caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Cai Spre Noi Insine



 

Plasticianul Egon Marc Lővith trăieşte şi mai speră…

de (1-2-2009)

Egon Marc Lővith s-a născut la Cluj, în 1923. În urma tulburărilor legionare din anii 1920, când a fost devastată ceasornicăria tatălui său, familia a emigrat în Mexic. După moartea timpurie a tatălui său, mama a revenit la Cluj, cu cei doi copii Egon şi Irina. Încă din adolescenţă Egon Lővith a vădit un talent plastic ieşit din comun, însă n-a avut mijloace materiale să studieze.

După ocuparea Ungariei de trupele naziste familia sa a fost deportată la Auschwitz. Mama, Irina, bunica şi multe alte rude au sfârşit în camerele de gazare. Egon Lővith a supravieţuit la Dachau unde a cunoscut-o şi pe viitoarea sa soţie Margot Breuer, originară din Debreţin. În 1945 tânăra pereche s-a stabilit la Cluj, iar Egon Lővith s-a înscris la academia de arte plastice, clasa profesorului Ion Irimescu, devenind preparator încă din timpul facultăţii.

Cariera sa artistică şi-a atins apogeul în anii 1970, când a devenit unul dintre inovatorii sculpturii din România. Cu timpul şi-a împărţit munca între sculptură, grafică, pictură şi ceramică, devenind profesor, şef de catedră la Academia Ion Andreescu cu o prezenţă continuă la saloanele din ţară şi străinătate. Lucrările sale se găsesc în muzee, galerii şi colecţii particulare din România, Ungaria, Israel şi alte ţări. La Institutul de Iudaistică din Cluj s-a amenajat Sala Margot şi Egon Lővith, unde sunt expuse lucrări din ciclurile Biblica, Holocaust, dar şi bustul lui Einstein cât şi sublima înlănţuire a portretelor lui Margot şi Egon.

În 21 mai Egon Marc Lővith, cunoscutul şi apreciatul sculptor, pictor şi grafician clujean supravieţuitor al lagărelor naziste, a împlinit 85 de ani. Aniversarea n-a trecut total neobservată deşi, de aproape doi ani, maestrul lipseşte din spaţiul public. Cotidianul de limbă maghiară Szabadság a publicat un articol semnat de criticul de artă Júlia Németh, autoarea unui album Egon Lővith apărut cu doi ani în urmă. Comunitatea evreiască din Cluj a organizat o serbare cu daruri şi un program special interpretat de formaţia Mazel Tov. Maestrului i s-a permis să participe, e drept, numai după îndelungi insistenţe pe lângă persoana delegată să-i poarte de grijă, de către verişoarele din Israel (moştenitoare, se pare, pe bază de testament ).

În prezent pictorul Lővith locuieşte într-o casă de bătrâni administrată de biserica reformată. În aceste condiţii aniversarea risca să se limiteze la consumarea unui tort în compania îngrijitoarelor şi a unor bătrâni cu mintea rătăcită, alături de care-şi duce traiul de zi cu zi. În aşezământul curat şi frumos amenajat bătrânii sunt îngrijiţi cu multă dăruire, asigurându-li-se, contra cost, cazare, mâncare şi îngrijire. Artistul are o cameră de vreo 10 metri pătraţi, cu un pat, o chiuvetă, un fotoliu, un televizor şi o masă îngustă pe care sunt înşirate cărţile şi albumele scrise despre viaţa lui, menite să-i împrospăteze memoria afectată de accidentul vascular cerebral suferit acum doi ani. Asta se întâmpla după inaugurarea, la Dachau, a expoziţiei permanente care cuprinde lucrările sale de grafică reunite în seria Holocaust. Şi albumul publicat în Germania, cu acel prilej, stă la loc de cinste, pentru că Egon Lővith citeşte în germană şi traduce cu plăcere ascultătorului curios. De altfel, vorbeşte fluent în limbile maghiară, română şi spaniolă (deprinsă în timpul copilăriei petrecute în Mexic).

În mod paradoxal, îşi aminteşte tot mai mult idişul învăţat de la bunica, pe care nu l-a mai folosit de decenii. Cântă cuplete în idiş şi în maghiară şi nu şi-a pierdut deloc faimosul simţ al umorului, deşi face mai mult haz de necaz… Pe pereţi sunt expuse câteva tablouri de mici dimensiuni pe care le-a putut aduce de acasă, după multe insistenţe; şevaletul stă stingher, înghesuit în spatele fotoliului…”Aici n-am loc să lucrez, nici nu am poftă, pentru că sunt închis, izolat şi nici nu pot face murdărie cu vopselele…”.
Ne cunoaştem de o viaţă. Părinţii mei, Sara şi Emeric (z.l.) Székely au fost prieteni apropiaţi cu Egon şi Margot (z.l.) Lővith, încă din 1945, iar eu, copil fiind, am petrecut mult timp în primitorul atelier al artistului. Peste ani aveam să realizez câteva filme despre el sau ilustrate cu lucrările sale, două dintre ele (Simboluri si mărturii şi Ysgadal), fiind distinse cu premii.
La sfârşitul vizitelor la casa de bătrâni, maestrul ne conduce până la poartă, apoi cheia este răsucită, pentru că bătrânii nu pot părăsi azilul, decât însoţiţi şi cu învoire.

În câteva rânduri, cei câţiva prieteni pe care-i mai are, l-au dus la plimbare, la muzeu sau la Institutul de Iudaistică, pentru a-şi revedea lucrările expuse. Atelierul şi locuinţa artistului sunt închise de multă vreme, cheile fiind păstrate de aceleaşi persoane, împuternicite de moştenitori. Actele de identitate nu sunt în posesia maestrului şi nici pensia nu şi-o administrează el. Pensia plătită de statul român fostului profesor universitar de la academia de arte vizuale, împreună cu cea de supravieţuitor al lagărelor naziste dau o sumă frumoasă, care depăşeşte costurile casei de bătrâni; totuşi artistul nu primeşte mai mult de câţiva lei (ultima dată avea la ei 16 lei, trei hârtii de 5 şi una de 1 leu) ca „bani de buzunar” şi trebuie să insiste pentru a i se cumpăra (din banii proprii) o pereche de sandale, o pălărie de paie sau Fixodent, pentru proteză…
Egon Marc Lővith face parte din generaţia supravieţuitorilor: a supravieţuit lagărelor de la Auschwitz şi Dachau, a depăşit momentul tragic al morţii iubitei sale soţii şi muze, Margot, care i-a stat alături 54 de ani, susţinându-l şi degrevându-l de toate grijile vieţii cotidiene, asigurându-i condiţiile să creeze şi să se afirme.

Şi iată că a supravieţuit şi atacului cerebral care i-a zdruncinat memoria. La început, când ne duceam la el ne spunea „Memoria mea e ca un şvaiţer, plină de găuri… Acum voi sunteţi memoria mea.” Treptat, din cele povestite de noi, puţinele persoane care-l cunosc şi care-i pot relata despre trecut, şi-a reconstruit o mare parte a amintirilor. Ar avea însă nevoie de un ajutor susţinut, de recuperare asistată de psiholog, de plimbări prin oraş, de cineva care să se ocupe de el în mod constant şi cu profesionalism. Toate acestea s-ar rezolva simplu, pentru că maestrul are bani şi o serie de lucrări valoroase care ar putea fi valorificate pentru această cauză, ceea ce însă, din păcate, nu s-a realizat. În aceste condiţii recuperarea maestrului stă sub semnul îndoielii. Dar el e un supravieţuitor; continuă să lupte. Visează la o nouă expoziţie, să se prezinte din nou în faţa publicului iubitor de artă din Cluj, care se pare că a uitat de el.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • MR: (1-2-2009 la 00:00)

    Articol foarte frumos scris, impresionant. Cum pot fi oamenii asa de cruzi ca sa ii rapeasca maestrului de 85 de ani posibilitatea de a fi printre propriile picturi si sculpturi. E total nedrept sa fie fortat sa traiasaca intr-o camaruta de camin de batrini, cu pereti goi, si altii sa se infrupte din averea lui.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Anton Constantinescu: (1-2-2009 la 00:00)

    Nu inteleg: nu se poate aranja sa fie platita o persoana de incredere ca sa aiba grija de el? Sau chiar doua? Iar dansul sa ramana in casa pe care o are?
    Macar mostenitoarele ar putea aranja ceva.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • andrea ghita: (1-2-2009 la 00:00)

    Domnule Constantinescu, va multumesc pentru interesul dovedit pentru acest caz.
    Sugestia Dvs. este cat se poate de fireasca si concide cu primele noastre demersuri, de acum un an si ceva. Esecul lor a dus, printre altele, si la scrierea acestui articol.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • MR: (1-2-2009 la 00:00)

    Li s-a oferit mostenitoarelor posibilitatea ca maestrul sa beneficieze de terapie ocupationala si, contra cost, o persoana sa se ocupe de dinsul, sa il duca in propriul atelier, sa il ajute sa isi aminteasca propria istorie si creatie, dar mostenitoarele si reprezentanta lor din Cluj au refuzat. De mai bine de doi ani maestrul nu are acces nici la propria sa locuinta, nici la atelier, nici la banii din conturile proprii, nici macar la buletinul lui de identitate.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.68.240