Secretul lui Rodin 4
Într-aceeaşi odaie spaţioasă, nu departe de locul unde Becky îşi retrăia amintirile, Aiala intrase cu două căni de ceai. Le aşezase pe masa ovală. Ea preferase locul în celălalt capăt, pe canapeaua mare, cu forma şi culoarea unei felii de lună pală, astfel că aşezându-se în adâncimea fotoliului era faţă în faţă cu Becky. Trase picioarele sub ea până îşi găsi o poziţie comodă. Întinse braţele şi prin acea mişcare simţi destinderea fiecărui mădular, descătuşarea întregii ei fiinţe, astfel că respiraţia adâncă şi domoală restabilea cugetul şi calmul iar teama, emoţiile toate, erau acum dincolo de ea. Sărbătorirea evenimentului o preocupase în cele mai mici amănunte. Socotea că era datoare să transmită părinţilor mesajul preţuirii ei.
Becky, aproape, arăta şi ea extenuată de aceleaşi emoţii. De sub ochi i se ghiceau cearcănele oboselii.
Becky o cerceta pe Aiala de sub pleoapele întredeschise. „ De când a născut copiii parcă a adăugat picul de sare care să-i desăvârşească gustul. Întotdeauna m-a speriat frumuseţea ei ! Cu câtă nelinişte şi invidie am urmărit-o. Invidia, ea apărea de câte ori mă cuprindea teama. Teama că într-o zi ar întâlni un bărbat care să-i placă…” Continuă s-o privească cu nelinişte, o cerceta minuţios în căutarea unei fisuri sau dimpotrivă, a unei dovezi care îi va da sau nu nădejdea că va rămâne mereu a ei. Becky, întinse piciorul să-i mângâie Aialei rotula genunchiului. Talpa netedă, pe genunchiul celeilalte, primise un sărut ca recompensă pentru mângâieri. Mâna Aialei se odihnea pe laba piciorului care se juca pe rotula ei. Nu schimbaseră nici o vorbă. Armonia le prelungea plăcerea iar teama, se strecurase afară din inima lui Becky.
Aiala căzuse pradă altor amintiri.
In ziua când au părăsit Parisul, oraşul avea altă lumină, alte culori şi parfum. Două ore cu acceleratul le-au dus pe neanunţate acasă la părinţii ei. Agitată de surpriza neaşteptată, mama era preocupată unde să improvizeze un pat pentru musafiră
„Nu-i nevoie, mamă, un singur pat ne ajunge…”
Îşi regăsise mama la bucătărie. Ea aduse în discuţie subiectul ce i se părea de cea mai mare importanţă :
– Solange, prietena noastră are o partidă pentru tine. L-am cunoscut şi noi, a fost aici în interes de serviciu, are ţinută frumoasă, o minte strălucită, maniere elegante şi o poziţie socială de invidiat. Şi nici căsătorit n-a fost. Trebuie neapărat să te întorci în ţară, să-l cunoşti.”
– Iarăşi te laşi cucerită de aparenţe şi ranguri. Ca să cunoşti omul trebuie să-i simţi gustul, ca o mâncare, trebuie să o mănânci, să ştii dacă e bună ori nu ! Dar acum mi-e foame ! De mâncare, de ceva bun, ni-e foame la amândouă. Ţie, nu ?
– La cuptoraşul cu microunde e gata totul în trei minute. Să-ţi cumperi şi tu unul când te întorci acasă. Zadarnic încerca să prindă privirea care fugea de a ei. Nu uita ce vârstă ai, anii trec şi tu nu-ţi dai seama… Ar fi o partidă extraordinară…
Aiala îşi auzea mama şi se mira de lipsa ei de intuiţie… Apoi o imitase : Extraordinară ! şi-i reveniseră pe o secundă ochii mamei ei. Îşi aminti motivul invocat să pună capăt discuţiei : Eu acum mă întorc acasă să-mi termin studiile, alt ceva nu mă interesează, nimic. Mai pune ceva la încălzit, te rog !…
Apoi mama, sleită de puteri, vorbise : ”Să-l sun pe tata ; să-l rog să vină mai devreme…”
Becky împlinea 40 de ani, Aiala 38. Evenimentul le-a prins la o licitaţie unde intraseră întâmplător. Obiectul oferit publicului era o teracotă a lui Rodin, „Catedrala”.
– In catalogul capodoperelor lui Rodin e intitulată şi „Secretul..” şoptise Becky la urechea Aialei şi ridicase mâna să ofere primul preţ.
– Ce faci ? Ce facem dacă câştigi ? Rămânem fără un ban şi îndatorate. N-o să ţi-o dea decât cu bani numerar…
– Îi avem, chiar dacă mama mă va şterge din testament fiindcă nu mă mărit cu unul din bărbaţii pe care se străduieşte atâta să-i găsească. Se vaită de grija mea şi nu uită să-mi amintească câtă educaţie a investit în mine, ca să culeagă numai necazuri. Mama a uitat că de mult stau pe picioarele mele şi ele sunt destul de lungi şi solide…De altfel, nu i-am spus niciodată că şi eu adun ca zestre banii pe care n-am cu cine-i cheltui… şi Aiala îşi trecuse braţul peste umărul lui Becky, lipind-o de ea cu un gest de afecţiune. Glasul celui care conducea licitaţia îi reveni în urechi:
-88.000, o dată ! 88.000 a doua oară ! 88.000 a treia oară ! Licitaţia a fost încheiată. Obiectul licitat s-a vândut la suma de 88.000 dolari.
Becky scrisese un ordin de plată. Pentru mai multă siguranţă sunase chiar unitatea Băncii să ceară disponibilitatea sumei. Teracota celor două mâini le trecuse în braţele Aialei. O sărută pe obraz şi-i şopti :
– :”Secretul” e al nostru, cel mai frumos dar de logodnă.
Gândurile Aialei goneau înapoi la zilele în care îşi aştepta părinţii într-o scurtă vacanţă acasă…
Se întorseseră şi ei mai devreme. Grijile, presentimentele, îi aduseseră. Presimţirile sunt antenele noastre care ne dirijează de câte ori simţim în nări pericolul fără să-l conştientizăm. Cum altfel veniseră cu toţii în acelaşi timp ? Trebuiau să vadă cum şi de ce Aiala a hotărât să-şi închidă locuinţa, să o părăsească şi să locuiască împreună cu amica ei. Această prietenie exaltată avea pentru mama ei izul unor flori otrăvite…
Şi fetele trăiau temerile lor nemărturisite. Amândouă s-au întrecut în pregătiri. Teama le zorea născocind ideile. Aiala şi-a surprins părinţii arătându-le piesa aşezată pe un loc demn de arta lui Rodin.
– De unde-o aveţi ? întrebase tatăl, entuziasmat de o asemenea raritate şi rămâsese cu ochii pe ea. E un mulaj… apreciase după ce răsucise piesa pe toate laturile… dar are semnătura originală, spuse fără a-şi reprima admiraţia.
– Am intrat la o licitaţie cu totul întâmplător şi Becky a licitat-o, a câştigat-o şi mi-a oferit-o în locul unui inel de logodnă…
Obrazul mamei deveni palid. Tatăl făcu câtiva paşi înapoi, pipăind locul şi braţele fotoliului în care se aşezase. Becky arăta ca lumina lunii reflectată în fereastră, numai Aiala, cu ochii lucizi, era conştientă că deschisese o rană în cronica familiei ..
– E o glumă pe cât de reuşită, pe atât de excentrică… vorbise tatăl, cu vocea ponderată a omului care degustă o extravaganţă. Împrejur o linişte adâncă, numai gâlgâitul coniacului în pahar amintea că în acel apartament a rămas suflare de viaţă şi mişcare. Trei degete de coniac îşi turnase în pahar, dar sorbise numai o gură.
– Amândouă sunteţi pline de imaginaţie… In arhitectură e nevoie de multă… Pe chipul lui trecuse o grimasă de spaimă, căci înţelesese taina. Se sculă privind pe fereastră, trase perdeaua şi continuă să contemple decorul străzii. De fapt, fiecare dintre noi e arhitectul propriei lui vieţi. Şi a mea a fost o arhitectură, ale altor timpuri, cu alte aspiraţii.
Părăsi fereastra şi privi cele două fete :
– La baza vieţii noastre e familia şi fiecare dintre voi trebuie să şi-o construiască. Prietenia voastră ! Aici, o umbră care promitea să fie caldă, îi trecu a doua oară peste obraz : da, în onoarea ei aţi cumpărat această piesă de artă. Intr-o zi o să vă bateţi pentru ea cu o monedă în palmă : banul sau pajura ! Nu întâmplător Rodin e inegalabil.
Aiala îşi aminti apoi de acele momente când avusese o convorbire între patru ochi cu mama… Singură în casă, mama îşi aştepta fata.. După multe insistenţe, Aiala promisese să vină la o discuţie. În aşteptarea ei, mama rătăcea cu pasul slăbit în salonul care altă dată îi era atât de prietenos. Fiecare tablou, fiecare glastră, fotoliul rămas lângă fereastră, carpeta ovală aşternută la picioarele lui, toate aveau istoria şi povestea lor. Soneria a sunat de două ori, scurt, vestind sosirea fiicei.
În moliciunea locului, acum, Aiala tresări : momentul întâlnirii i se înfăţişă aievea. Auzi uşa scârţăind şi văzu gestul mamei care o primea cu braţele deschise. Şi ea, Aiala, ocolise braţele sale. Cu gesturi grăbite atârnase poşeta în cuier şi ocolise ochii care o căutau. Toate, toate aceste detalii îi reveneau acum înaintea ochilor, de parcă cineva îi aducea în palmă caietul greu de atâtea socoteli cu greşelile încercuite în roşu. Venise prost dispusă, n-avea răbdare şi, privindu-şi ceasul, îşi avertizase mama că are numai o jumătate de oră la dispoziţie. Reconstituirile despre care-şi amintea acum nu erau altceva decât pedeapsa care i se cuvenea.
Mama înţelesese avertismentul Aialei şi deşi ea ar fi vrut o discuţie calmă, nelimitată de timp, simţea cum secundele se scurg fără să-şi găsească cuvintele potrivite. O urmărea cu o privire mută, mai grăitoare decât un discurs bine pregătit, fără să-şi poată descleşta gura, conştientă de fiecare minut risipit :
– Noi aşteptăm de la tine nepoţi, eşti unica noastră bucurie, ai rămas mândria noastră şi nu mai ai douăzeci de ani ca să nu gândeşti lucrurile în miezul lor. Ai toate calităţile ca să fericeşti un bărbat ! În urechile Aialei stăruia acum glasul înăbuşit de rugăminţi al mamei şi cruzimea replicii ei :
– Dar înţelege, mamă, la tine bărbat înseamnă tata, dar nu toţi bărbaţii sunt ca tata. Detest subiectul, cuvântul, am oroare… Niciodată… ! Ţipătul de atunci se rostogolea acum, ca un ecou în urechile ei.
Pe obrazul mamei se imprimase o suferinţă cumplită. Un gând o făcu pe Aiala să tresară : Atunci văzuse !? se întreba acum. Posibil că văzusem, de vreme ce mi-am amintit acum de ea… şi strigătul de atunci „Niciodată”, ricoşă a doua oară de ziduri, ca un ecou întârziat.
Şi iar chipul mamei îi apărea în amintire: obrazul îi era ridat, desigur şi inima i se strânse de durere căci pe buze îi scăpase întrebarea : Atâta dezgust ţi-a produs infamul ? şi încercă a doua oară să o cuprindă cu braţele, să ia jos prin acea îmbrăţişare dezamăgirea adunată în sufletul copilei ei. Iar ea, Aiala, se îndepărtă. Mama îşi retrase mâna trecându-şi-o în căuşul celeilalte. Probabil că întregul univers se prăbuşise atunci peste ea..
Aiala şi Becky, nemişcate, îşi aruncau priviri convenţionale ca două cunoştinţe bune care se întâlnesc pe-aceeaşi stradă, de câteva ori, întâmplător, în aceeaşi dimineaţă, preocupate fiecare de interesele ei. Privind-o acum, Becky simţi încă o dată că neliniştea s-a întors şi se aşezase alături. „Dacă o pierd ?” o străbătu nu pentru prima dată gândul acesta… Închise repede ochii şi, dibuind cu piciorul, căuta atingerea, contactul cu Aiala prin mângâierea tălpii. Ca şi altădată, buzele calde răspunseră cu sărutări gingaşe pe netezimea piciorului ei. Raţiunea o răsplătea pe Becky : bagajul, bagajul genetic al Aialei îşi are originea în moştenirea părintească… şi teama fusese împinsă jos de pe raftul atâtor îngrijorări la care deseori Becky privea. Talpa piciorului ei stăpânea genunchiul Aialei şi sub genele coborâte tremura un zâmbet.
Becky se regăsea la aeroport şezând alături de mama Aialei.
– Trebuie să vă căutaţi amândouă alte drumuri în viaţă. Obişnuiţi-vă cu gândul că fiecare dintre voi rămâne datoare să-şi clădească familia ei
– Noi l-am ales pe al nostru, fiecare din alte motive. Dar acesta ne e drumul. Aş vrea să ne înţelegi şi să nu vezi în alegerea noastră o nenorocire. Să-ţi alegi drumul în viaţă e cea mai mare responsabilitate a fiecăreia dintre noi, să-ţi găseşti partenerul e o loterie la care nu eşti niciodată sigură c-ai să câştigi. Niciodată nu putem şti cine e alesul, aparenţele te înşală adesea. Omul e o surpriză prin însăşi existenţa lui. Societatea, lumea în care trăieşti nu-ţi poate impune cum şi cu cine să-ţi împarţi viaţa, ea îţi poate impune o conduită, o responsabilitate.
Becky se simţi măsurată de privirea femeii lângă care şedea. Ochii ei nu trădau nici ură, nici dispreţ, dar o întrebare îi scăpase pe buze : Tu ai încurajat-o ?
Becky cercetă şi ea atentă obrazul femeii care-i pusese întrebarea. Prinse mişcarea degetului trecut peste pleoapa obosită. Evident, era un efort să gândească. Întâlnise cu remuşcări un obraz chinuit de o mare suferinţă. Nemaisuportând tăcerea, Becky hotărâ să ia asupra ei răspunderea. „Da !” rostise fără ezitare.
Aiala retrăia dialogul cu tatăl ei pe coridorul alăturat, mai puţin aglomerat, în acelaşi timp, la aeroport :
– Pe Becky o dezavantajează două lucruri : nu e agreabilă la prima înfăţişare şi statura, cu adevărat i-a creat probleme, cred eu, dar toate neajunsurile la un loc nu justifică drumul ei.. Nu ştiu de ce bărbatul trebuie să fie neapărat mai înalt decât partenera lui. Scrie undeva ? Făcuse o pauză, de parcă cerea un răspuns. Şi tot el atunci, ghicise parcă o nouă faţetă a lumii: Vezi de câte idei stupide, e plină lumea noastră ?! Ai idee câte perechi nepotrivite ca înălţime, trăiesc în absolută fericire ?
– Tată, mă bucură că încet-încet, începi să vezi de câte idei stupide e condusă lumea. Vezi de ce e bine, ca cineva să încerce s-o îndrepte pe ici-pe colo ?
Îşi aminti riposta tatălui :
– Lumea nu o putem schimba, eu sunt dator să te schimb pe tine, să-ţi deschid ochii. Despre Becky ţi-am spus doar că greşeşte. La ce-i ajută inteligenţa dacă lunecă pe asemenea drumuri ? Viaţa fiecăruia e o permanentă luptă…ea are destule calităţi ca să iasă la liman. Recunosc, nici eu nu m-aşi fi uitat la o asemenea fată. E colosal de înaltă. Vreau să sper că va întâlni un bărbat fără prejudecăţi, cu personalitate, dar voi trebuie să vă despărţiţi.
– O s-o ajut să căutăm împreună un bărbat ca tine.. şoptise Aiala, îmbrăţişându-şi tatăl cu dragoste.
Petrecerea se terminase. Părinţii Aialei ajunseseră acasă. După ce şi-a condus consoarta în odaia de toate zilele, tata s-a întors să-şi termine treburile : făcuse de câteva ori drumul din parcare în casă, aducând pachetele, daruri alese cu migală şi atenţie de fiecare dintre invitaţi. Despachetându-le unul câte unul, cadourile căpătau glas, îi vorbeau, deveniseră pentru el o mărturisire a preţuirii celor care l-au cunoscut. Căuta locul potrivit fiecărui obiect, astfel că în interiorul locuinţei lor, două ore mai târziu nimic n-a rămas neorânduit. Şi mai era ceva : vroia să aibe libertatea gândurilor, să fie singur cu sine.
Îi reveni în memorie ziua când s-au întors din vacanţă, după ce-şi vizitaseră fiica în ţară.. Întârzie la masa lui de lucru. Consultă ghidul oraşului şi se îndreaptă spre peretele unde atârna harta. Îşi cunoştea soţia prea bine, îi citea gândurile dintr-o singură privire, fiecare dintre ei ştia trăirile celuilalt fără să găsească un remediu în amărăciunea lor.. Disperarea din sufletele lor îi măcina ziua şi noaptea : „ce să facă acum şi ce va aduce viitorul ?” Se regăsea în faţa hărţii, în picioare, sufocat de gânduri. Dacă nu-şi putea stăpâni fiica, trebuia să-şi ajute soţia : în ciuda timpului trecut imaginea ei de atunci îi stăruia în ochi. Sâmbăta, în picioare în faţa altarului cu uşile deschise, mângâind din priviri sulurile sfinte, căci numai Lor îşi încredinţa inima şi implora ca ruga să-i fie primită.
El trebuia să găsească pentru ea drumul cel mai scurt şi cel mai sigur, pe care să-l poată străbate pe jos.Trebuia să afle unde e Sinagoga Mare, să verifice drumul, să aprecieze distanţa. Din totdeauna, în fiecare loc străin în care veneau să locuiască, cădea în atribuţia lui să afle drumul şi distanţa până la sinagoga oraşului. Pentru soţia lui era mai important să afle unde e sinagoga decât unde ar găsi un salon de coafură.
Amănuntele reveneau în memoria lui. Atunci ajunsese la concluzia că distanţa e mare şi drumul nu îndeajuns de circulat. El n-avea voie să greşească, nici imprudenţe nu trebuia să facă. Şi iar se regăsea măsurând toată lungimea camerei, precum avea obiceiul, oprindu-se în dreptul fereastrei. Torentul străzii era pentru el un indiciu al pulsului vital. Aşa îi venise ideea să rezerve o cameră la hotelul cel mai apropiat pentru fiecare sfârşit de săptămână. Sigur, lângă sinagogă.
Un gând veni să-i lumineze viaţa .Îşi lărgi nodul cravatei, nu intenţiona să şi-o scoată, intrase numai în camera mare să împărtăşească gândul soţiei. Ea şedea în fotoliu şi el o privi de la doi paşi depărtare :
– În rugăciunile tale, Dumnezeu ţi-a cercetat sufletul şi-a îndreptat ce a putut…şi-a sărutat-o fericit.
Şi eu ajunsesem acasă. Întârziam pe undeva, în colţul meu, de multă vreme. Gândeam la destinele omeneşti. Bucuroşi de întoarcerea mea, motanii, veniseră fiecare să-şi frece botul la picioarele mele. „Tot ce-i viu, şi un pisoi chiar, e purtat de un Destin”.I-am lăsat să-şi frece capetele de tălpile mele.
– S-a întâmplat ceva ?
Am dat din cap în semn de negaţie.
– Dar ce ai ? La ce te gândeşti ? insistase.. Atunci mi-am ţuguit buzele repetând semnele negaţiei.
– Nu pot să-ţi spun, i-am răspuns totuşi, ca să mă lase singură cu himerele mele.
Getta Berhoff