caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Alegeri



 

Start ratat după alegeri

de (28-12-2008)

Am terminat alegerile. Avem şi-un Parlament, ba chiar şi-un Guvern. Acum ce facem?

Zilele astea asistăm la un fel de reîntoarcere în timp, mai precis în anul 90, la primele alegeri. Zic asta nu pentru că unii spun că asistăm la reapariţia FSN, ci pentru că ne aflăm în aceeaşi criză de identitate – dar şi la aceeaşi majoritate parlamentară. Alianţa şchioapă PD-L + PSD minus UDMR, are cea mai zdrobitoare majoritate în Parlament. Dacă nu vom asista la trădări, Alianţa va conduce fără opoziţie reală.

Există însă şi deosebiri majore. În ’90, intelectualitatea ştia mult mai bine ce vrea. Trecuse prin focul „revoluţiei” (mai mult o revoluţie internă). Exista Proclamaţia de la Timişoara cu al ei Punct 8 (vă mai aduceţi aminte?). Exista Piaţa Universităţii, „zona liberă de comunism”, exista şi dezlănţuirea mineriadei la instigarea unui preşedinte ales democratic. Exista o mai netă delimitare faţă de „noi muncim, noi nu gândim.” Pe atunci însăşi „intelectualitatea” era mult mai bine conturată; nu era suficientă o patalamă, mai ales că aceasta era obţinută, cel mai adesea, pe merite.
Dar anii au trecut şi „intelectualitatea” s-a diluat. Acum chiar intelectualii între ei îşi pot spune „noi muncim, noi nu gândim”. Cu deosebirea că prin „a munci” se înţelege „a face bani”. Cum muncesc respectivii „intelectuali”? Cei ce „muncesc” mai bine au devenit politicieni, funcţionari de stat, patronii unor antreprize care au căpuşat statul, autorii a nenumărate „tunuri”, şpăgari, corupţi – în ultima instanţă, „tonomate” vândute unei Puterii (politice, dar şi admnistrative sau financiare). Cei ce „gândesc” au redevenit „obedienţii” la care protestul, implicarea, se manifestă ori prin comentarii anonime pe bloguri, ori prin pasivitate şi neparticipare, ori prin colaborare tacită la un status-quo al unei societăţi amorale în care lipsa de responsabilitate şi corupţia este un mod de viaţă. Mai precis, mare parte din „intelectuali” s-au alăturat altor categorii sociale în a-şi mărgini principiile la unul singur: „dar mie ce-mi iese?” Încă mai precis: la încercări disperate de a supravieţui „mai bine”.
Prin asta, deosebirile dintre „intelectuali” şi „muncitori” s-au subţiat dramatic. În timp ce condiţiile de a te putea afirma „intelectual” au scăzut, în timp ce a fi absolventul unui liceu, ba chiar posesorul unei diplome de învăţământ superior nu mai certifică prezenţa unei anumite minime culturi, „muncitorii” beneficiază de mai larga deschidere a clasei lor la influenţele vestice: puţine familii de români să nu aibă azi rude, vecini, prieteni care să nu fi muncit, chiar şi o perioadă, în ţările „capitaliste”.

Există o rupere a vechiului electorat statornic FSN-ist şi o anumită orientare spre ideologia de dreapta. Parte din acest electoral ori a votat cu forţele percepute a fi de dreaptaa (fapt observat mai ales în Moldova, fieful FSN/PDSR/PSD), ori a urmat exemplul „intelectualilor” neimplicaţi, neparticipând la vot.

Dar ceea ce aseamănă în mod clar situaţia de acum cu cea din 90 este tocmai lipsa de ideologie. FSN-ul nu avea o ideologie – nici partidele de azi (vorbesc mai ales de cele parlamentare) nu au. Împărţirea în „stânga” şi „dreapta” este cel mult convenţională, putem vorbi de „stânga” stângii şi de „dreapta” stângii, nici măcar de „stânga” centrului. Asta s-a văzut nu numai din uşurinţa cu care a convieţuit PNL cu PSD sau din susţinerea în bloc a legilor populiste, ci şi din uşurinţa cu care programele de guvernare ale celor trei partide au fost „ajustate” fără convulsii.

În acelaşi timp, structura partidelor, deşi mult asemănătoare acum cu cea din 90, are o deosebire vitală. Pe atunci alegătorii nu îşi cunoşteau candidaţii. Se vota pe liste – şi FSN părea cea mai credibilă formaţiune. Acum însă, cei mai mulţi politicieni sunt cunoscuţi din activitatea lor politică (dacă o putem numi aşa), dar şi din ceea ce a venit împreună cu aceasta: aroganţă, imunitatea în faţa legilor, votarea legilor „cu adresă”, nerespectarea promisiunilor electorale, împiedicarea reformelor, traseismul, iresponsabilitatea, imbecilitatea deseori. Candidaţii, deşi mulţi necunoscuţi la centru, în teritoriu sunt bine-cunoscuţi, de cele mai multe ori datorită scandalurilor, ilegalităţilor, traseismului politic, corupţiei, incapacităţii de a face faţă funcţiilor ocupate sub diferite guvernări. Efectiv, frustrarea alegătorilor puşi în faţa sarcinii de a alege necunoscuţi trimişi de la centru sau persoane cunoscute dar cu rău renume, s-a exprimat prin neparticipare sau, deseori, prin votarea celor care „au dat mai mult” (şpagă politică).

Faptul că circa 60% din populaţia cu drept la vot nu a participat la votare se explică exact prin acest lucru. În scurta perioadă de campanie electorală, alegătorii nu au avut vreme să ia cunoştinţă de ofertele partidelor (cele de conducere şi reformă, nu populiste aberante!), de legea uninominalului votată „cu adresă”, de persoanele aterizate în circumscripţiile lor – dar, pe de altă parte, au avut suficientă vreme să îşi amintească ce n-au făcut (şi mai ales, ce au făcut rău) candidaţii locali. Aşa că a fost uşor să accepte propaganda negativă lansată de presa din preajma „alianţei” PSD+PNL, inclusiv a Pro-Democraţiei, de a nu se prezenta la vot (sau, să dea voturi albe), întrucât „nu se va schimba nimic”, „toţi sunt o apă şi-un pământ: la fel de răi”. Aşa s-a ajuns ca oricare din cele patru partide din Parlamentul român 2004-2008 să aibă, fiecare în parte, legitimarea a mai puţin de 13% din populaţia românească cu drept de vot!
Să facem însă o scurtă analiză a „ofertei” politice româneşti în 2008.

UDMR

Cum o arată numele, este o Uniune, nu un partid. Îi adună pe toţi maghiarii sub aceeaşi umbrelă pe baze etnice, nu ideologice. Mulţi văd în „Partidul” lor „unic” un continuator al PCR, mai ales că şi ei au motive să arate cu degetul la suficient de mulţi foşti activişti de rangul doi, mulţi colaboratori ai securităţii. Fără a fi făcut multe lucruri pentru alegători de-a lungul celor 19 ani, deşi au fost mai tot timpul la guvernare, au fost preferaţi pentru mesajul lor mult mai puţin iredentist şi situat, oarecum, la „centru”. Mulţi dintre cei din preajma Uniunii au reuşit să se îmbogăţească prin şmenuri şi tunuri, bucurându-se de imunitate sau de protecţie locală. În ciuda procentelor obţinute la aceste alegeri, primele uninominale, pentru prima data UDMR a simţit că îi fuge pământul de sub picioare. Acest lucru s-a văzut şi din poziţia celorlalte partide, care au acordat o mult mai redusă importanţă Uniunii. Cantonarea în opoziţie poate duce la dispariţia UDMR – şi poate că e bine aşa. Maghiarii se pot alătura partidelor pe baze ideologice – drepturile etnice putându-şi-le apăra prin instrumente democratice. În fond, prin numărul lor mare, pot oricând declanşa un referendum naţional sau regional.

PSD

Deşi considerat cel mai de „stânga” partid (după dispariţia PRM/PSM), partidul cu ideologie „social-democratică de factură socialistă” nu este deloc aşa ceva. Puterea în partid, s-a dovedit, o deţin baronii. Oricât de sincer ar fi Iliescu în ideologia lui socialistă, sub conducerea lui, PSD a devenit partidul şpăgarilor şi şmenarilor. Cu ocazia tratativelor cu PD-L s-a văzut că în sânul pesediștilor există două orientări: cea a „liniei dure” care preferă, mai mult pentru conservarea partidului, opoziţia, şi ce a oportuniştilor, care preferă alianţă cu oricine – declarând astfel, fără echivoc, că politicianul român este acelaşi, fără ideologie.

E posibilă o disoluţie a PSD? Lipsa de reformă din interior face ca afirmarea unor tineri politicieni să nu atragă prea mulţi susţinători. În continuare, spre acest partid se simt atraşi oportuniştii. Cei câţiva intelectuali care cochetează sincer cu o ideologie de stânga, luându-se după unele cercuri intelectual-universitare din Vest, o fac din idealism. Poate are dreptate Steinhardt, or fi nişte adolescenţi întârziaţi… Dacă nu-i va „ajuta” oportunismul, se vor trezi. Dacă Iliescu va rupe partidul în două, probabil va avea o mai mare susţinere de masă decât aripa „oportuniştilor” – şi va deveni, poate, nucleul în jurul căruia se va coagula stânga românească. Aripa „oportunistă” se va uni, probabil, cu elemete oportuniste din PD-L şi PNL, atragând şi PC desigur; afirmându-se, poate, de centru-stânga.

PNL

În ciuda faptului că se afirmă de „dreapta”, „singurul continuator al Brătienilor”, actualul partid este tot atât de infestat de oportunişti ca şi celelalte partide. Ideologia de „centru dreapta” nu a împiedicat atât partidul, cât şi Guvernul, să voteze alături de PSD (şi, rareori în ultimii ani, de PD-L) legi populiste, socialiste. Guvernul Tăriceanu II, forţat poate de PSD, a emis deseori OUG cu tentă socială, de stânga. Ce este mai rău, guvernul respectiv a blocat practic orice reformă începută pe timpul guvernării comune alături de PD-L, şi, deseori a dat dovadă de şovăială în legile date şi în modul de a le aplica. Numeroşi miniştri s-au dovedit în timp cei mai slabi dintre miniştrii avuţi de România după ’90, iar propunerile înaintate Preşedintelui spre aprobare au fost deseori blocate, pe bună dreptate – ceea ce a dus la blocaje. Căpuşeala administraţiei a continuat şi, mai ales în finalul guvernării (şi apropierea campaniei electorale) s-au emis numeroase OUG cu adresă (atât pentru PNL cât şi PSD). În sfârşit, demiterea Preşedintelui (alături de PSD), numeroasele certuri cu Preşedinţia (este absurd să credem că toate certurile i se datorează lui Băsescu), slujul (mai ales al lui Tăriceanu) în faţa „petro-oligarhiei” şi aroganţa mult asemănătoare celei a Guvernului Năstase, a alienat electoratul altfel credincios PNL.

Ceea ce alegătorii îi impută PNL (şi Tăriceanu) este însă mai ales alianţa tacită cu PSD, Alianţă pe cale să se realizeze cu parafele de rigoare imediat după Alegeri, la instigarea lui Patriciu şi Hrebenciuc. Au trădat însă cei din tabăra lui Geoană, care se doreau neapărat la putere. Deşi PNL a câştigat mai multe voturi decât în urmă cu 4 ani, acest „succes” se datorează mai ales uninominalului croit special pentru acest partid. Cu orice altfel de lege, PNL ar fi prins mai greu Parlamentul, rămânând poate afară alături de PRM şi PNG! De aceea, nu este deloc sigură creşterea pe care Tăriceanu o speră în următoarea perioadă. Românii nu vor uita că Guvernul Tăriceanu a lăsat practic visteria goală în pragul crizei, că pe timpul lui nu s-a făcut nici o reformă de marcă, că până şi şoselele au bătut pasul pe loc… Oamenii scoşi în faţă la nivel teritorial au fost, aproape în masă, respinşi de alegători (mai ales datorită faimei lor proaste), iar nesocotirea dorinţei electoratului de a se forma o dreaptă puternică, mai ales datorită încăpăţânării lui Tăriceanu, va da roade acre… Este evident, cei ce mai cred în liberalism aşteaptă de la PNL o restructurare din interior.

Dar aceasta poate avea loc doar în jurul unor liberali tineri, necompromişi, care doresc o renaştere a mişcării liberale româneşti. Alături de cei ce li se va alătura, vor putea forma un adevărat partid de centru dreapta.

PD-L

Am lăsat la sfârşit acest partid. În ciuda altor opinii, este marele câştigător al alegerilor din 2008. A reuşit să adune, singur, cât adunase Alianţa D+A acum patru ani. Totodată, este marele perdant. Cu numai câteva luni înaintea alegerilor, întrunea preferinţele a aproape jumătate din electorat. O campanie absolut idioată, dar mai ales semnale care făceau ca încrederea susţinătorilor să se evapore, au făcut ca partidul să adune doar un post în plus faţă de PSD la Cameră! Dar mai ales politica şovăitoare din acea perioadă le-a dăunat. Aparenta alianţă cu PRM (şi chiar PNG), acceptarea unor figuri mai mult decât dubioase traseiste de la PRM, PC şi PSD, votul populist dat alături de celelalte partide, în sfârşit, figurile mai mult decât discreditate cu care au intrat în campanie la nivel teritorial, s-au continuat imediat după alegeri cu Marea Trădare. Ceea ce electoratul PD-L-ist urmărise cu îndârjire, refuzând să asculte apelurile celor ce le dorea neparticiparea, în ciuda scârbei la vederea „echipei”, şi anume, blocarea drumului PSD la guvernare, PD-L îl încalcă, acum, cu foarte multă inconştienţă. Bineînţeles, invocând criza care ne paşte. Numai că tratativele nesfârşite ce s-au derulat au convins pe toţi – cei care urmăreau cu foarte multă atenţie de data asta! – că se urmăreau în primul rând interese personale (şi de grup), meschine.

Pierderile se vor număra în curând, la următoarele alegeri. Mai întâi la Europene, apoi la Prezidenţiale. Dacă Băsescu nu va şti să se detaşeze de „aceşti” Democrat-Liberali, nu va mai prinde un al doilea mandat! Ca şi în cazul celorlalte partide, electoratul (idealiştii, mai curând) doresc să vadă o reformă în sânul partidului. Nu ştiu dacă ea va avea loc pe linia de fractură „PD” şi „PLD”, pentru că oportunişti sunt în ambele tabere, dar e nevoie de o polarizare mult mai clară în „stânga”, „dreapta” şi „oportunişti”.

Este totuşi greu de crezut că va avea loc această reformă politică, care implică modificări masive de structură în toate partidele, precizări ideologice, muncă directă cu alegătorii (şi nu doar o lună la 4 ani, ci de-a lungul celor 4 ani!). Mai ales, e nevoie de o reformă reală în învăţământ, ceea ce va duce la reapariţia adevăraţilor intelectuali, la o populaţie educată, cultă, morală, care să îşi dea conştientă voturile unei clase politice care să îi semene – şi nu celei de acum, care seamănă mai ales cu „omul nou” moştenit de la comunişti. Ori, cu asumarea Ministerului Educaţiei de PSD, cu aceiaşi oameni perdanţi ce se împotrivesc oricărei reforme, e aproape sigur că startul a fost din nou ratat.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.158.248.112