caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Opinii



 

Dumnezeu si Darwin, S. A.

de (8-2-2009)

„Contraria non contradictoria, sed complementaria sunt”

Niels Bohr

Ce se poate spune despre Darwin dpdv “religios”? M-am obişnuit ca înainte de a spune orice, să precizez, pe cât posibil, cadrul. E o deformaţie dacă nu strict atavică, cel puţin adânc înrădăcinată. În loc de “a este p”, spun, în general, “daca c atunci a este p”. Evident, limbajul e matematic, iar c reprezinta condiţiile în care fac afirmaţia “a este p”, sau “obiectul a are proprietatea p”. Condiţiile sau cadrul. Înainte de toate, nu ştiu dacă sunt chiar un om “religios”. Ştiu însă bine ca nu sunt ateu. Şi stiu, la fel de bine, că în câmpul unor astfel de lucruri, logica aristotelică e un instrument imprecis, e nevoie cel puţin de logica nuanţelor, în care ceea ce nu este negru nu e, neapărat, alb. Ştiu şi de ce nu sunt ateu: deoarece aparţin primei generaţii postbelice, crescut în regimul colonial “fără neam şi dumnezeu”. Să se observe că am evitat, asta e altă nuanţă relevantă, majuscula. Căci cuvântul, scris cu majusculă, e receptat ca divinitate, iar eu îl înţeleg ca un principiu ordonator. Ceea ce, într-un fel, e mai mult. Şi cu cât sunt mai conştient de eşecul educaţiei “ateist-ştiinţifice” pe care regimul a încercat s-o inculce populaţiei controlate, începând cu binecuvântata mea generaţie, cu atât sunt mai uimit, până la perplexitate, când văd resurecţia mentalităţii ce trebuia să rezulte dintr-o astfel de educaţie la unele exemplare ale generaţiei deja oarecum intermediare, care a copilărit în anii descompunerii regimului comunist, dar a deschis ochii după ’90. Uimirea scade oarecum, când descopăr o şi mai stranie resurecţie a “procesului maimuţelor” în plină democraţie occidentală, cu precădere în nucleul american al acesteia. Dar, ca să se poată înţelege limpede ce vreau să spun, revin la schiţa cadrului: mentalitatea religioasă (fără ghilimele!) se exprimă pe un foarte larg spectru de nivele. La un capăt e primitivismul, la celălalt dimensiunea spirituală. Între ele, nenumărate nuanţe. Aşa cum statistici serioase arată că nu există ţări cu economie liberă şi ţări cu economie de comandă, ci toate ţările au un grad măsurabil de libertate economică. Conştientizarea acestui spectru e o problemă de sociologia religiilor, disciplină ştiinţifică fundamentată şi recunoscută. Primitivismul se manifestă prioritar prin bigotism, corelabil cu gradul de educaţie. Latura spirituală se manifestă fie în plan mistic, fie în plan raţional. Şi aceste alternative sunt corelabile cu cele două arhetipuri cognitive, prin raţiune şi prin revelaţie. Istoria bisericilor apusene, catolică, ramuri protestante, anglicană, e plină de fluctuaţii în care unul sau altul dintre aceste aspecte domină. Ori, concepţia marxist-leninistă atee, în care generaţia mea a crescut, oculta deliberat fluctuaţiile, luînd biserica la preţ redus şi lipindu-i eticheta infamantă de obscurantism, în numele luptei de clasă. Religia este opium pentru popor, clamează sentenţios Marx, despre care acum ştim că a trăit într-o etapă a tinereţii în promiscuitatea unor mişcări sataniste. Aceeaşi concepţie reducţionistă a forţat antinomia artefactică “religie-ştiinţă”, fără a observa că-şi contestă astfel propria opţiune pentru dialectică. Căci, în limitele şi în numele dialecticii, “contradicţia” între “ştiinţă” şi “religie” ar fi trebuit să se poată rezolva prin trecerea la o nouă calitate, care să depăşească ambii termeni ai contradicţiei, dar care să preia în structură câte ceva din fiecare. Ergo, în plan conceptual conflictul între “ştiinţă” şi “religie” e fals.

Ceea ce nu înseamnă că în evoluţia (materialist dialectică!) atât a bisericilor apusene, cât şi a ştiinţei bazate pe măsură şi experiment, ambele instituţii având fluctuaţii proprii, n-au apărut inerente perioade de conflict deschis. Exemplul clasic e forţarea abjurării lui Galilei. Dar să nu uităm cel puţin două amănunte relevante: Dacă, într-o perioadă în care atmosfera la Vatican era tulbure, un val obscurantist determinându-l pe papa Urban VIII să se retranşeze într-o poziţie rigidă, acelaşi papă, prieten cu Galilei când nu era decât cardinalul Maffeo Barberini, şi care-şi începuse pontificatul ca un vizionar deschis, îl încurajase pe savant să scrie celebrul tratat de mecanică cerească. Mai mult, unul din papii precedenţi, Grigore XIII, realizase reforma calendarului, operă de mare performanţă astronomică. Echipa care rezolvase problema corecţiei exacte, în urma căreia după data de 4 octombrie 1582 urmase 15 octombrie fusese formată din membri ai colegiului iezuit, probând prin asta competitivitatea matematicienilor iezuiţi faţă de cei din universităţile italiene, îndeajuns de celebre în epocă.

Dar subiectul nostru este impactul operei ştiinţifice a lui Charles Robert Darwin în mediul religios. Sau în mediul social, privit din perspectivă religioasă. Lunga introducere semnifică, dincolo de conturarea necesară a unui cadru coerent, nevoia de a nu face economie de discernământ când abordăm subiectul. Ponderea operei darwiniene în cunoaşterea umană e dincolo de orice îndoială. Am spus intenţionat umană, socotind cunoaşterea ştiinţifică unul din cele două nuclee şi motoare ale cunoaşterii umane, alături de cunoaşterea contemplativă, prin revelaţie. Darwin este unul din cei mai importanţi oameni pentru umanitate, nu doar pentru ştiinţă. Că receptarea acestei opere în epoca ei a fost asimetrică, era inevitabil. Că a fost în general mai bine primită în lumea ştiinţei decât în biserică e incontestabil. Dar nimic n-ar fi mai păgubos decât o judecată pripită, supeficială. Înainte de a analiza structura impactului a ceea ce avea doar ulterior să fie o teorie coerentă a evoluţiei biologice, în timp şi spaţiu, să amintim soarta oricărei noutăţi cognitive majore. Inerţia comunităţii umane e mare şi prima reacţie în faţa noului e de respingere. Nu am făcut o cercetare exhaustivă, dar îmi pare improbabil ca lumea ştiinţifică să fi trecut instantaneu şi în bloc de partea concepţiei darwiniste. Cât despre reacţia bisericii (fără a diferenţia, pentru a nu lungi inutil articolul, între componentele la rigoare greu conciliablie mutual, ale acesteia), nimic mai firesc decât să fie contrariată. La prima vedere, imuabilitatea tabloului lumii vii primea o lovitură majoră. Dacă speciile biologice evoluează, lumea vie nu e imuabilă. Cum se poate împăca această viermuială cu postulatul creştin al creaţiei?

Că acest prag al cunoaşterii a cerut, în secolul exploziei ştiinţifice, un timp pentru învingerea unor inerţii mentale, e iarăşi logic. Dar oare biserica însăşi nu trecuse, deja, până atunci, cel puţin două alte praguri majore? Iniţiată ca o sectă reformistă minoră a cultului mosaic, mişcarea creştină se agregă de-a lungul câtorva secole cu prioritate în plan moral, preluînd implicit concepte cristalizate de experienţa milenară a unor triburi de păstori. Latura gnoseologică ţine, până cel puţin în Evul mediu, de un amestec indicibil de contemplaţie, raţionament speculativ şi dogmatism. Abia în Evul mediu biserica preia şi îşi încorporează tezaurul de cunoaştere al antichităţii elene, organizată pe scheletul arsitotelic. Concepţia despre Univers e cea ptolemeică, geocentrică. O epocă dominată de fixism. Renaşterea extinde prin umanism cultul antichităţii. După confruntările din secolele XV – XVI, Biserica sfârşeşte prin a-şi ajusta, în timp, concepţia. Marea lovitură însă n-o primeşte de la Copernic şi Galilei, personaje de prim plan, ci de la austerul şi cucernicul Johannes Kepler. La vremea publicării Originii speciilor prin selecţie naturală, modelul sistemului solar acceptat de biserică e practic cel actual. Fixismul rezidual, demolat de ideea evoluţiei, are nevoie de mai puţin timp pentru a se dizolva, în inevitabilul proces de adaptare a Bisericii la realitate. Dar istoria însăşi se grăbeşte, curbele evolutive sunt exponenţiale. Recunoaşterea, de către Vatican, a teoriei evoluţiei nu e numai un certificat de adecvare a Bisericii la contemporaneitate, ci şi o datorie de onoare plătită unui titan al cunoaşterii umane, cu nimci mai puţin important decât Aristotel, Arhimede, Galilei, Newton, Einstein şi Hawking. Aceeaşi biserică îşi plătise la fel o datorie similară şi faţă de Galilei.

Relaţia istorică între Biserică şi cunoaşterea ştiinţifică nu e şi nu putea fi una liniară. Dar relaţia lumii ca atare cu aceeaşi cunoaştre nu e, nici aceasta, liniară. Şi, mai important, relaţia istorică a ştiinţei cu ea însăşi a fost marcată de defazaje. Altfel configurate, dar nu mai puţin manifeste. Şi care, pentru un observator cu simţul dinamicii, care e de natură pur ştiinţifică, nu sunt şi nu pot fi de mirare. Bun, Biserica a întârziat cu aproape două secole recunoaşterea concepţiei lui Copernic, Cardinalul Barberini a fost silit de împrejurări nepropice să-şi asume oprobiul istoric al condamnării lui Galilei la abjurare, după ce-l încurajase să cerceteze mişcarea corpurilor cereşti, chiar după ce ajunsese papă. Biserica a furnizat, cumva malgré soi, o bază dogmatică pentru o reacţie contestatară, de către un segment obscurantist, bigot, deci primitiv al societăţii, a descoperirii lui Darwin, contribuind indirect la deformarea grotescă a esenţei descoperirii înseşi. Doar omul nu se trage din maimuţă, sunt doar specii înrudite şi separate prin evoluţie. Darwin o spune clar. Dar, înainte de a trece în revistă doar cele mai scandaloase erori ale unei “ştiinţe” încă şi mai dogmatice, să nu uităm exemplul emblematic al lui Einstein însuşi: După ce a avut intuiţia de a folosi proaspăta teorie a quantelor de energie radiativă a lui Max Planck (1900) la explicarea fenomenului fotoelectric şi a legilor empirice ale acestuia, în 1905 (pentru care avea să capte, în 1921, premiul Nobel), s-a opus cu îndărătnicie interpretării statistice a soluţiilor mecanicii quantice ondulatorii a lui Erwin Schroedinger, s-a opus principiului nedeterminării al lui Wernher Heisenberg (Nu cred că Dumnezeu joacă zaruri*) ), a susţinut à outrance determinismul individual la scară microscopică, pentru a sfârşi prin a fi infirmat de evoluţia cunoaşterii unui nou nivel de realitate, cel quantic. Nivel prin excelenţă de natură materialist-dialectică. Ceea ce e o probă de humor imanent.

Generaţia mea, care a învăţat biologia în liceu sub numele parţial impropriu, de Bazele darwinismului, care era un soi (sic!) de miciurinism confuz şi dogmatic, fusese silită să înghită ideea că Hrehor Mendel, călugărul ceh care descoperise empiric, legile eredităţii, integrate într-o teorie unitară de Thomas Hunt Morgan, a fost idealist neştiinţific (peste abia un an, colegii mei de la biofizică, aveau să urmeze un curs de genetică la zi, facultăţii i se cam rupea de tabuurile venite pe aripi de crivăţ). Am fost martorii sentinţei inspirate de însuşi Nikita Sergheevici (da, cel cu pantoful pleznit în pupitrul ONU), cum că algebra lui Boole e tot idealist-neştiinţifică (de pe urma cărei prostii marea ştiinţă sovietică avea să rămână o vreme în urmă în tehnologia calculatoarelor) şi am găsit în tratate la fel de originale de istoria fizicii că Ernst Mach a fot şi el tot idealist neştiinţific. Păi atunci care-i deosebirea între dogmatismul unei ştiinţe care se pretindea prima în lume şi al unei etape ineluctabile din evoluţia (mereu dialectică!) a Bisericii? Întrebarea e pur retorică. Iar un răspuns rezonabil la o întrebare alternativă corectă dar nepusă e că dogma politică a hegemonismului mesianic a avut un anume caracter religios. Curioasă religie în numele ateismului “ştiinţific”. Dar fără de care ateism impus, ar fi fost mai greu de convertit popoare în populaţii, pentru a şterge podeaua cu ele.

Bine, bine, dar care e, la urma urmei, importanţa rolului lui Darwin din perspectiva Biserici(lor) apusene? Unul imens, aş îndrăzni a zice. Comparabil cu rolul lui Copernic, Galilei şi Kepler. A fost esenţa forţei care a împins, prin adecvare fie şi întârziată, limitele cunoaşterii asimilate de Biserică. În aproximativ un secol şi jumătate, prin recunoaşterea teoriei evoluţiei, în datele actuale ale acesteia (care l-ar uimi şi pe Darwin), Biserica apuseană a depăsit fixismul lumii vii, deschizând ferestrele către o concepţie infinit mai largă asupra conceptului de creaţie. Îmi place să cred că în intimitatea ei adâncă şi secretă, biserica îşi râde de propria naivitate a concepţiei unei lumi create odată pentru totdeauna de un dumnezeu încremenit în proiect. Prin recunoaşterea evoluţiei, nu în dauna creaţiei ci, dimpotrivă, în beneficiul unei concepţii cât mai flexibile şi dinamice despre creaţie, Biserica a devenit cutie armonică de rezonanţă pentru cel mai… evoluat concept despre dumnezeu: Este ceea ce conduce lumea prin intermediul legilor fizice. Care, nu-i aşa, nu sunt imuabile, nu putem şti câte mai avem de descoperit. Dar care formează o arhitectură coerentă. O ordine care se opune haosului. Datorăm această exprimare unui oceanolog evreu rus, matematician ca formaţie.

Nota bene: *) Celebra frază a fost citată în fel şi chip, cu scopuri speculative uneori opuse: pentru a-l scoate pe Einstein ba ateu, ba mai credincios decât a fost. Căci a fost credincios, fără urmă de tăgadă.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Petru Clej: (8-2-2009 la 00:00)

    „I do not believe in a personal God. If something is in me which can be called religion, then it is the unbounded admiration for the structure of the world so far as our science can reveal it,” spunea Einstein.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Anton Constantinescu: (8-2-2009 la 00:00)

    Stimate domnule Munteanu, chiar daca ati fi incercat in mod intentionat sa scrieti ceva total contrar realitatii, paragraf dupa paragraf, nu cred ca ati fi avut succesul pe care il aveti cu acest text.

    Dar sa incep cu inceputul: in ampla dv. litanie, nu v-ati exprimat nici o parere despre adevarul sau neadevarul teoriei evolutiei. Deci cum este, vechimea lumii este de 4004 plus 2009 ani, adica 6013 ani, cum spun crestinii dupa calculele pastorului Ussher, sau e alta vechime, dupa calendarul evreiesc (la fel de fantezist)?

    Fiindca sunteti „impaciuitorist” intre adevar si neadevar, va rog sa precizati ce data sustineti pentru vechimea Universului si a Pamantului si pe ce va bazati. Cu ce participa religia si cu ce participa stiinta la calcularea acestei date?

    Spuneti: „Ştiu însă bine ca nu sunt ateu. Şi stiu, la fel de bine, că în câmpul unor astfel de lucruri, logica aristotelică e un instrument imprecis, e nevoie cel puţin de logica nuanţelor, în care ceea ce nu este negru nu e, neapărat, alb”.

    Sa va fie de bine ca nu sunteti ateu. Nimeni nu va ordona sa fiti ateu, mai ales ca acum in Romania, cu cat dai dovada mai mult ca esti religios, chiar bigot, cu atat iti merge mai bine si esti mai respectat de gloata. Nu este persecutat nimeni pentru ca crede in Isus Cristos.

    Dar de ce sa dati vina pe „logica aristotelica”, ca este imprecisa, cand insasi biserica a ales-o? Si se tine de ea chiar daca este gresita, de doua milenii? Nu ar fi cazul sa dati vina chiar pe Biserica, ca este dogmatica si tine cu dintii de o teorie chiar daca este dogmatica si falsa? Nu Aristotel poarta vina! El a fost numai unul dintre filosofii greci, a carui importanta este enorma in alte domenii decat cel stiintific.
    De ce nu a adoptat biserica Metoda stiintifica de lucru, pe care a formulat-o Socrate? Si de ce nu a adoptat biserica ipoteza stiintifica a lui Eratostene din Cyrene, a carui teorie despre forma si dimensiunile pamantului a fost corecta inca de acum 2200 de ani? De ce a mizat Biserica intotdeauna pe un cal gresit?

    Apoi, spuneti: „Căci, în limitele şi în numele dialecticii, “contradicţia” între “ştiinţă” şi “religie” ar fi trebuit să se poată rezolva prin trecerea la o nouă calitate, care să depăşească ambii termeni ai contradicţiei, dar care să preia în structură câte ceva din fiecare. Ergo, în plan conceptual conflictul între “ştiinţă” şi “religie” e fals.

    Zau domnule? Adica aflam acum ca pozitia bisericii dupa care Pamantrul este Centrul Universului poate fi impacata cu teoria stiintica ce sustine ca nu e? Unde vedeti aceasta minunata imbinare intre „stiinta si religie”?
    De unde ati tras concluzia ca „si una si cealalta trebuie sa contribuie la adevar”? Cine le obliga?

    Dar aman critica altor aspecte esentiale pentru mai tarziu.

    Ceea ce m-a dat gata cel mai mult este insa neadevarul. Ati scris: „Nota bene: *) Celebra frază a fost citată în fel şi chip, cu scopuri speculative uneori opuse: pentru a-l scoate pe Einstein ba ateu, ba mai credincios decât a fost. Căci a fost credincios, fără urmă de tăgadă”.

    Stimate dle Munteanu, acesta este un neadevar cras. Einstein nu a crezut de la varsta de 12 ani intr-un dumnezeu iudeo-crestin, oricat de mult va straduiti dv. sa afirmati c ontrariul. A declarat-o singur de mai multe ori. Cum mi-ati spus ca nu pricepeti limba engleza, va dau un citat din Einstein el insusi, in limba franceza, pe care ati afirmat ca o intelegeti:

    ” Dans son article paru en 1930[12], Einstein distingue trois formes de religion : la première est due à la crainte et à une incompréhension de la causalité des phénomènes naturels, d’où l’invention d’êtres surnaturels. La deuxième est sociale et morale. La troisième qu’Einstein appelle “religiosité cosmique” est une contemplation de la structure de l’univers. Elle est compatible avec la science et n’est associée à aucun dogme, ni croyance. Einstein déclare être religieux, mais seulement dans ce troisième sens qu’il voit dans le mot religion.

    Lorsqu’en 1929, le Rabbin Herbert S. Goldstein lui demande “Croyez-vous en Dieu ?”, Einstein répond „Je crois au Dieu de Spinoza qui se révèle lui-même dans l’ordre harmonieux de ce qui existe, et non en un Dieu qui se soucie du destin et des actions des êtres humains”. Einstein a souvent utilisé le mot Dieu, cependant le sens qu’il donnait à ce mot fait l’objet de diverses interprétations. Une partie du clergé a considéré que les vues d’Einstein étaient compatibles avec la foi. A l’inverse, le Vatican dénonce alors « un authentique athéisme même si il est dissimulé derrière un panthéisme cosmique »[13]. Un militant de l’athéisme comme Richard Dawkins considère également que la position d’Einstein était seulement de l’athéisme poétiquement embelli[14]. Si Einstein rejette les croyances traditionnelles, il se distingue personnellement des athées et répète qu’il est « un non-croyant profondément religieux. » Dans une lettre adressée au philosophe Eric Gutkind, Einstein écrit : « Le mot Dieu n’est pour moi rien de plus que l’expression et le produit des faiblesses humaines, la Bible un recueil de légendes, certes honorables mais primitives qui sont néanmoins assez puériles. Aucune interprétation, aussi subtile soit-elle peut selon moi changer cela »[15].”.

    Sper ca macar acum sa intelegeti ca tot ce numiti dv. religie este respins de Einstein; din contra, ceea ce numeste el religie (fara un dumnezeu facator al lumii sau personal, ci doar admiratia fatza de legile naturii) este respins de dv. Dv. va referiti la o religie cu Isus Cristos, cu sfintii parinti, cu sfinti de tot felul, iar Einstein-nu se refera la asa ceva, ci doar la admiratia fatza de stiinta care a reusit sa inteleaga ordinea lucrurilor!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Ateistul.com: (8-2-2009 la 00:00)

    Imi place cum folositi unitati de masura diferite:

    – cind biserica in sfirsit decide sa se „schimbe” adoptind varianta gresita a geocentrismului ziceti ca e din cauza epocii „dominată de fixism”

    – cind un talimb comunist „calificat ca mecanic în mină” sustine ca algebra lui Boole e idealist-neştiinţifică ziceti ca din cauza ca e din cauza „ateismului”

    Cu aceeasi logica probabil o sa sustineti ca Hitler ii ura pe evrei ca l-au ucis pe dumnezeu probabil tot pentru ca era ateu, ca Stalin i-a omorit numai pe cei credinciosi si ca papa e „vizionar”.

    Sa legi ateismul de comunism, apoi sa condamni comunismul si sa zici „daca ala e rau si celalalt e la fel” credeam ca e o „logica” invechita de pe vremea inchizitiei.

    Chiar exemplul dat in articol arata ce e profund gresit in religie (si foarte daunator societatii): cardinalul Maffeo Barberini putea sa gindeasca singur, probabil pentru ca nu ajunsese inca sa inteleaga suficient biblia, dar papei Grigore XIII nu mai putea sau nu ii era permis si l-ar fi ars pe primul pe rug.

    Oare care o fi diferenta in a crede ca cerul e albastru pentru ca asa l-a facut dumnezeu sau a crede ca cerul e albastru pentru ca asa a facut dumnezeu moleculele din care tot el a facut cerul?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Anton Constantinescu: (8-2-2009 la 00:00)

    Mai spuneti, domnule Munteanu:

    „Bine, bine, dar care e, la urma urmei, importanţa rolului lui Darwin din perspectiva Biserici(lor) apusene? Unul imens, aş îndrăzni a zice. Comparabil cu rolul lui Copernic, Galilei şi Kepler. A fost esenţa forţei care a împins, prin adecvare fie şi întârziată, limitele cunoaşterii asimilate de Biserică. În aproximativ un secol şi jumătate, prin recunoaşterea teoriei evoluţiei, în datele actuale ale acesteia (care l-ar uimi şi pe Darwin), Biserica apuseană a depăsit fixismul…”

    Nu este adevarat, domnule Munteanu! In primul rand ca nu exista o singura „Biserica apuseana”, ci o puzderie de culte diferite care de fapt nici nu se inteleg intre ele. Din cand in cand cate una ajunge pe post de vedeta, in functie de banii pe care ii face. In al doilea rand, tocmai bisericile „apusene” si in primul rand Biserica Catolica, guvernata de acest papa german sunt problema, iar nu solutia ei. Fostul papa polonez Wojtila a fost mai rational si a acceptat in anumiti termeni evolutia. Acest papa a facut mai multi pasi inapoi. Unde vedeti dvs ca bisericile au cedat? Nicaieri, nici macar in Romania! Ba din contra, sunt mai agresive decat oricand. Macar asta ar trebui sa stitzi domnule Munteanu.

    Daca importanta rolului lui Darwin este imensa, cum va explicati insistentza cultelor sa introduca in scoli asa-numitul creationism „stiintific”, frate bun cu acel socialism tot „stiintific”?

    In aceste conditii, ce parere aveti: care biserica a „depasit fixismul”?
    Ca eu nu o zaresc deocamdata. Poate numai unitarienii, care oricum nu aveau ce depasi.

    Voi incheia deocamdata, dle Munteanu, cu alt citat al dvs: „Căci cuvântul, scris cu majusculă, e receptat ca divinitate, iar eu îl înţeleg ca un principiu ordonator. Ceea ce, într-un fel, e mai mult.”

    Foarte frumos spus! De cine e receptat ca divinitate? Si care cuvant scris cu majuscula? Numai ca nu va cred nici macar pentru o secunda. Stiti de ce, dle Munteanu? Pentru ca in fraza urmatoare veniti cu precizari care spus pe sleau la ce fel de dumnezeu va referiti, si ca acesta din urma nu este nicidecum „principiul ordonator”. Va dati de gol singur!

    Iata fraza urmatoare (am mai citat-o de altfel in alt context): „Şi cu cât sunt mai conştient de eşecul educaţiei “ateist-ştiinţifice” pe care regimul a încercat s-o inculce populaţiei controlate, începând cu binecuvântata mea generaţie, „.

    Domnule Munteanu, hai sa fim sinceri aici. In ultima vreme comunismul a controlat biserica in acelasi mod in care unele partide o controleaza azi, sau se lasa controlate de bisrica, in ciuda asa-zisei despartiri a puterilor in stat.

    Dar chiar si in vremurile cele mai grele, critica religiei consta in critica adresata religiilor propriu-zise, iar nu „principiului ordonator” al dvs.

    Religia nu este definita de ceea ce dvs spuneti ca este „un principiu ordonator”, ci de un zeu care a facut lumea si care promite viata vesnica dupa moarte crestinilor, sau virgine musulmanilor, sau sa-i bata pe dusmani – evreilor. Stiti bine asta, nu ma luati cu „combaterea principiului ordonator”, ca aia nu e religie propriu-zisa.

    Oricum, faceti o greseala imensa cand incercati sa identificati asa-zisul „cuvant” cu vreun „principiu ordonator”. Aveti la dispozitie biblioteci intregi din care puteti citi despre rolul „cuvantului” in antichitatea iudaica. Nici un evreu nu avea voie sa pronunte numele adevarat al zeului YHWH, pentru ca evreii de atunci credeau ca a pronunta numele cuiva inseamna a „poseda” persoana respectiva. Si la egipteni era la fel; de acolo vine traditia. Un faraon isi permitea chiar si sa schimbe numele cuiva in semn de superioritate. Pentru el, asta arata cata putere are asupra celui pe care il numeste. Puterile „cuvantului” erau magice, dar nu in legatura cu vreun principiu „ordonator”, ci in sens practic: cine pronunta numele cuiva poseda puteri depline, magice, asupra acelei persoane. Va rog sa mai cititi sa va informati ca am dreptate.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Anton Constantinescu: (8-2-2009 la 00:00)

    Voi continua cu critica si cu intrebarile, domnule Munteanu. Mai spuneti:

    „Religia este opium pentru popor, clamează sentenţios Marx”.

    Sententios sau nu, in privinta aceasta chiar si cei mai religiosi occidentali sunt de acord. Fiecare cult este intr-un fel, „opiu”. Numai ca unii cred ca religia lor, desi este exact cum spuneti dvs despre crestinism, „o secta minora a iudaismului” este cea adevarata, deci nu poate face rau. Altfel, daca ati vazut cat de mare este puterea de convingere a cultelor, este infricosator. A-ti ucide propriii copii este un fleac pentru cei indoctrinati, cum s-a vazut atat in Waco-Texas, cat si in Georgetown-Guyana.

    Spuneti: „Ştiu şi de ce nu sunt ateu: deoarece aparţin primei generaţii postbelice, crescut în regimul colonial “fără neam şi dumnezeu”.

    Vedeti, este o mare diferenta intre noi: si eu stiu de ce sunt ateu: dupa ce am parcurs de zeci de ori textele biblice si am colectat contradictiile flagrante, nu am mai putut crede religia! Independent de modul cum am fost crescut sau de timpurile traite! Numai caracterul de adevar sau fals al unei realitati imi determina convingerile; nu ma las tarat de argumente false sau de lucruri nerelevante. Inainte de a fi ateu, eu am fost intoxicat cu religie, asa ca o cunosc cu mult mai bine decat „noii credinciosi” de azi, care au picat din nimereala in religie numai pentru ca s-a prabusit comunismul.

    Mai spuneti:

    „mentalitatea religioasă (fără ghilimele!) se exprimă pe un foarte larg spectru de nivele. La un capăt e primitivismul, la celălalt dimensiunea spirituală”

    Am o intrebare: dumneavoastra pe ce pozitie va situati? Si ce numiti spiritualitate? Respingerea adevarului teoriei evolutiei este primitivism sau spiritualitate? Va rog sa fiti mai precis, pentru ca raspunsul dvs suna ca Oracolul din Delphi: „Un imperiu va cadea”. Numai ca nu stim care: al nostru sau al dusmanilor nostri.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • radu-ilarion munteanu: (8-2-2009 la 00:00)

    domnule anton constantinescu, imi propusesem sa nu ma primesc cu raspunsurile, sa astept batar o saptamana. citind al doilea dv comentariu, de fapt continuarea primului, va multumesc pentru aplecarea cu interes asupra articolului mei si pentru comentariul elaborat. consider ca a ma an(t/g)rena intr-o polemica punctuala ar cere din partea mea un ton polemic dincolo de doza de la care incolo tonul polemic deserveste propriul demers = scrierea articolului si propunerea acestuia redactiei. propunandu-mi sa reduc tonul polemic pana la o limita minima, fara a-l anihila (ceea ce ar fo gresela la fel de mare, cu efecte la fel de negative asupra propriei credinilitati), o sa ma refer doar la esenta. esenta comentariului dv e citatul despre relatia lui einstein cu dumnezeu. dv faceti, de fapt, cel mai mare serviciu cu putinta temei articolului meu si imi propun sa salvez citatul, cu intentia de a-l folosi ca argument foarte util in discutiile de gen. citandu-va, desigur, ca sursa, cum e corect. ceea ce ma impiedica s-o fac e lipsa unei referinte bibliografice. inserarea in text a unor cifre intre paranteze patrate trimite la un text serios, dintr-o publicatie serioasa, cu propriul set de referinte bibliografice. v-as sugera, asadar, sa precizati datele care lipsesc citatului: autor, publicatie, volum, an, pagina. in nici un caz pentru a va verifica, dialogul, oricat ar di fe polemic, se poarta intre oameni seriosi. fara coordonatele bibliografice nu-mi e util. acum inserez doua scurte pasaje din articolul meu, coroborate cu citatul adus de dv: „Să se observe că am evitat, asta e altă nuanţă relevantă, majuscula. (la scrierea cuvantului dumnezeu, nota mea). Căci cuvântul, scris cu majusculă, e receptat ca divinitate, iar eu îl înţeleg ca un principiu ordonator. Ceea ce, într-un fel, e mai mult.” si, in final: „Biserica a devenit cutie armonică de rezonanţă pentru cel mai… evoluat concept despre dumnezeu: Este ceea ce conduce lumea prin intermediul legilor fizice. Care, nu-i aşa, nu sunt imuabile, nu putem şti câte mai avem de descoperit. Dar care formează o arhitectură coerentă. O ordine care se opune haosului. Datorăm această exprimare unui oceanolog evreu rus, matematician ca formaţie.” vedeti, asadar, ca einstei are, conforma citatului adus de dv practic aceeasi conceptie despre dumnezeu cu oceanologul evreu rus, matematician ca formatie. i-am uitat, vai, numele. si se vede si ca propria mea conceptie e practic aceeasi. raspund astfel si ultimei intrebari. dar cum nu cred ca nu se intelegeau toate astea, deduc ca ati pus intrebarea ca sa ma determinati sa convertesc raspunsul implicit la ea, din articol, intr-unl explicit si lipsit de orice echivoc. si eu practic la rigoare metoda asta si nu insist. raspunsul e evident: partea din biserica si din comunitatea crestina cafre s-a opus, in epoca, acceptarii teoriei lui darwin, tine de primitivusmul dogmatic. ce deuceti dv din faptul ca vaticanul a recunoscut teoria evolutionista? eu deduc ca biserica catolica a evoluat, s-a adecvat la realitate. intr-un fel, admitand teoria evolutionista in bloc, biserica catolica merge dincolo de comunitatea stiintifica. in sanul careia exista curente care, refuzand desigur creationsimul in forma lui primara, depasita, contabilizeaza o serie de contraargumente stiintifice. spatiul comentariilor e prea strmat pentru a intra in detalii. mai ales ca eu, personal (si precizarea acestei pozitii mi-ati cerut-o), fiind prea putin pregatit in bioogie pentru a analiza contraargumentele la evolutionism, mi-am asumat (inaintea bisericii, desigur!) teoria. daca redactia va crede de cuviinta, as putea dezvolta ideea asta in alt articol. poate ca forma articolului ar fi un dialog intre dv si mine in ce priveste evolutia biologica.

    pentru cel de-al doilea comentator: ati incurcat papii. nici restul nu e mai limpede.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Anton Constantinescu: (8-2-2009 la 00:00)

    Vreau sa mai adaug un citat din Einstein, pentru a elimina pe cat se poate mitul ca Einstein ar fi fost credincios.

    Citez:

    Albert Einstein described belief in God as „childish superstition” and said Jews were not the chosen people, in a letter to be sold in London this week.The father of relativity, whose previously known views on religion have been more ambivalent and fuelled much discussion, made the comments in response to a philosopher in 1954.

    „The word God is for me nothing more than the expression and product of human weaknesses, the Bible a collection of honourable, but still primitive legends which are nevertheless pretty childish.

    „No interpretation no matter how subtle can (for me) change this,” he wrote in the letter written on January 3, 1954 to the philosopher Eric Gutkind, cited by The Guardian newspaper.”

    In traducere: „Einstein a calificat credinta in Dumnezeu drept o superstitie copilareasca iar si a afirmat ca evreii nu sunt „poporul ales” intr-o scrisoare care va fi vanduta saptamana aceasta la licitatie in Londra. Tatal relativitatii ale carui pareri erau mai ambigue in trecut a facut acest comentariu in anul 1954, ca scrisoare de raspuns adresata unui filosof.”

    „Cuvantul Dumnezeu nu este pentru mine decat expresia si consecinta slabiciunii umane iar Biblia este o colectie de onorabile legende primitive care sunt totusi copilaresti.

    Nici un fel de interpretare (a bibliei) oricat de subtila ar fi, nu poate sa-mi schimbe parerea” a spus Einstein filosofului Eric Goodkind intr-o nota datata 3 Ianuarie 1954, citata de ziarul Guardian”.

    Sper ca de acum inainte sa intelegeti ca a pretinde ca Einstein este credincios ar fi un neadevar total.

    In literatura se discuta de asemenea faptul ca unii exploateaza anumite afirmatii ale lui Einstein (de exemplu faptul ca el exprima ideea ca dumnezeu pentru el este admiratia pentru legile naturii) tocmai pentru a promova tipurile de religie pe care Einstein le respinge.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.236.118.7