caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Secretul lui Rodin 3 de Getta Berhoff

de (30-11--0001)

Aparatul de proiecţie ne prezintă pe peliculă un poliţist britanic. Este tănărul nostru, trei ani mai târziu, înrolat în brigada de pază a aşezărilor evreieşti J.S.P. Fotografia proiectată pe ecran ni-l arată în uniforma cunoscută.
În sarcina brigăzilor intra şi supravegherea şoselelor. Din luna Noiembrie a anului l947 atacurile arabilor asupra aşezărilor evreieşti se înteţesc. Ziua şi noaptea, la munca câmpului, la construcţia şoselelor.
Sărăcia, prima stăpână a aşezărilor e prezentă peste tot. Kibuţul Hemdia l-a primit pe eroul nostru în găzduire contra 10 lire. Pentru suma aceasta avea casă, masă şi spălătorie. Dintr-un salariu de l7 lire, economisea lunar diferenţa. Nu din zgârcenie, ci pentru că nici nu avea pe ce-i cheltui.
Imaginile după fotografiile vremii, curg pe ecran, relatarea în versuri e opera celor două mame.
Pelicula veche ne arată alt kibuţ, Maoz Haim. „Acolo,- ne povesteşte sărbătoritul,- descoperisem o brutărie. Cu maşina poliţiei britanice aprovizionam cu pâine kibuţul Hemdia. De atunci pâinea trona ca o regină pe mesele noastre…Kibuţnicii au reşit să îmbogăţească masa de dimineaţă cu un colţ de brânză sau o sardea după alegere”.

Pe fundalul sărăciei acelor vremi privesc mesele încărcate pentru ospăţ. Întârzii cu privirea pe colţul unde s-au adus atâtea varietăţi de pâine proaspătă, cu mirosul îmbietor. Mirosul pâinii îmi stârnise dorinţa să muşc din ea. Întind mâna, îmi astâmpăr ispita şi aduc mulţumiri Celui care ne-o dăruie.

Depănarea fragmentelor de istorie din viaţa lui, naşte tablouri în imaginaţia mea. A încercat cineva să numere câte morminte cu inscripţia anonimă de Ben Israel – Fiu al Israelului – a întâlnit ?
Aceştia, tinerii veniţi din lumea largă în porturile noastre când Israelul abia apăruse pe harta lumii, au rămas eroi necunoscuţi. Sunt cei care, la sosirea în ţară, la debarcarea de pe vapor, au primit arma să apere ţara cu sângele lor. Acest sânge tânăr, absorbit de nisipul fierbinte, de pământul însetat, a născut floarea care în ebraică se numeşte „calanit”, un fel de zămoşiţă, sau macul-ciorii, firavă şi asemănătoare cu anemona. Această floare gingaşă, roşie, înfloreşte în fiecare primăvară în toată ţara.
Cu aceste gânduri urmăresc pelicula pe care se desfăşurau atacurile din Valea Iordaniei, Beith Shean şi Afula. Ascunse de după stânci, detaşamentele arabe atacau în voie sub lumina orbitoare a soarelui.
La retragerea lor, britanicii au lăsat Degetul,- Etzba Hagalil arabilor, implicit cazarma în formă de T, construită de ei în anul l938. Rostul ei era controlul drumurilor spre nord, Şumra, Iaara, Sasa şi Avivim. Vecinătăţile fortăreţei purtau numele Înţeleptului Yehoşua Ben Nun; acolo i-au rămas şi osemintele. La întretăierea de drumuri, teritoriu neînsemnat ca suprafaţă, reprezenta un nod, o cheie de unde aveai sub priviri întreaga vale a Hulei până în podişul Golan, aşezarea Naflati la sud, Namara la nord. Din acelaşi punct aveai controlul drumurilor spre Roş Pina şi Metula, până spre Hermon.
„În Aprilie l948 – îşi continuă povestirea sărbătoritul nostru – am primit ordin să cucerim cetatea şi mormântul cu rămăşiţele Înţeleptului. De trei ori am deschis atacul asupra cetăţii”.
Ascultam evocarea luptelor, a greşelilor săvârşite şi a camarazilor pierduţi. „28 !, douăzeci şi opt de soldaţi am pierdut”. Numărul vibrează de emoţia ce supravieţuise peste ani. Ne explică de ce cazarma a primit numele de KAH, ceea ce în alfabetul ebraic însumează cifla 28..
Evenimentele militare se succed incluzând biografia fostului ostaş. La poalele muntelui Tabor, o grupă de soldaţi au fost trimişi să întărească poziţia kibuţului Keshet. „Aici a căzut sergentul Leon din grupa mea, glontele l-a nimerit la un metru distanţă de mine”.

Mă satisface intuiţia mea : am ştiut că sărbătoritul nostru are ce povesti : În aceste zile ia fiinţă divizia Golanii…”Cu armele britanicilor în mâini deveniserăm soldaţi ai diviziei Golanii”
Şlagărul „Golani şeli v-iom haaţmaut” izbucneşte din microfon. Unii comeseni fredonează melodia ; alţii, tocmai cei cu părul încărunţit, îşi amintesc şi textul.
„Diviziile Hagana şi Palmah se alătură diviziei Golani şi îşi aşează corturile la Sheih Mons, devenit mai târziu Ramat Aviv, tabără între plantaţiile de portocali, cu statul major în baraca în care se împachetau portocale pentru export”. Povestitorul ne aminteşte momentul, luna Mai a anului l948 ! „Ţara noastră, Statul Israel prinde contur pe harta lumii şi noi soldaţii depunem jurământul de credinţă”.

Făcu o pauză. Se simţea în tăcerea lui, conflictul dintre momentul emoţional şi cel prezent. Continuă : „Am fost trimis la cursurile de transmisie şi comunicaţii ale diviziei Golanii”.
Spre masa rotundă a familiei se întorc şi cele două tinere mame. Se sprijină cu câte o mână de speteaza celor două scaune goale. Cuprind dintr-o privire pe toţi cei dim-prejurul mesei, schimbă între ele frânturi de cuvinte, păstrându-şi pe buze surâsul. Agitaţia lăuntrică explică gesturile reţinute, pleoapele coborâte le acoperă ochii, mişcarea umerilor e nervoasă, ţinuta distantă. Arată îmbujorate, afectate. Echivocul situaţiei le urmăreşte ca reflectorul îndreptat asupra unui obiectiv. Nesiguranţa şi teama oscilează ca un pendul într-o parte şi alta : două mame în prezenţa unui singur bărbat. Puţini îl cunosc, majoritatea presupun, prin deducţie că acesta e tatăl. Un tată chiar ideal de ar fi, ce perversiune secretă ascunde în el de-şi lasă nevasta în compania celeialte ? Oare nu l-a cuprins niciodată neliniştea pentru femeia pe care trebuia să o iubească sub acelaşi acoperiş ?
Secretul îl cunoaşte fiecare, atârnă ca o crustă uscată, o plagă adâncă a unei răni. Aiala trece printr-un moment de descumpănire. Deseori e stăpânită de gânduri optimiste, acum trăieşte momentul de spaimă. Apoi un gând liniştitor alungă spaima, lăsându-i surâsul pe buze. Amândouă femeile realizează că scaunele goale le aşteaptă să se aşeze.
La masa rotundă, vezi străduinţa fiecăreia de a-şi afişa fericirea şi calmul. Cu ochii într-acolo mărturisesc că tatăl copiilor ridicat în picioare cu oarecare întârziere după ce femeile se aşezaseră, a depus chiar un sărut pe obrazul fiecărei femei. Bătrâna doamnă zâmbeşte cu resemnare. Regretele care o încearcă trec pe plan secundar, în calea ochilor ea întâlneşte nepoţii.

Aproape de microfon, sărbătoritului i se aude răsuflarea. Pauza ce urmează mă face să înţeleg că alte amintiri năvălesc în ochii minţii, o altă pagină de viaţă i s-a deschis în faţă. „După o şedere de câteva luni în lagărul din Cipru pentru imigraţie ilegală, părinţii mei, într-al şaselea deceniu de viaţă, au ajuns în ţară în tabăra de imigranţi de la Ranana..” continuă ostaşul de odinioară să citească din caietul desfăcut. „Am primit vestea şi permisia de ieşire din unitate pentru cinci ore. Pe un hamsin necruţător mi-am găsit păriinţii într-o jumătate de cort, despărţiţi de familia vecină de o sârmă peste care atârna o pătură.. Să beţi apă, obişnuiţi-vă să beţi multă apă, era primul sfat, primul ajutor de acomodare la noile condiţii de viaţă”.
„Dar ce revedere, ce întâlnire, ce bucurie pe noi” ! îngână vorbitorul pe tonul melodios al cântecului atunci la modă. Casetofonul transmite vechiul şlagăr de care bătrânii îşi amintesc după primele acorduri, cu toţii îl cântă legănându-se de pe un şold pe altul : „şi ce lacrimi şi ce bucurie pe noi !” Suferinţele reamintite de la distanţa anilor capătă strălucirea trofeelor.
„Pentru că am întârziat la unitate am fost judecat de un tribunal militar, dar am fost achitat după ce am explicat motivul întârzierii. A fost prima şi ultima dată în viaţa mea când am fost adus în faţa unui tribunal !”

Era deci, în 1952, ofiţer într-o divizie de tancuri din Beer Sheva.
În urma unor fapte de arme, un soldat de sub comanda lui a fost trimis la o casă de odihnă din Carmiel pentru un sfârşit de săptămână. Sâmbăta dimineaţă, ne precizează vorbitorul, părăsise şi el unitatea cu intenţia să-şi viziteze părinţii abia stabiliţi la Haifa, iar la întoarcere să-l ia pe sergent la unitate. La Carmiel nimerise la o seară de dans. Şi-a recunoscut imediat omul care dansa cu o sergentă. Aşteptase în picioare, privindu-i cum dansau. Când dansul s-a terminat, perechea a venit spre ofiţer. L-au salutat milităreşte şi ostaşul l-a prezentat fetei : „E comandantul meu..”
Aud şi realizez imaginea, chiar mă amuză precizia cu care destinul acţiona asupra superiorului soldatului care, încântat de cunoştinţă, a luat-o şi el pe sergentă la dans, pentru tot restul serii şi pentru tot restul vieţii, până în ziua aceasta, când eu, prezentă la această aniversare, simt în mine un irezistibil îndemn al evocării.
Nunta noii perechi s-a celebrat cu o întârziere de două ore pentru că şi rabinul militar întârziase pe drum. De îngrijorare, fratele miresei alergase în aşezare să caute un alt rabin, să binecuvânteze cununia. Odată cu păstorul aşezării, a sosit şi rabinul armatei şi mirii, mirii au primit de două ori binecuvântarea. Nu e exclus ca o binecuvântare de două ori dăruită să împlinească fericit destinele.
Sărbătoritul, ajuns la acest punct al povestirii respiră adânc. „Aici trebuie să amintesc familia soţiei mele, care m-a primit în mijlocul ei, deşi nici în ziua de azi n-am învăţat să beau ceaiul englezesc”.
Soţiei, femeia care l-a însoţit în toate peregrinările vieţii lui de militar, iată ce îi aminteşte cu glasul în care se amesteca vinovăţia, auto-ironia şi scrupulozitatea firii lui : „Am desfăcut casa de l7 ori, căci tot atâtea domicilii am avut de-alungul anilor”.
„Fiica mea…” Trase mult aer în piept, timp în care-şi cumpănea cuvintele. De când mâhnirea i-a umbrit sufletul, l-a torturat întrebarea : de unde această predilecţie la ea ? A sâcâit-o suficient de-alungul anilor cu multe întrebări, cu vorbe bune şi apoi aspre, cu reproşuri şi chiar interdicţii ce n-au servit la nimic. Ea asculta, tăcea şi nu răspundea deloc, sau răspundea evaziv, până când anii ce alergau ca locomotiva pe şinele metalice fără să le simţi viteza, au grăbit-o să prindă ultimul vagon să devină mamă ! Nici atunci bătrânul militar nu-şi arătase înseninarea, numai în adâncul fiinţei lui licărea bucuria aşteptării unui nepot. Cu sufletul întunecat şi capul obosit între palme cugeta la tot ce avea să urmeze…un nepot, copilul copilului meu. Tresărise şi acum la fel ca în ziua când luase hotărârea : dacă nu sunt în stare să o înţeleg, nu sunt în stare nici să o iubesc ! Copilul primise numele părintelui lui, combinând literele într-o altă înşiruire. Ce nume frumos primise ! Gurile amuţiseră. De când începuseră pregătirea aniversării, în subconştientul lui dilema sfârâia pe foc. Acum, simţia că stinsese focul, închise butonul gazului. Cu inima liniştită îşi continuă ideea : „Fiicei noastre trebuie să-i mulţumesc pentru nepoţii dăruiţi, urmaşii noştri”.
Cuvintele erau concluzia bătrânului cu o viaţă trecută prin tăvălugul istoriei. Îl aud şi acum, îl privesc şi împărtăşesc cu el această mare bucurie. Îl simt fericit şi-l cred.
Acestă aniversare de-o vârsta cu existenţa noastră statală mă îndeamnă să gândesc la destine. Destinul, cuvânt cu adâncimi tăinuite, uneori de nepătruns, apare deseori blând şi bun când vrea să rămână îngăduitor, ca marea după zile furtunoase, îşi leagănă valurile liniştite în culorile verde-albastru sub cerul devenit senin.
Un destin blând te ajută să vezi altfel faţa lucrurilor, evenimentele trăite de-alungul vieţii, te învaţă să primeşti răul şi binele deopotrivă, cu aceeaşi inimă fierbinte. Tâlcul bucuriei e rezervat trecătorului capabil să uite, să ierte, să iubească. Aialei, Destinul i-a dăruit nişte părinţi care au ştiut să o primească şi să o iubească aşa cum natura a făurit-o. Iată marea bucurie, când Destinul, cel ce nu se confundă cu dreptatea, devine Providenţă.
Înfăţişarea unui om, chipul său rămâne carte deschisă pentru cine încearcă să o citească. Interiorul casei lui e mobilat de trăirile lăuntrice. Florile în glastre mărturisesc şi ele o stare sufletească de armonie sau teamă. Laleaua neagră, aflată în aceeaşi glastră cu un mănunchi de crengi uscate răsfirate în dezordine, te poate şoca sau ameţi dacă întârzii cu privirea pe ea. Sub fereastra luminoasă florile au fost asociate, mecanic, într-un moment de armonie ori teamă, de una dintre mame. Întoarsă acasă, Becky, aşezată pe marginea canapelei din mijlocul salonului, rămase cu ochii pe lalelele din glastră …
… şi dintr-odată, se revedea şezând în scaunul din faţa oglinzii, mirată de curajul şi îndemânarea Aialei, de felul cum i-a răsucit părul dintr-o singură mişcare a palmei, cercetându-i obrazul aşa cum o arăta oglinda : cu coama de păr strânsă în palmă, ridicată deasupra capului, îşi trecuse cealaltă mână, într-un gest de mângâiere peste gât şi ceafă : „uite ce gât frumos rămâne umbrit de părul acesta lung ! Te tund. Ţi-l tai chiar acum..” răsuna în urechile ei glasul Aialei şi-i revăzu şuviţele de păr răspândindu-se împrejur.
Aiala îşi luase misiunea în serios şi Becky avusese o străfulgerare : „mai urâtă decât mă consideră lumea, nu pot să fiu !” Şi a lăsat-o să facă ce a vrut. Aiala i-a răsucit obrazul într-o parte şi alta şi a dat verdictul : „uite ce drăguţă eşti…” şi îi puse în mână braţul unei oglinzi ovale, înclinând-o în unghiuri diferite să se privească din toate părţile. Pentru întâia dată şi-a acceptat chipul aşa cum i-l arăta ea, acelaşi obraz uscat cu pomeţii proeminenţi, oval prea lung pierdut într-o bărbie ascuţită şi urechile clăpăuge… cum spunea mama. Aceleaşi urechi ca-n anii copilăriei când tot ea i le acoperea sub părul lung şi bretonul menit să taie din ovalul obrazului, în loc să-i fi împletit două cozi în culoarea lor arămie. Cozile ei ar fi putut rivaliza cu cele mai frumoase coade ale fetelor de vârsta ei „Intr-un cuvânt” îşi spuse Becky acum, cu expresia ironiei pe buze, biata mamă, câte necazuri nemărturisite păstrase în ea. Iar mai târziu se accentuase miopia, moştenită dinspre tată”. Gândind la el resimţi dorul de căldura braţelor lui puternice. O îmbrăţişa cu amândouă mâinile cât mai aproape de pieptul lui, îşi freca obrazul, cu barba uneori ţepoasă prin părul ei cu reflexe de miere stătută. El o aşezase la violoncel. O seconda cu atenţie când exersa.. O asculta transfigurat de câte ori o auzea cântând la harpă.
Şi iar revăzu cu ochii minţii, mânerul oglinzii ţinut în mână şi privirea ei speriată, felul cum căuta chipul gingaş al Aialei reflectat în oglinda mare.
Becky se adâncise în fotoliu cu voluptate să-şi amintească lucrurile mai bine : închise puţin ochii şi un zâmbet uşor îi lumină obrajii. „Uite ce drăguţă eşti…!” de multe ori îşi mângâia sufletul cu remarca Aialei. Nimeni nu-i spusese aşa ceva. Mama dimpotrivă, reuşise să-i accentueze complexele. „Numai în ochii Aialei devenisem drăguţă, după ce m-a tuns…” „Drăguţă”, cuvântul revenea în urechile ei precum şi oglinda ovală în care ea-şi văzuse urechile mari şi tenul, nici roz nici alb nici neted, cu un obraz prelungit mai mult decât trebuia, încheiat într-o bărbie ascuţită. Când îşi puse ochelarii, plecă din faţa oglinzii.
In toată tinereţea ei căutase o prezenţă statornică, o camaraderie, o oră de destindere alături de un bărbat, o vorbă şoptită, o veste spusă ei cel dintâi, cineva care să-i remarce absenţa când nu e acasă, să-i ducă grija când întârzie, sau când n-a mâncat nimic la masa unde au stat împreună.
In anii de studii, în campus, în biblioteci, colegii manifestau faţă de ea un interes măsurat şi preferau altă masă decât aceea unde se aşeza ea. „Timiditate juvenilă”, o definea Becky şi trecea totul sub tăcere.. Gândind la acei ani îşi aminti de Iaron. Încercase să lege o prietenie cu el. Nu avea cine ştie ce calităţi, dar era înalt, chiar foarte înalt şi ea apreciase că estetic vorbind ei doi s-ar potrivi. Nu-şi amintea cu precizie, dar era prin ultimii ani de studii când s-a întâmplat să o invite la expoziţia Rodin. Erau după cursuri, la ieşire, Becky din privire i-a răspuns afirmativ cerându-i pe loc o favoare :
– Dă-mi voie să trecem un minut pe acasă.. şi înainte ca Ioram să-i confirme ea a urcat în maşină.
„Vin imediat !” i-a strigat din uşă, fără să-l invite.
Urcase în grabă să-şi schimbe pantofii cu alţii, cu talpa mai subţire, care avea să-i reducă doi centimetri din înălţime. Pentru ea aveau importanţă cei doi centimetri în minus. La întoarcere, ea şi-a întins picioarele să-i arate pantofii cu talpa dreaptă, fără toc. Iaron i-a privit picioarele şi pantofii şi a întrebat-o „şi cu cât ai scăzut din înălţime?” Ea a râs şi în loc de răspuns şi-a legănat numai capul într-o parte şi alta, să-l lase să înţeleagă că nu-i împărtăşeşte părerea : „chiar dacă n-am redus din înălţime, o incursiune în gândurile tale nu o să-mi strice ” şi îl privi în ochi cu zâmbetul cald. Aleseseră aceeaşi carieră, dar în toţi anii de studii nu reuşise să-l cunoască îndeajuns. Trăiau în acelaşi timp, în paralele apropiate, fără ca drumurile lor să se întretaie, să se întâlnească vreodată.
Cu Iaron văzuse Sărutul şi Eternul idol. Perfecţiune şi vigoare, supleţe şi tinereţe ţâşnite din blocul de piatră caldă în care mâna măiastră dăltuise pasiunea. La acea expoziţie amândoi mergeau alături, uneori se distanţau. Dacă el şi-ar fi întors privirea peste umăr, ar fi văzut cât îi crescuse părul. Acest gând o făcu să tresară şi avusese grija să nu întoarcă capul, dar făcuse câţiva paşi înapoi. Uluită de forţa creaţiei lui Rodin s-a întrebat dacă atunci când făurise omul, Creatorul şi-a gândit creaţia. De-a lungul anilor, de câte ori se nimerea în faţa sculpturilor lui Rodin, îi revenea aceeaşi întrebare.
Despre Iaron şi prima întâlnire cu Rodin şi-a amintit peste ani.
Aşa a fost să fie, să plece la Paris să o întâlnească pe Aiala pe platforma metroului. Atâta doar, că în aceeaşi clipă o bănuise israeliană, încât i se adresase direct în ivrit. Cele mai joviale prietenii se înfiripă între israelieni, mai ales în străinătate. Depărtarea de ţară îi apropie ajutându-i să devină solidari.
Becky îşi pregătea doctoratul, Aiala, după doi ani de studii tot la arhitectură, visa, căuta fără să ştie ce…
Cu Aiala s-a oprit a doua oară, în faţa lui Rodin. Valsul, acea fascinantă îmbrăţişare în dans, acea dăruire dintre Camille Claudel şi Rodin se imprimase obsesiv în imaginaţia lor fără să şi-o mărturisească. O noapte întreagă s-au răsucit fiecare în patul ei. Numai zorile le-au dăruit un pic de somn spre dimineaţă.. Gânduri încă nemărturisite, iţe încurcate urmau să le descurce împreună.
La Paris locuiau într-o pensiune la ultimul cat. Pe fereastră, noaptea, priveau stelele incandescente, mişcate pe perdeaua întunecată la adierile vântului. Le preocupa ziua următoare, cum să-şi economisească drumurile şi timpul de la un muzeu la altul de unde se întoarceau frânte, reluându-şi locurile pe pervazul lat al ferestrei, loc de odihnă ideal pentru picioarele lor obosite. Oboseala era numai a picioarelor. În fapt clocoteau de idei şi aveau discuţii aparent naive. Uneori vorbe sub care îşi ascundeau gândurile. Se născuse în ele o dorinţă care le speria. Aveau momente când se strângeau în braţe şi brusc, se îndepărtau speriate de o tresărire a uneia, ghicită de cealaltă.. Îşi urmăreau cu coada ochiului reacţiile. Ştiau adevărul : că trupurile le erau stârnite, simţurile aţâţate. Erau ca nişte mere coapte când s-au hotărât să muşte din viaţă. Li se năzărise în visele lor să culeagă împreună fructul, să-l desprindă cu mâna lor din pomul cunoaşterii.
„O astfel de noapte întâlneşti numai în poemele lui Safo..” vorbise Aiala cu teamă să nu-şi trădeze extazul. Întoarse spatele peisajului nocturn depărtându-se de fereastră cu câţiva paşi, reveni într-acelaşi loc şi ochii lor se întâlniră.
Surprinsă de cuvintele Aialei, Becky o urmări din ochi prin întunericul odăii, îi strânse mâinile, trădându-şi emoţia. „De unde le ştii ? în poemele ei, Safo evocă de multe ori spectacolul nopţii înstelate sau imaginea unei crengi agitate de vânt ce-ţi stârneşte extazul. Atât de bine o cunoşti pe a zecea muză ? N-aş fi bănuit !
„Chiar ceva mai mult…” răspunse Aiala arătându-şi dinţii între un surâs pe buzele-i cărnoase. „Şi pe mine m-a interesat Ellada. Eram în anul întâi de studii şi, ca să nu-l pierd, am evadat în alte vremi, ale civilizaţiei grecilor şi cu adevărat, literatura lor devenise pentru mine hrană de zi cu zi. De fapt îl căutam pe Ulyse, bărbatul ideal cu dorul în suflet pentru femeia care-l aştepta, acel Ulyse inteligent, puternic, practic, capabil să mănuiască securea şi cârma şi sabia şi mai mult decât toate, meşteşugul fericirii familiale… L-am urmărit ceva mai mult, pentrucă de fapt… îl aşteptam pe Ulyse al meu. Dar toate astea ţin de un timp trecut. Am încetat să-l mai aştept… şi Aiala întinse braţele să le prindă pe ale lui Becky.
Intre palmele ei, mâinile lui Becky, transmiteau şi căldura şi tremurul lor.. A cerut-o cu o mişcare a braţelor, apropiind-o. Apoi şi-a ridicat braţele să atingă cu degetele ei umerii lui Becky. Becky cea înaltă se îndoise ca o ramură aplecată, trasă în jos să-şi dăruiască fructul. Trupurile lor atât de apropiate între pânzele subţiri ale bluzelor îngăduiau transmiterea fiecărui zvâcnet stârnit şi fierbinte.
Îmbrăţişarea de atunci stăruia în amintirea ei şi acum. Amintiri nemărturisite nimănui vreodată. Acum, încă o dată ele invadară memoria lui Becky. Atunci năvăliseră să-şi primească alinarea sub dezmierdările Aialei : Iaron care-i respinse gestul de tandreţe, altădată Miha, care, sub pretextul unui telefon întâmplător, invocase o urgenţă. Acele momentele, poate, i-ar fi putut apropia. Ieşise pe uşă fără să se scuze, fără să revină… La insistenţele mamei, într-un an a acceptat o întâlnire cu un bărbat. Şi-au dat întâlnire la ora zece dimineaţa la intrarea în parc, pe cea de-a treia bancă, aşa era consemnul. Când ea se aşezase, cineva care făcea drumul dus întors pe aceeaşi alee, a făcut drumul înapoi cu pasul grăbit. A înţeles că de ea fugise, şi-n loc să resimtă furia dezamăgirii, trăise o profundă milă, o adâncă înţelegere pentru neliniştea mamei. Spusese mamei o poveste, cum că s-a răzgândit în ultima clipă şi nu s-a dus… Toate aceste jigniri dureros tăinuite îi străbătuseră mintea când îşi odihnea capul pe umărul Aialei şi buzele acesteia fremătau la urechea ei. Sub extazul momentului, sugrumată de plăcerea îmbrăţişării, Becky şopti Aialei : tu ai cunoscut dragostea…
Degetele Aialei lunecau uşor pe fiecare vertebră, buzele uscate se plimbau peste trupul şi sânii fetei. O prinse puternic de braţe, o cercetă cu privirea sălbatecă şi gura deschisă, însetată ca după o aşteptare amară : „Te caut de mult, de când a încolţit în mine dorinţa să resping bărbatul”.
Patul din odaie le-a oferit prilejul desfătării. Pentru Becky era o senzaţie necunoscută până atunci, o plăcere pe care n-o încercase niciodată, pentru că ideea în sine îi inspira teamă. „Nu te-am bănuit …” se bâlbâi încurcată, de fapt se speriase nu de ceea ce săvârşiseră împreună, ci de ceea ce ar putea să piardă. Întâlnise privirea sălbatecă a Aialei şi un fior necunoscut o străbătu… La început stângace, Becky îşi regăsi stăpânirea de sine, dornică să-i răspundă cu torente de mângâieri. „Toată viaţa mi-am dorit mângâierile unui bărbat, ca să le găsesc la tine”
– Dar ai cunoscut vreodată vreun bărbat ? Dezmiardă-mă şi iubeşte-mă pe mine !
-Tu ai iubit ! repetă Becky cu glasul topit de extaz. În loc de răspuns, buzele Aialei lunecau pe braţele şi sânii ei ca pluta pe o apă curgătoare. Degetele atingeau vertebrele precum clapele unui clarinet ca să lunece amândouă, pe pielea netedă, ca lebedele pe lac : una cu inocenţă, cealaltă iscoditoare, antrenate amândouă într-un joc subtil.
„Tu ai numai viziuni despre bărbaţi !” îi sunau acum în urechi cuvintele Aialei, „Fată curată, pură, ei ţi-au refuzat trupul şi fecioria, mie mi-au înşelat dragostea… Nemernicii, era cuvântul sacadat. Şi-apoi mai urmaseră câteva imprecaţii la adresa bărbaţilor : „orgolioşi, împăunaţi, mărginiţi…” Becky închise ochii să audă mai bine ceea ce memoria păstrase.
Şi-o aminti pe Aiala sculată în capul oaselor.O mână luneca cu gingăşie pe coapsa ei. Cu cealaltă îşi masa pielea capului. O auzise vorbindu-i :”după ce vizităm ce ne-a mai rămas”, – vorbise fără să-şi întoarcă privirea şi fără s-o lipsească de desfătarea mângâierilor ei – „ vreau să te duc la părinţii mei. Să te cunoască pe tine şi tu să-i cunoşti pe ei…” Se oprise ea, ori gândurile ei se poticniseră într-un punct care i-ar fi răsturnat proiectul ? „Mama… vorbise mai departe, ţine toate sărbătorile religioase, se duce la sinagogă pe jos, tata îi respectă credinţa şi vine spre prânz s-o ia înapoi parcând maşina pe o stradă lăturalnică, apropiată. Trăiesc în armonie şi în disputele cele mai acute se stăpânesc. Sper ca de dragul meu să ne accepte. Ei au darul stăpânirii de sine.”

Getta Berhoff

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.103.239