caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Romania



 

Anul revoluţionar 1989 (I)

de (1-2-2009)

Ceea ce s-a petrecut acum două decenii, în acel furtunos şi miraculos an 1989, a însemnat de fapt finalul comunismului european şi, prin extensie, al leninismului ca fenomen planetar.

Evident că a mai durat până la colapsul URSS în decembrie 1991. Nu neg că mai există formaţiuni comuniste, că există încă state care invocă ideologia marxistă drept doctrină oficială, dar este vorba de un marxism ceremonial, ritualizat, fără vreo legătură cu practicile politice şi economice concrete (China, Vietnam).

Am scris pe larg despre aceste chestiuni. Cine va dori să cunoască analizele mele legate de rolul societăţii civile şi al intelectualilor critici în descompunerea sistemelor ideocratice de tip leninist poate citi lucrarea mea, „Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel“, apărută în engleză în 1992 şi tradusă de Alexandru Vlad la Polirom (ediţia a doua, cu o nouă prefaţă intitulată „Sfârşitul iluziilor“, a apărut în 2007). Ceea ce trebuie subliniat din capul locului este faptul că anul revoluţionar 1989 prezintă similitudini şi diferenţe semnificative în raport cu momente cruciale precedente, aşadar în raport cu eforturile de reforme şi transformare din 1956 şi 1968. Să menţionăm aici agravarea crizei interne a sistemului comunist în toate statele Europei de Est şi Centrale. Era vorba nu doar de o prelungită criză economică şi politică, ci de una care afecta în chip autodistructiv capacitatea acestor regimuri de a mai configura un sens al viitorului.

Demoralizarea era evidentă pentru oricine avea ochi de văzut. Mai ales după 1975, în mare măsură ca parte a ceea ce s-a numit „efectul Helsinki“, s-a produs disoluţia monolitului ideologic dominant şi s-a adâncit până la a deveni incurabilă criza de legitimitate a sistemului. Au scris pe larg despre aceste lucruri o serie de gânditori asociaţi iniţial direcţiei marxismului critic între care Cornelius Castoriadis, Agnes Heller, Ferenc Feher, Leszek Kolakowski, Janos Kis. Prăbuşirea sistemelor totalitare de stânga a fost anticipată în scrierile unor importanţi politologi şi istorici precum Zbignew Brzezinski, Martin Malia, Leonard Shapiro, Adam Ulam, Richard Pipes şi Robert C. Tucker. Stau mărturie pentru acele fascinante dezbateri paginile unor reviste altminteri atât de diferite precum „Praxis International“, „Telos“, „Dissent“, „Survey“, „Problems of Communism“ ori „Encounter“. În acelaşi timp, direcţia „revizionistă“ din sovietologia vestică miza pe resursele interne de supravieţuire ori chiar ameliorare a regimurilor comuniste. Apăreau chiar cărţi despre „mobilitate socială“ în dictaturile leniniste şi studii care luau în serios propaganda comunistă privitoare la „centralismul democratic“ şi „perfecţionarea sistemului social“. Criza era însă incurabilă, ducând la ecloziunea unor nuclee de societate civilă şi la năruirea pretenţiei de infailibilitate a elitelor comuniste.

Pe acest fond, a avut loc resurecţia spiritului revoltei în rândurile intelectualităţii şi o tot mai extenuantă derută în rândurile birocraţiei comuniste, deci în ceea ce se numeşte nomenklatura. Amintesc aici impactul excepţional al publicării cărţii „Nomenklatura“, scrisă de Mihail Voslensky, un fost diplomat sovietic rămas în Vest. Transmisă de posturile de radio „Europa Liberă“ şi „Libertatea“ la începutul anilor ’80, cartea lui Voslensky demască şi demistifică structura parazitarprofitocratică a regimurilor de tip sovietic. Brejnevismul apărea ca un sistem faraonic decadent, o organizaţie de tip mafiotic cu lideri senili, decrepiţi, veroşi şi cinici. Cum scria la vremea respectivă politologul Ken Jowitt, URSS înseamnă de fapt „Uniunea Republicilor Siciliene Sovietice“. Tot Jowitt, unul dintre cei mai inteligenţi şi profunzi interpreţi ai comunismului în genere şi al celui din România în particular, se referea la comunismul dinastic al lui Nicolae Ceauşescu drept „socialism într-o singură familie“.

Ethosul romantic-revoluţionar al comunismului originar se evaporase fără urmă. Cu foarte puţine excepţii, nimeni nu mai credea în lozincile oficiale, universal percepute drept exhibiţionism ventriloc. Se ajunsese astfel, la mijlocul anilor ’80, la ceea ce avea să fie ulterior denumit drept sindromul stagnării, al incapacităţii fatale de regenerare internă. Pentru Leszek Kolakowski şi Andrei Amalrik, era limpede că sistemul era muribund. Chestiunea era cât va dura această boală terminală şi care vor fi forţele care vor determina ieşirea din acel insuportabil marasm social şi moral. Neîndoios, criza economică globală din a doua jumătate a deceniului şapte a accentuat disfuncţionalităţile sistemelor comuniste, dar nu mai puţin importante au fost strategiile economice iraţionale şi iresponsabile ale unor lideri precum Ceauşescu ori Gierek. Dictaturile comuniste funcţionau practic în absenţa oricărui feedback normal. Deciziile erau luate de un grup restrâns de potentaţi autodesemnaţi drept „exponenţi ai progresului istoric“. Niciuna dintre formaţiunile leniniste nu a acceptat ori tolerat vreun minimum de pluralism intern. Până la reformele gorbacioviste, fracţionismul şi revizionismul au continuat să fie denunţate drept păcate mortale.

Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Anton Constantinescu: (1-2-2009 la 00:00)

    As vrea sa adaug ceva: indiferent de factorii sociali, enumerati aici, mai este ceva, poate cu mult mai important: factorul economic. Societatile de tip sovietic erau situate intr-o regiune metastabila. Aceasta stabilitate subreda se putea vedea din faptul ca unitatile economice erau corelate univoc intre ele: de exemplu I.O.R. si Karl Zeiss erau legate intre ele printr-o relatie ce parea stabila pe moment, dar care era rupta in momentul in care aparea ceva neprevazut. Ca intr-un joc de domino, toate aceste companii dirijate au incetat sa mai formeze un sistem la prima criza. Criza unui element insemna criza sistemului.

    Oricat de mult ar fi vrut cineva sa stabilizeze sistemul, sarcina aceasta era imposibila.

    Nici una dintre industiile comuniste nu a rezistat, pentru ca nici una nu producea la cererea pietii, ci la cererea unui plan aberant si rigid.

    Moartea comunismului in tarile est-europene seamana mai degraba cu disparitia dinozaurilor. Schimbarea climei pentru dinozauri, sau un meteorit, sau ceva iesit din comun au facut ca dinozaurii sa nu se mai poata adapta schimbarii. Nici sistemele comuniste est-europene nu s-au putut adapta schimbarii pretului petrolului, care a crescut de zeci si chiar de o suta de ori.

    In cazul companiilor americane, oricat de mare ar fi criza, tot se ridica unele companii care supravietuies in criza mai bine decat altele, care cad.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Lucian-Zeev Herscovici: (1-2-2009 la 00:00)

    Felicitari, domnule profesor Tismaneanu pentru ca ati reusit sa prezentati o multitudine de aspecte in cateva randuri. Totusi, am o intrebare. Cum explicati mentinerea comunismului in spatiile extraeuropene, cu exceptia Mongoliei, in care comunismul era de forma sovietica si orientare prosovietica, deci comparabil cu cel est-central european? Oare comunismul asiatic si cel latino-american se mentin datorita altei traditii, sau altui mod de productie (poate, traditia modului de productie asiatic)? Oare acest sistem dictatorial se va mentine mult timp in continuare, sau va fi nevoit sa se automodifice, sau va cadea in urma crizei economice actuale? Sa ne amintim ca, in anul 1989, au avut loc framantari si in China, dar au fost innabusite in sange (crima monstroasa din Piata Tien-an-men, cand guvernul a trimis armata, iar armata, formata in special din tarani, a tras in manifestanti, in marea lor majoritate studenti si intelectuali; mai mult, rezultatul a fost o stare de deceptie interna, ba chiar si internationala).Este adevarat ca in China economia contine elemente capitaliste, dar dictatura este dura in continuare, violand drepturile omului (de exemplu, cazul oamenilor evacuati fortat din case pentru construirea stadionului necesar olimpiadei, fara a li se da dreptul de a protesta; pot fi mentionate si multe alte aspecte). Am impresia ca in China este o reunire intre unele aspecte din capitalism *(printre care cele negative, de exemplu nesiguranta locului de munca) cu elemente de dictatura comunista, care impiedica protestul muncitorilor, nevoiti sa suporte orice. Se pune si intrebarea daca noii capitalisti din China nu sunt chiar o parte dintre fostii nomenclaturisti. Situatie asemanatoare in Vietnam. In privinta Coreei de nord si a Cubei, situatia este clara…Va rog sa ma scuzati pentru intrebare – si astept raspunsul la ea. Cu deosebit respect,
    Lucian-Zeev Herscovici

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.198.3.15