caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Libris



 

Misterul si melancolia strazii

de (8-2-2009)

Ioan Radu Vacarescu ne este cunoscut ca prozator, critic literar, coordonator al unui cenaclu literar, redactor al revistei Euphorion, presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania, Filiala Sibiu, profesor de liceu, organizator al multor evenimente culturale sibiene (lansari de carte, festivaluri de poezie etc.) si totodata ca un poet unic. Ultimul sau volum de versuri intitulat Muzeul figurilor de umbra (Editura Vinea, 2008) confirma ca muza poeziei nu ne paraseste in vremurile noi ale revolutiei digitale si ale crizei economice actuale.
Poemele sunt o derulare lirica in vesminte epicizante de zicere ce nu cade in simplicitate si prozaism devastator al imaginarului, tonul colocvial aproape solemn ne fascineaza si nu impune. As spune ca exista deja o scoala a poeziei moderne sibiene , inscrisa in traditia transilvana. Lirismul lui Lucian Blaga aparuse la un moment dat o mostenire copiatoare (Ioan Alexandru) ca apoi sa fie depasit de catre poetii: Mircea Ivanescu, Ion Mircea, Emil Hurezeanu (Lectia de anatomie, 1978), Dumitru Chioaru, Andrei Ileni, Liliana Ursu si regretatul Iustin Panta. Deschiderea catre un lirism contemporan propriu poeziei lui T.S.Eliot si poeziei americane fuzioneaza cu baladescul cerchistilor (Radu Stanca, Stefan Aug.Doinas, Ion Negoitescu sa).
Poezia la Sibiu este la ea acasa !
Cetatea si spatiul unui timp medieval devin sursele majore ale poetilor sibieni, re-scriind un limbaj sintagmatic al citadinului. Orasul-burgul natal se re-construieste prin poezie ca un conglomerat istoric, multietnic si metafizic.
Poetul Ioan Radu Vacarescu descrie orasul natal in cuvinte simple, evitand metafora incifranta oferindu-se el insusi un ghid al Muzeului poetic, in galeria melancoliei :

“poarta grădinii de pietre baroce
străluceşte în plin soare
– stea turtită ca o rozetă uriaşă de cui forjat
în vârful celui mai înalt turn –
trec şchiopătând ca şi cum aş trece
dintr-o moarte în altă moarte

tatăl meu mă ia de după umeri
îi simt arsura degetelor măiestre pe piele
trupul meu poate lua acum orice“ (MARELE MESTER)
Tematica poetica se confrunta cu “regasirea timpului pierdut”. cu un examen permanent de introspectie, de readucere in prezent a ideii de tinerete fara de batranete, dar si de o dureroasa angoasa, explicitare a mortii, in maniera rilkeeana. Acceptarea sfarsitului implacabil ca pe “un arbore” ce creste in noi odata cu nasterea – motiv preluat din stravechea gandire indiana, apare in poezia lui Vacarescu in ipostaze surprinzatoare:
“Urcam pe munte împreună
în umbrele scurte ale fagilor la amiază
murim cu fiecare respiraţie
mi-ai spus
şi asta a sunat ca o lovitură puternică
într-un gong de plumb
cu ecoul reverberat până sus pe măgură

Murim cu fiecare respiraţie
îmi suna în urechile tot mai înfundate
cu fiecare pas
cu fiecare expiraţie
cu umbrele noastre scurte târâte după noi
în amiaza înaltă pe muntele fagilor

Murim cu fiecare respiraţie
totul are un sfârşit
chiar şi această pădure va fi odată cărbune

Atunci m-am gândit
cât de simplu e totul
iubita mea e moartea
iubita mea e moartea morţii mele
şi această moarte mută a început să bată
în creierul meu înfundat lovitură puternică
după lovitură
ca-ntr-un ceasornic de aur
cu ecourile reverberate până sus
în cerurile de pe măgură”

(DESPRE MOARTE)

Redarea vietii prin copierea infatisarii in figuri de ceara s-a extins ca o tentativa de ipostaziere a realului in cele mai mici detalii, facandu-ne sa credem ca figurile in sine reinvie trecutul si persoanele intruchipate.
Autorul reinterpreteaza arta reprezentarii figurilor de umbra- care nu sunt decat amintiri si ani din adolescenta ce se impletesc in timp etern, nu se disociaza ca niste constituente finalizate, de neatins ca in cazul recuzitei romantice. Poemele nu sunt lamentatii- plangeri si nici o atitudine dezarmanta in tete-a-tete cu inexorabilitatea timpului.
Inaintam in varsta si asa cum in poemul celebru Cantecul de dragoste al lui J.Alfred Prufrock senzatia imbatranirii ne reduce la melancolie si la febrila cautare a imaginii a ceea ce am fost si nu la imaginea oglindita. Lirica din volumul Muzeul figurilor de ceara depaseste o repetare obsesiva a obiectualizarii din volumul precedent Ritualul melancoliei (Editura Paralela 45, 2002) si defineste o poezie de mai larga respiratie, mult mai interiorizata.
Tematica insingurarii si a exilului interior ne portretizeaza un alter ego al fiecaruia dintre noi, melancolia strazii pictate de catre Chirico si a experientei transcendentale in tonuri grave –estompate insa de rostirea fireasca, cenzurata ca si cum am vorbi la o cafea sau la sticla de bere sub zidurile Sibiului :

“au dispărut leii de piatră de la împăratul romanilor
încă un prieten a plecat în exil
apoi altul şi apoi încă unul
într-un sfârşit a dispărut şi statuia lui gheorghe lazăr
din piaţa unde prietenii rămaşi am fost aproape
de moarte într-un decembrie maladiv şi de neuitat
câteva porţi mai puţin
câteva iubiri mai puţin
cotloanele oraşului căzute într-o memorie uitată
vieţi dispărute între atâtea alte memoriale
locuite de umbre

odată am fost în exil într-un oraş imperial
era vorba de enciclopedia imaginară
a melancoliei de fiecare zi
acum sunt exilat într-un oraş trist
într-un oraş de piatră seacă stăpânit
de un consistoriu ocult
ca şi altădată în istorie nici un drept nu ne mai rămâne
cnejilor valahi exilaţi în propria ţară

ni se spune să fim fericiţi alunecând
alunecând pe apa îngheţată a fântânilor sparte
să fim fericiţi în noul imperiu roman de naţie germană
în noua provincie a vechiului imperiu
austro-ungar de naţie europeană
să fim fericiţi aşteptând la porţile oraşului
măiereni exilaţi în jurul bisericii ortodoxe din groapă

astăzi s-a întors anotimpul
în care ar fi trebuit iarăşi să intrăm
prin portalul de lumină dinspre centru spre subarini
la o întâlnire de taină şi melancolie
am rămas prea puţini încât să ocupăm toate locurile
din jurul statuii lui eminescu
prea puţini pentru a bea tot vinul adunat
vadră după vadră în toţi aceşti ani putrezi
blândă privirea ne-ar fi fost
aprigă cuvântarea şi cântarea
mângâind coame de lei tineri
asmuţind ciobăneşti mioritici contra destinului potrivnic
amintind pe fiecare dintre cei exilaţi
departe într-o europă tristă
într-o ţară sau alta
astăzi toate orologiile oraşului imperial
s-au prăbuşit în infern “

EXIL (un poem aproape politic)

Poeziile sunt o dedicatie permanenta muzei sale unice, sotiei si unicei sale iubiri, compun o poveste de dragoste mereu adolescentina :

“şi-altădată iubita mea cu pistruii
arzând pe faţa-i senină
adolescentă între copii fericiţi
de libertatea brusc descoperită
apoi îngrijorată la lumina imensului foc de tabără
de pe malul sadului
între copii fericiţi de lumina libertăţii brusc îngăduite

şi atunci când jucam şah cu valentin
în camera cu pereţi de lambriuri proaspete de brad
şi afară ploua dumnezeieşte iar când a ieşit soarele
după masă târziu am descoperit peisajul de vis
de la rio del sadu “

(AMINTIRI)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.73.22