caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Extern



 

Lecţiile deciziei de la Haga privind platoul continental al Mării Negre

de (8-2-2009)

„Înţeleptul învaţă din greşelile altora, deşteptul din greşelile lui, iar prostul niciodată”

(Proverb românesc)

Hotărârea unanimă a celor 15 judecători ai Curţi de la Haga în privinţa delimitării platoului continental din Marea Neagră este acum cunoscută. Cel mai important punct câştigat de România în acest proces a fost că „Insula Şerpilor” a avut efecte juridice minime, caracteristice (doar) unei formaţiuni stâncoase nelocuibile – aşa cum argumentase Bucureştiul împotriva Ucrainei. Transpus într-un limbaj mai puţin tehnic, României îi revine întreaga zonă în dispută, mai puţin colţul nordic, care reprezintă circa 21% din cei 12.000 de kilometri pătraţi la care aspira. Dincolo de toate aspectele tehnico-diplomatice, există trei lecţii pe care procesul de la Haga le oferă statelor din această regiune.

Lecţia României

Negocierile privind încheierea acordului bilateral pentru delimitarea spaţiilor maritime au debutat în 1967, cu URSS, şi au durat până în 1987 (zece runde de negocieri intense). Fără niciun rezultat. Discuţiile dintre România şi Ucraina au continuat, nu doar în contextul negocierilor Tratatului de bază (1997), dar şi ulterior, între 1998-2004, când s-au derulat 34 de runde. Să mai notăm, aici, că partea ucraineană a propus în timpul negocierilor o metodă de delimitare proprie, iar rezultatul era o pretenţie la o suprafaţă de platou continental şi zonă economică exclusivă de două ori mai mare decât cea cerută de fosta URSS!

Decizia de la Haga a pus capăt acestor eforturi tenace, marcând finalul celui mai consecvent proiect de politică externă al României derulat pe direcţia Est. Spunem consecvent, pentru că procesul de la Haga, demarat ca urmare a sesizării României din 2004, a fost pregătit, derulat şi susţinut consecvent de toate guvernările de la Bucureşti, indiferent de culoarea lor politică. Tratatul s-a semnat pe timpul preşedintelui Constantinescu, echipa s-a format pe timpul guvernării Năstase, a continuat nemodificată şi sub guvernările Tăriceanu, ajungând ca decizia să fie luată sub guvernarea Boc.

Care este concluzia? Una simplă: doar un proiect supra-politic, dincolo de culorile unor guvernări conjuncturale, poate avea sorţi de izbândă, mai ales când vine vorba despre spaţiul estic, atât de frământat, inconsecvent şi imprevizibil, şi în legătură cu care toată lumea vrea, parcă, să înceapă totul de la capăt. Şi aici e lecţia principală pe care Bucureştiul trebuie să o reţină, după decizia victorioasă de la Haga. Mai ales – sau înainte de toate – când vine vorba despre R. Moldova.

Lecţia Ucrainei

Lumea funcţionează după reguli – cel puţin, lumea euroatlantică, zisă civilizată, care se străduieşte cel mai mult să facă asta. Şi acest efort i-a asigurat nu doar identitatea unică pe această planetă, dar şi supremaţia, persistenţa şi eficienţa, pe termen mediu şi lung. Ucrainei, favoritul tuturor proiectelor geopolitice regionale – şi pe bună dreptate – i s-a iertat, din anii ’90 încoace, cam totul. „Statutul” strategic al marelui vecin din Est făcea ca necesitatea „normelor” să pălească, nu o dată. De aici comportamentul atipic al tânărului stat, un Sigfried geopolitic, tumultuos, autonom şi imprevizibil. Decizia de la Haga, printre altele, a pus o oglindă dură în faţa elitelor de la Kiev. În primul rând, a fost reiterată ideea că, în faţa unor instanţe internaţionale de asemenea anvergură, regulile chiar funcţionează. De aici încolo, Kievul trebuie să reflecteze, niţel mai bine la faptul că drumul spre UE va fi presărat cu numeroase staţii „Haga”.

În al doilea rând, trebuie reamintit că Bucureştiul nu şi-a schimbat poziţia la proces. A fost aceeaşi pe care a susţinut-o de la începutul negocierilor cu Ucraina, dar pe care Kievul, inclusiv cel „portocaliu”, a respins-o cu obstinaţie. Procesul de la Haga i-a dat dreptate. Astăzi, ambele state, dar mai ales Ucraina, nu pot decât să regrete un timp preţios pierdut în relaţia bilaterală. În al treilea rând, Kievul mai are ceva de regretat. Refuzul propunerilor Bucureştiului şi decizia Curţii Internaţionale de Justiţie lovesc acum, ca un bumerang, mai ales în echipa prezidenţială. Efectul deciziei va fi dur, în special, în perspectiva alegerilor din acest an. Ministerul ucrainean de Externe a şi făcut apel la clasa politică să înceteze declaraţiile cu privire la decizia Curţii, în condiţiile în care însăşi premierul Iulia Timoşenko (care confirmă strategia de a interveni, abil, doar în finalul unui episod tensionat politic) i-a acuzat de eşecul Ucrainei la Haga personal pe preşedintele Iuşcenko şi ministrul de Externe Volodimir Ograzko. Şi să nu uităm că rămân la orizont consultările cu Moscova pe tema delimitării frontierei de stat la Marea Azov, Marea Neagră şi Strâmtoarea Kerci.

Eşecul ucrainean de la Haga este nu doar unul de politică externă; el pare că devine, pe zi ce trece, unul de politică internă.

Lecţia Republicii Moldova

Nu puţini, la Chişinău, au oftat nostalgic, probabil, atunci când priveau cum o instanţă internaţională de asemenea calibru judeca drept, imparţial şi limpede un caz complex şi cu multiple implicaţii. Ideea dreptului internaţional ca soluţie pentru conflictele interstatale nu se poate să nu fi reapărut întru-un stat ce are încă un conflict deschis şi neostoit cu un alt stat, altminteri „partener strategic”, cu care Chişinăul are semnat un „Tratat de prietenie şi colaborare” (la ce bun?). Rana deschisă se numeşte Transnistria, iar „partenerul strategic” este Rusia.

Argumentul dreptului internaţional ca linie principală de atac diplomatic în problema conflictului transnistrean, inclusiv demararea unor procese internaţionale, a fost cel mai bine exprimată de Raportul Biroului de Avocaţi din New York din 2006 (Thawing a frozen conflict. Legal aspects of the separatist crisis in Moldova), dar şi preluată în analize de alţi experţi. Decizia CEDO din 2004, în care Federaţia Rusă a fost acuzată explicit ca agresoare în conflict, este parte a acestei viziuni. Deşi invocată la Chişinău, această linie de argumentare nu a căpătat niciodată consistenţa unui proiect. În treacăt fie spus, dacă ar fi de identificat reproşul cel mai mare care s-ar putea aduce Chişinăului oficial în ultimii ani în raport cu chestiunea transnistreană, acesta ţine indiscutabil de trecerea pe linie moartă a Raportului avocaţilor americani. Pentru o asemenea ratare cineva ar fi trebuit să plătească, fie că motivele sunt inconştienţa sau lipsă de profesionalism, fie altele, mai grave, dar egale ca efect. Dar astăzi nimeni nu mai vrea să îşi amintească de aceea strategie, mai ales că pivotul principal al nefructificatului Raport era ideea retragerii trupelor ruse de pe teritoriul R. Moldova – despre care astăzi documentele oficiale tac mâlc. Obişnuinţa, cum s-ar spune, este a doua natură…

Procesul de la Haga a trecut, decizia a fost luată. Iar celor trei vecini nu le (mai) rămâne decât un singur lucru: să se bucure sau să regrete mai competent ceea ce s-a petrecut cu cel de-al 100-lea caz judecat de Curtea Internaţională de Justiţie.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.68.240