caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Cai Spre Noi Insine



 

Despre despartiri

de (5-4-2009)

Se pare ca Natura m-a inzestrat cu o memorie deosebita, care, trebuie sa recunosc, mi-a fost un aliat de nadejde in toti anii tineretii mai ales in tot ceea ce a fost legat de scoala, si pot spune fara sa exagerez deloc, ca ma ajuta extraordinar de mult si in zilele noastre, nu numai in tot ce tine de profesie si serviciu dar si in orice alta imprejurare…

Depinde insa, si din ce punct de vedere analizez situatia.
Pentru ca in acelasi timp, fac parte din categoria celor care gandindu-se la trecut isi aduc cu precadere aminte de absolut toate lucrurile neplacute!

O memorie foarte buna nu inseamna intotdeauna un avantaj. Dimpotriva! Printre altele, memoria asta a mea este motivul pentru care urasc pur si simplu sa ma dezamageasca cineva. Nu ca n-as putea ierta…. dar… mi-e imposibil sa uit!

Si pentru ca nu pot uita, dezamagirile mele devin intr-un fel, permanente si ireversibile. Cu cat mi-e mai apropiata si mai draga persoana respectiva, cu atat mai mare , mai adanca si mai dureroasa e dezamagirea.

Si ori de cate ori imi amintesc ceva neplacut, retraiesc la aceeasi intensitate momentul respectiv; e ca o intoarcere in timp si totul mi se deruleaza in minte cu o fidelitate uimitoare: locuri, detalii, lumini, personaje, priviri, gesturi, cuvinte, chiar si parfumul persoanei implicate.
Simt acelasi gust amar al lacrimilor inghitite pe ascuns, aceeasi durere paralizanta in suflet, iar propriu-mi corp nu ma mai asculta: ma doare capul, ma surprind uitandu-ma agitat in jur de parca as cauta cu infrigurare o portita de scapare, imi aud inima-n urechi batand cu salbaticie ca si cum si-ar dori sa evadeze din piept, imi tremura mainile amintindu-mi dureros de vremurile cand se odihneau calme si indragostite in causul protector al altor maini, ma dor priviri de demult uitate, iar fiecare fir de frumos din jur, il percep chinuitor, ca o intepatura ascutita si usturatoare.

Picioarele-mi sunt dintr-o data grele, plumbuite; aerul din jur imi arde plamanii in loc sa ma racoreasca si n-am rabdare sa ascult sau sa discut cu nimeni nimic, nici macar cele mai simple si banale politeturi. Devin astfel o prezenta absolut imposibila si ca sa nu-i ranesc inutil si gratuit pe cei din jur, ma refugiez in mine, incercand sa-mi domolesc in singuratate, propriul “razboi”.

Mai zilele trecute, proaspat iesita dintr-o situatie destul de neplacuta si stressanta, mi-am rezervat o noapte intreaga de “me, myself and I”; o noapte intreaga de mine cu mine! Aveam nevoie acut de o astfel de “sedinta de lucru”, pentru ca analizandu-mi trairile ultimului an… am ajuns la concluzia ca sunt profund dezamagita de… propria-mi persoana !

M-am surprins ignorand “scrisorile de dragoste trimise de vant si ploaie” , fapt pentru care, m-am intors inapoi catre mine. M-am gandit mult la anii adolescentei, tineretii, mi-am analizat sentimentele si m-am urmarit trecand prin ani, m-am gandit la toti prietenii si iubitii mei, care, trebuie sa recunosc, au fost absolut deosebiti.
Si din una-ntr-alta, am ajuns sa compar, sa analizez si am descoperit ce deosebite sunt amorurile, iubirile, dar mai ales despartirile din viata unei femei.

Cum fiecare experienta, si cea placuta dar mai ales cea neplacuta, isi lasa pentru totdeauna amprenta, ne modifica nu numai perceptia dar si reactiile; cat de diferit acceptam, simtim si ne implicam intr-o relatie de-a lungul anilor si cat de diferit percepem, simtim si reactionam la despartiri, de-a lungul acelorasi ani.

Intotdeauna am considerat ca o femeie ar trebui sa fie asemeni unei flori de trandafir: distinsa, fina, aromata, puternica, subtila… Femeia ar trebui sa-l seduca si sa-si aline partenerul cu aroma si finetea, sa-l influenteze cu subtilitatea ei, sa-l ridice si sa-l puna-n evidenta cu distinctia ei, sa-l sprijine in tot ce intreprinde, sustinandu-l cu puterea si rezistenta de care poate da dovada.
Iar barbatul… barbatul este oglinda femeii de langa el, si atat realizarile cat si prabusirile lui, ii apartin ei, in totalitate.

Daca, insa, aceleiasi femei nu i se acorda atentia, protectia si iubirea cuvenita, se vestejeste destul de repede; la fel ca trandafirul. Ii dispare stralucirea si gingasia, si daca partenerul nu este in stare sa se apropie cu delicatete de sufletul ei…… are toate sansele sa sfarseasca … in spini!

In fiecare etapa prin care trecem, de la trandafir imbobocit la floare in toata splendoarea ei, sau chiar mai tarziu, cand rugina incepe sa revendice din teritoriu, iubim si ne despartim in mod diferit.

La 20 de ani iubim exploziv, agitat, nerabdator. Suntem similare unor torte aprinse: luminoase, fierbinti, mistuitoare. Pentru iubire suntem in stare de orice, apar gesturi extreme, uneori chiar nesabuite. Ne aruncam pur si simplu cu ochii larg deschisi intr-o prapastie adanca si incetosata, marginita de brate puternice. Bajbaim prin zone necunoscute noua, pecetluite de buze fierbinti, si-ntr-un final, lovite, sifonate, arse de valvataia pasiunii, descoperim ca din tot exercitiul care ne-a purtat cand in Ceruri cand in Infern, cea mai mare realizare este aceea a descoperirii de sine.

Despartirile, la 20 de ani, sunt la fel de agitate ca si amorurile. Renuntam la iubire luptand zgomotos si dureros cu propriul eu, fara a realiza ca focul care ne-a epuizat si ne-a mistuit nu a fost altceva decat adevaratul gust al primului strop de iubire.

Tot acum invatam putin cate putin, cum dorinta este de fapt, primul pas facut catre suferinta! Cauza zbuciumului interior, cauza arsurii din suflet , cauza noianului de indoieli care ne macina gandurile, nu este alta decat, simplu…. Dorinta!

20 de ani, reprezinta inceputul unui drum lung si sinuos, si nu pot sa nu ma gandesc la invataturile unui mare maestru Tao, care spunea: “zi de zi, cat era ziua de lunga, preotii studiau cu minutiozitate Dharma si murmurau fara sfarsit cele mai complicate sutre. Inainte de asta, trebuiau sa invete sa citeasca cuvintele scrisorilor de dragoste trimise de vant si ploaie”. … La 20 de ani incepem sa deslusim… alfabetul iubirii.

La 30 de ani iubim altfel; am ajuns deja sa ne cunoastem toate cotloanele sufletului si cautam in cel de langa noi, in primul rand, linistea, stabilitatea si de ce nu, confortul.
“Arsurile” suferite sunt inca destul de vii si de dureroase iar amintirea jarului din suflet ne este adanc intiparita in memorie.

Treizeci de ani este perioada noastra de blazare. E perioada noastra de capitulare; pentru ca renuntam la noi insine in numele iubirii. Simtul datoriei si dragostea pentru cei din jur, copii, parinti, soti, iubiti, ne indeparteaza de iubirea din si pentru noi, si ajungem sa daruim celorlalti, ceea ce de fapt ne lipseste noua. Ne pierdem in amanunte si in detalii nesemnificative, ne neglijam, ne abandonam rutinei zilnice, si chiar ajungem sa confundam propriul “drum” cu “destinatia”.

Suntem trandafirul in plina floare, catifelat, izolat si sobru, pus in evidenta intr-un colt de biblioteca, din pacate, doar pentru a bucura privirea si simturile altora.
La 30 de ani despartirile sunt cerebrale, rationale, analizate pana in cel mai mic detaliu, disecate pana la cel mai mic amanunt. Ne doare sufletul, dar nu mai ardem; nu ne mai topim. Ne dor amintirile, dar stau acum si ma intreb ce doare mai mult: iubirea irosita sau anii in care am irosit iubire ? …

La 40 de ani…. Ei bine, la 40 de ani … Totul se complica! Iubim cu continuitate si total. Iubim cu patima, vibram la fiecare zumzet interior. Iubim cu mintea si cu tot sufletul ; un suflet impacat cu sine. E varsta la care nu numai ca ne cunoastem, dar mai ales… acceptam. Ne acceptam pe noi si-i acceptam pe cei din jurul nostru.
Ne urmam calea, daruind si primind.

Ne contopim unul in altul, suntem un intreg, un tot.
Si iarasi ma intorc la Tao; la simbolul taoismului, Yin-Yang, preferatul meu; simplu si foarte explicit. Niciunul nu poate exista fara celalalt: barbatul si femeia, ziua si noaptea, binele si raul; niciunul privit sub semnul antagonismului, ci din contra, relatia stransa intre semne, completandu-se unul pe altul. Yin care-l energizeaza pe Yang, Yang care-l trezeste pe Yin. Total diferiti si totusi la fel. Egali. Niciunul nu este mai important decat celalalt, amandoua semnele fiind responsabile pentru miscare, schimbare, … o demonstratie de viata. O demonstratie de …. NOI doi.

Despartirile de la 40 de ani insa, …. despartirile……

Cum ar fi sa ma despart de tine, dragul meu?

De tine…… de tine nu ma pot desparti. Esti atat de mult parte din mine incat orice incercare de separare ar fi mai mult un exercitiu inutil de automutilare. Inutil spun, pentru ca indiferent la care parte din mine as renunta, te-as regasi indubitabil, la fel de prezent, in rest.
Mi-e imposibil sa incerc macar sa te indepartez din gandurile mele si nu-mi pot imagina niciun moment in care sa nu-ti simt prezenta in fiecare celula a corpului meu.

Te simt atat de mult al meu si ma simt atat de mult femeia ta, incat a ma desparti de tine ar insemna sa ma pierd de mine si sa ma risipesc in neant. Si daca totusi, as fi nevoita sa renunt la tine, ti-as trimite un mesaj care n-ar putea suna altfel decat asa:

“ Dragul meu,
Probabil aceasta este ultima oara cand iti scriu. Tacerile tale lungi, ezitarile, m-au convins sa renunt. Doar la scris, desigur, nu la restul. Indiferent ce va fi fost intre noi, pentru mine, atat cat voi fi, vei ramane mereu acelasi. Unic. Iti multumesc, deci. Iti multumesc pentru ca mi-ai oferit, fie si pentru o clipa (in fata eternitatii, doar o clipa a fost, nu?), sentimentul iubirii implinite. Iti multumesc ca ai fost alaturi de mine in momente dificile. Atunci, in acele clipe, cand m-ai tinut de mana, cald, mi-ai fost si prieten si sot si iubit . Iti multumesc pentru cuvant, pentru voce, pentru mangaiere, pentru toate momentele petrecute impreuna. Ramai deci cu bine, iubirea mea. Si, pentru ca asa se cuvine la despartiri, trebuie sa-ti spun ca voi trai mereu cu convingerea ca, aidoma a doua paralele, ne vom reintalni candva… la infinit.”

Dar de tine… nu ma pot desparti…

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • razvan stoian: (5-4-2009 la 00:00)

    Sublim. Scrisoarea de despartire m-a emotionat mult.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.60.122