caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Romania



 

Anul revoluţionar 1989 (II)

de (8-2-2009)

A reflecta asupra a ceea ce s-a petrecut în urmă cu două decenii nu este câtuşi de puţin un exerciţiu scolastic.

Efectele acelor momente tumultuoase, practicile simbolice şi instituţionale născute atunci (forumuri, ipostazele carnavaleşti ale revoluţiilor din Polonia ori Germania de Est discutate de Padraic Kenney într-o carte tradusă la Ed. Curtea Veche), agonia socialismului dinastic în România şi zvârcolirile ultimilor lideri stalinişti din ceea ce era încă Blocul Sovietic – toate acestea vorbesc despre o dramă istorică de proporţii uriaşe. Anul 1989 a reprezentat o mutaţie axiologică, finalul religiei politice inspirată de preceptele bolşevismului, resurecţia idealurilor liberale (drepturile inalienabile ale omului, libertate, societate civilă, economie de piaţă, demolarea structurilor despotic-etatiste, reclădirea firului întrerupt al tradiţiei naţionale etc.).

Am meditat la aceste lucruri văzând zilele trecute un film despre „Locuri memoriale din România: Piaţa Universităţii“, datorat lui Mirel Bănică şi lui Valeriu Antonovici (o creaţie total independentă, filmată şi finanţată de autori). Nu este o producţie spectaculoasă, nu se caută efecte superficiale, dar avem de-a face în schimb cu un efort sobru şi neliniştitor de a avertiza asupra riscurilor amneziei, ale obliterării memoriei. Există în inima Bucureştiului un loc despre care putem spune, împreună cu Mihai Neamţu, că are dimensiunea sacralităţii.

Piaţa Universităţii este, în plan simbolic, cum insistă Mihaela Miroiu în film, locul rezistenţei, al martiriului, al revoltei. Un asemenea loc ar trebui cumva marcat, identificat prin construcţia unui spaţiu al amintirii şi reculegerii. Îndrăznesc să-i propun primarului general al Capitalei, dl Sorin Oprescu, să ia in consideraţie posibilitatea transformării uneia din „alveolele“ recent construite într-un asemenea memorial. Protejat de pereţii de sticlă, ar putea să ofere imagini legate de însângeratul decembrie 1989, de ceea ce a fost marea speranţă a zonei libere de neocomunism, dar şi de mineriada organizată de guvernarea Iliescu-Roman.

S-ar putea oferi imagini de film, iar trecătorii interesaţi ar putea să mediteze câteva minute în faţa acestor secvenţe despre un loc vital al adevărului istoric. Sunt intervievaţi în film studenţi, florărese, pensionari, o lume diversă, pestriţă, dar cât se poate de reală. Prea puţini îşi amintesc, ori ştiu, ce a fost de fapt această Piaţă. Ocultarea memoriei a fost unul din obiectivele totalitarismului comunist. În cazul românesc, politica tăcerii, a fricii, a vinei neasumate şi a lipsei de regret pentru ororile trecutului s-a prelungit sub semnul amorţelii spiritului critic şi al nesimţirii morale. Dacă vreuna din televiziunile din ţară va difuza acest tulburător documentar, veţi vedea că, de fapt, memoria contemporană este plină de „pete albe“, că sunt destui care nu au nici cea mai vagă idee despre ce a fost de fapt dictatura comunistă, despre masacrul tinerilor inocenţi ordonat de dictatura decrepită a lui Ceauşescu, despre clipele de exuberanţă şi spontană renaştere spirituală din aprilie-mai 1990. Cum spune o studentă în film: „În România, istoria nu durează mai mult de trei zile“.

Sunt unii cititori care se întreabă de ce acest recurs perpetuu la amintire. Cineva scria după articolul meu de săptămâna trecută că aceste texte sunt utile doar pentru „studenţii mei americani semianalfabeţi“. Îi asigur că studenţii americani nu sunt câtuşi de puţin agramaţi istoric, ceea ce nu înseamnă că nu este nevoie, în Statele Unite, Franţa, România ori aiurea, de reluarea şi rediscutarea unor episoade cruciale de istorie contemporană. În acest caz, este nevoie de înţelegerea cauzalităţilor multiple care s-au intersectat în declanşarea erupţiei revoluţionare din 1989. Între acestea, venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Ales secretar general al PCUS în martie 1985, Gorbaciov s-a orientat rapid în direcţia eforturilor de regenerare, de deschidere. Strategiile cunoscute sub numele de perestroika şi glasnost au însemnat începutul unui irezistibil proces de liberalizare intrasistemică.

Fostul aparatcik de la Stavropol, fostul protejat al lui Iuri Andropov, omul care ştiuse să-şi camufleze cu abilitate înclinaţiile reformatoare, a ajuns să susţină, mai ales după 1987, o viziune radicală de revizionism neoleninist. Se făcea apel la un Lenin mitologizat, presupus umanist, trădat pasămite de Stalin şi acoliţii acestuia. Mai nou, aflăm de la politologul britanic Archie Brown că Gorbaciov şi-a dezvoltat ideile heterodoxe într-un manuscris din 1988.

Textul inedit al acelei cărţi probează că liderul de la Kremlin se îndrepta către ideile reformismului social-democrat promovate odinioară de Eduard Bernstein, acel gânditor eretic hulit de Lenin. Iconoclasmul se prefigurase în noiembrie 1987 când, în discursul aniversar legat de Revoluţia din Octombrie, Gorbaciov denunţase „crimele de neuitat şi neiertat ale stalinismului“. Se relua rechizitoriul antistalinist al lui Hruşciov, însă mult mai consecvent. În paginile aşa-numitelor reviste „groase“, între care „Novâi Mir“, apăreau cărţi mult timp prohibite – de la „Întuneric la amiază“, de Koestler, la „Arhipelagul Gulag“, de Soljeniţân.

Articiolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.166.141.12