caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

O întâmplare petrecută în Ajunul Crăciunului 1944 la Budapesta

de (28-12-2008)
Surica în prima vacanță de la orfelinat, Gheorghieni 1941Surica în prima vacanță de la orfelinat, Gheorghieni 1941

Următorul fragment din cartea autobiografică a Sarei Székely, Szurika, Éva lánya (Surica, fata Evei) publicată în 2007, la Editura Mega din Cluj, prezintă o poveste adevărată, ai cărei protagonişti au fost un copiii evrei, de la Orfelinatul Báró Hirsch, din Budapesta, prinşi în capcana asediului şi a dezlănţuirii furiei ultimelor zvâcniri ale regimului Szálasi. În perioada respectivă toţi evreii din afara capitalei Ungariei fuseseră deportaţi şi majoritatea exterminaţi, însă cei din Budapesta mai trăiau, închişi în ghetou sau în casele însemnate cu stea în şase colţuri. Orfelinatul Báró Hirsch adăpostea câteva sute de copii din Budapesta şi din provincie.

Am părăsit orfelinatul încolonaţi într-un şir lung. Fiecare copil purta o bocceluţă în care îndesase câteva haine şi obiectele pe care le considera cele mai importante. Gerul ne pătrundea în oase prin pantofii scâlciaţi, adesea cu talpa găurită. Din fericire paltoanele de uniformă de postav cu glugă erau destul de călduroase. Era în 24 decembrie 1944. Ne-au alungat din căminul care ne ocrotise viaţa, eram speriaţi pentru că nu ştiam încotro ne duc şi ce vor face cu noi. În acelaşi timp au fost evacuate şi Institutul evreiesc pentru nevăzători şi cel pentru handicapaţi, aflate în vecinătatea orfelinatului, formând un şir nesfârşit, care abia se târa.

Tanti Olga (directoarea orfelinatului) mi-a dat-o în grijă pe mama ei şi a plecat în grabă în fruntea coloanei, pentru a-i linişti pe cei mici, care erau obosiţi şi plângeau. Aveam febră, şiroiam de transpiraţie şi abia-mi târam picioarele, iar bătrâna, căreia noi îi spuneam Bunica, nu voia să facă nici un pas. Repeta într-una că „Sunt Anna Falus, învăţătoare distinsă cu diplomă regală pentru maghiarizarea copiilor slovaci. Să-mi aduceţi neîntârziat o birjă, pentru că am bani s-o plătesc!”, şi îşi agita poşeta de catifea neagră, pentru a dovedi cele afirmate. Ce puteam face? Plângeam şi o imploram să vină cu mine. Între timp coloana orfelinatului se îndepărta tot mai mult de noi. La un moment dat a apărut în faţa noastră un nyilaşist (membru al formaţiunii Crucea cu săgeţi) care şi-a îndreptat arma către noi şi a început să ţipe că dacă nu ne grăbim să-i ajungem din urmă pe cei de la orfelinat, ne împuşcă pe loc, fiind convins că încercăm să evadăm. Paltonul de uniformă era un indiciu clar de care coloană aparţineam. În timp ce nyilaşistul ne ameninţa cu arma, s-a apropiat de el un altul care i-a spus „Lasă-i în seama mea, camarade !” Eu eram îngrozită, iar bunica se agăţase de braţul meu, ca o umbrelă şi privea în jur cu ochii temători.

După plecarea primului nyilaşist, noul venit m-a întrebat : „Surica, unde este tanti Eva ?”. Credeam că visez ! Aici toată lumea îmi spunea Sara, Surica fiind numele idiş, şi numai cei de acasă, din Gheorgheni, îmi spuneau aşa. De unde o cunoştea pe mama omul acela pe care nu-l mai văzusem niciodată ? L-am rugat să mă ajute să-i ajung din urmă pe cei de la orfelinat. Alături de noi treceau cei de la Institutul evreiesc de nevăzători. Nyilaşistul a chemat doi tineri nevăzători care au apucat-o pe bunica directoarei de subsiori, eu l-am luat de mână pe unul dintre ei, nyilaşistul pe celălalt, şi am ajuns în fugă coloana orfelinatului.

Ne-au mânat pe străzile capitalei maghiare, peste podul de pontoane, până la Cazarma Radetzky, unde adunaseră deja o mulţime de evrei. În faţa cazărmii era o ladă mare şi ne-au ordonat să aruncăm în ea toate obiectele de valoare pentru că, oricum, nu vom mai avea nevoie de ele. Ne-au ameninţat că cei care vor fi prinşi că nu şi-au predat valorile, vor fi împuşcaţi. Ce obiecte de valoare puteau să aibă nişte copii orfani ? Eu aveam ceasul primit de la unchiul meu. L-am scos de pe încheietură şi l-am zvârlit în ladă, cu durere în suflet, însă am riscat să ascund în gheata dreaptă ineluşul pe care mi-l dăruise Dönci. Ne-au ţinut, câteva ore, în faţa cazărmii, pe un ger cumplit, iar apoi oamenii, sleiţi de oboseală şi chinuiţi de frig, au fost îndreptaţi către ghetou, pe strada Síp.

Spre norocul nostru s-a produs o încurcătură, şi nu ne-au dus pe strada Síp ci pe o stradă cu nume asemănător: Szív, ordonându-ne să intrăm în casele de la numerele 33 şi 46: o clădire cu etaj şi una fără. Deodată, în înghesuială, l-am întâlnit din nou pe nyilaşistul care mă ajutase. Mi-a spus în şoaptă să evit să intru în casa fără etaj, pentru că s-ar putea să mă pască o nenorocire. L-am rugat s-o caute pe verişoara mea, Sara Fischer, care avea numai 7 ani. A găsit-o şi a adus-o la mine. Atunci l-am întrebat de unde o cunoştea pe mămica? Mi-a povestit că locuia într-un sat de lângă Gheorgheni şi făcea naveta, pe jos, la fabrica Darvas. Uneori, iarna, mama mea cuşeră , îi permitea să-şi încălzească mâncarea pe soba noastră. Pe omul acela nu l-am mai revăzut niciodată şi n-am apucat să-i aflu nici numele. Probabil că cineva, cândva, îl învăţase să răspundă cu omenie, faptelor de omenie şi el n-a uitat acest lucru.
Cele două case, în care ne-au înghesuit nyilaşiştii, erau în afara ghetoului şi purtau însemnele protecţiei Crucii Roşii Suedeze, dar când am ajuns acolo, erau pustii. Locatarii fuseseră escortaţi în altă parte, deportaţi sau internaţi în ghetou. Paturile erau desfăcute, bucătăria devastată, nu mai erau vase şi nici tacâmuri, doar câteva cutii goale de conserve, uitate pe masă.

Toate acestea se petreceau în Seara de Ajun, în Budapesta asediată, când se aprindeau lumânările de pe brazii Crăciun. Eram frânţi de oboseală şi ne-am făcut câte un culcuş; cei mici în paturile fără aşternuturi, iar noi ne-am culcat sau şedeam pe podea, cuibăriţi unii lângă alţii.

La un moment dat am auzit zgomote dinspre casa scărilor, ne-am speriat şi am început să ţipăm. Apoi, în semiobscuritate, am desluşit conturul unei oale mari, ca un cazan de rufe, cărată de doi oameni. O femeie superbă şi un domn, ne aduceau supă aburindă. Nu aveam linguri, aşa că ne-am strâns în jurul oalei, lăsaţi pe vine sau în genunchi, şi am început să sorbim pe rând, cu polonicul. Alte tacâmuri nu găsisem în bucătărie. Bărbatul era actor şi locuia în vecini. Se zvonea că l-a anunţat şi pe Wallenberg că în casa aflată sub protecţia suedeză, fuseseră aduşi nişte copii orfani. Apoi am adormit răpuşi de oboseală.

În noaptea aceea Bunica, mama directoarei, epuizată de cele suferite peste zi, şi-a închis ochii pentru totdeauna.
În dimineaţa de 26 decembrie am fost treziţi de voci răspicate care dădeau ordine să ne încolonăm rapid în curtea casei. De astă dată nu erau civili nyilaşişti şi nici jandarmi, ci un ofiţer, soldaţi şi câţiva civili purtând brasarde cu însemnele Crucii Roşii. Ofiţerul ne-a informat că ne vom duce în cartierul Újpest, pe malul Dunării. Ne-am îngrozit, întrucât ne ajunseseră la urechi zvonul că evreii ar fi împuşcaţi în Dunăre. Ajungând pe calea Andrássy ne-am dat seama că scăpaserăm, din nou. De fapt, cei care veniseră să ne ia, făceau parte din formaţiunile KISKA (Kisegitő Karhatalmi Alakulat) şi, după cum am aflat mai târziu, fuseseră trimişi de organizaţia clandestină de rezistenţă, acţiunea fiind organizată de maiorul Gidófalvy Lajos.

După o vreme am rămas numai sub escorta civililor cu brasarde ale Crucii Roşii care ne-au condus înapoi la Orfelinatul de Băieţi de pe Bulevardul Vilma Királynő. Peste câteva zile aveam să aflăm că nyilaşiştii reveniseră în casa de pe strada Szív. Aflând că, în ziua anterioară, grupul nostru fusese escortat de oamenii rezistenţei, au trecut în casa de vizavi şi i-au ridicat pe copii şi i-au mânat către malul Dunării. Au ajuns acolo după lăsarea întunericului şi i-au împuşcat pe învăţătorul Csillag şi pe un băiat, însă tocmai atunci au fost lansate câteva rachete luminoase şi, în deruta provocată, copiii ceilalţi au reuşit să se împrăştie în fugă şi să se ascundă prin curţi. Unii au sărit în apa râului, rece ca gheaţa, şi s-au salvat înot. Seara târziu au reuşit să revină la orfelinat şi ne-au povestit coşmarul prin care trecuseră. Băieţii care ne escortaseră făceau parte din organizaţia Tinerilor Sionişti. Unii dintre ei au rămas cu noi în orfelinat, noaptea ieşeau în oraş să ne facă rost de-ale gurii. Băieţilor mai mari le-au adus nişte legitimaţii false.

(traducere de Andrea Ghiţă)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
18.207.106.142