (Islam, China, Rusia, Europa, fiecare cu nivelul sau de structurare a discursului populist, gauchist si adesea de-a dreptul fascist-terorist).

    Din pacate, in cazul romanesc, uitarea pasiunilor trecutului este simultana tocmai cu ingroparea lui definitiva, in absenta lustratiei, cat si cu dezvoltarea unui nou tip de totalitarism, chiar daca unul camuflat sub fatada de democratie originala.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.225.31.188