caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Demolarea unui mit: 1. Vlad Țepeș – mare voievod sau criminal însetat de sânge?

de (16-11-2008)
Erou național sau ucigaș sângeros?Erou național sau ucigaș sângeros?

Recent, un cititor al revistei ACUM posta pe un alt forum următorul mesaj: „Vlad Țepeș – în opinia mea – rămâne un erou nu numai al românilor, dar ar trebui să fie al întregii creștinătăți europene, pentru ca indivizi ca el au stopat musulmanizarea Europei. Despre metodele lui, nu cred că erau mai barbare decât ale turcilor sau altor curți, de fapt el s-a inspirat din metodele turcilor și ale inchiziției catolice. Bottom line, el a fost omul potrivit pentru timpul in care a trait.

E clar, nu-i așa, o sentință categorică, fără drept de apel, așa cum șade bine discuțiilor dintre români pe forumurile de pe internet. Ca de obicei, revista ACUM încearcă că treacă peste astfel de mituri, multe dintre ele fabricate în perioada național-comunismului, dar nu numai, și ne-am adresat tânărului istoric clujean, dr. Florian Dumitru Soporan, expert în istorie medievală, ca să prezinte o istorie mai nuanțată a acestui personaj istoric.

Dintre toate individualităţile evului mediu românesc, figura lui Vlad Ţepeş deţine un incontestabil primat din punctul de vedere al vizibilităţii interne şi internaţionale, iar faptele sau mai exact percepţia asupra lor cu care publicul larg s-a obişnuit să opereze, alimentează o întreagă mitologie politică şi civică. Istoria, literatura şi cinematografia sunt şi azi tentate să concureze la înbogăţirea imaginii sale cu nuanţe noi. Biografia sa este mai atractivă pentru publicul larg decât aceea mai bogată în urmări politice şi naţionale a lui Mihai Viteazul, care i-a succedat la mai bine de un secol pe tronul Ţării Româneşti, sau decât succesele politice şi reputaţia publică a lui Ştefan cel Mare, contemporanul său din Moldova.

La originea acestei cariere spectaculoase nu au un demers propagandistic pe care acest al doilea fiu al lui Vlad Dracul l-a iniţiat pe parcursul celor trei domnii muntene, nici ponderea deţinută în cadrul discursului istoriografic oficial, chiar dacă acestea din urmă nu au lipsit. Avem de-a face pe deoparte cu efectul de bumerang al imaginii promovate de inamicii voievodului român, a cărei lectură antitetică l-a transformat în principe ideal pentru descendenţii foştilor săi supuşi, dar şi într-o expresie sublimată a barbariei unui Răsărit din obscur, superficial cunoscut chiar de către oamenii instruiţi ai Occidentului medieval.

În acest context, studiile medieviste româneşti au căutat să recupereze epoca lui Vlad Ţepeş pentru investigaţia ştiinţifică, încercând demolarea imaginii create de abordările concurente. Lucrările care i-au fost consacrate ajung, asumat sau nu, să întreprindă o refacere a imaginii eroului, accentuând postura sa de restaurator al ordinii interne şi apărător al creştinătăţii ameninţate de pericolul islamic, imaginii de personaj degenerat, dominat de o cruzime patologică şi dezumanizantă. A devenit aproape un loc comun ca orice referire la Vlad Ţepeş să înceapă prin precizarea că acesta din urmă nu are nici o legătură cu Dracula, personajul romanului lui Bram Stoker, iar macabra sa reputaţie europeană se datorează comercianţilor saşi, ale căror interese au fost lezate de politica economică aproape naţională a domnitorului.

Lipsa surselor oficiale

Pasiunea dezbaterii asupra veridicităţii unei imagini sau alta a tins să treacă în plan secund însăşi substanţa sa, biografia unui principe din a doua jumătate a secolului al XV-lea, cu impact incontestabil asupra relaţiilor de putere din Europa Centru-Orientală.

Realitatea este cel puţin la fel de fascinantă ca şi proiecţiile sale contemporane, în pofida dificultăţilor care stau în faţa celor interesaţi să o restituie critic. Obstacolul major constă în lipsa unor izvoare oficiale, a unor surse cronistice în măsură să ne redea punctul propriu de vedere al domnitorului asupra oamenilor şi evenimentelor vremii sale. Suntem astfel privaţi de posibilitatea cunoaşterii nemijlocite a motivaţiei unor acte ce pot părea cel puţin bizare.

Relatările inspirate de punctul de vedere al patriciatului săsesc, a căror obiectivitate este pusă în cauză, cronicile otomane obiectiv ostile eroului muntean şi compilaţia redactată pe baza notaţiilor lui Feodor Kuriţân, solul Marelui Cneaz al Moscovei la curtea lui Matya Corvinul, asigură baza documentară pentru punctele de vedere care îşi reclamă dreptul de cetate în cadrul scrisului istoric.

Provenienţa surselor este revelatoare pentru una din caracteristicile fundamentale ale protagonistului, statutul său de produs de sinteză al celor trei arii de civilizaţie: lumea islamică aflată în plină ofensivă, regatul Ungariei ca stat-frontieră al creştinătăţii apusene şi spaţiul românesc, din perspectiva de entitate a lumii ortodoxe.

Erou al creștinătății?

Fiecare dintre aceste realităţi trăia în secolul al XV-lea propria dinamică a schimbărilor, al recalibrării politice şi al noilor provocări intelectuale, iar interacţiunea lor depăşeşte imaginea maniheică a confruntării ireductibile, pe care ne-a inoculat-o lectura ad litteram a producţiei istoriografice din epocă. Occidentul epocii lui Vlad Ţepeş încetase să mai fie acea christianitas, guvernată spiritual şi temporal de suveranul pontif şi în expansiune spre limitele geografice ale Europei. Primele decenii ale vieţii sale coincid cu apogeul Războiului de O Sută de ani, cu emergenţa statelor teritoriale şi cu naţionalizarea religiei.

Deşi discursul despre cruciadă cunoaşte maxima difuziune, iar apelurile papale devin aproape periodice, apărarea creştinătăţii în faţa atacurilor infidelilor suscită în mică măsură interesul direct al factorilor de putere din Occident, cu notabila excepţie a Burgundiei şi a republicilor italiene, mânate mai curând de pragmatismul relaţiilor comerciale decât de zelul confesional. Mobilizarea împotriva turcilor are efecte în zonele de impact, acolo unde raidurile acestora ameninţau viaţa şi bunurile locuitorilor, iar conducătorii unora din naţiunile implicate în aşa-numita cruciadă târzie au ştiut să echivaleze cauza creştină cu propriile interese.

De partea cealaltă a baricadei, islamul îşi recăpătase dimensiunea ofensivă, odată cu sfârşitul inter-regnului din Imperiul Otoman. La naşterea lui Vlad Ţepeş, fiii lui Tamerlan continuau să-şi dispute supremaţia în Asia Centrală, iar sultanul îşi reluase raidurile în Serbia, Ţara Românească şi sudul Ungariei. Ofensiva otomană a înregistrat în această epocă unul din marile sale succese, cucerirea Constantinopolului în 1453, una din sursele de legitimare politică în evul mediu şi totodată sediul patriarhiei ecumenice. Românii s-au aflat prinşi între liniile acestui front, în condiţiile în care structurile lor politice se confruntau de asemenea cu provocările instabilităţii interne. Asemenea sârbilor, factorii politici români au trebuit să-şi adapteze conduita la realităţile echilibrului de forţe şi să-şi negocieze loialitatea faţă de un centru de putere sau altul.

Violența ca instrument de guvernare

În plan general, această volatilitate politică şi spirituală s-a tradus la nivelul vieţii cotidiene printr-o acutizare a conflictelor de tot felul, printr-un grad sporit de violenţă individuală şi colectivă, dar mai ales prin emanciparea omului politic de sub constrângerile moralei pe care biserica reuşise în parte să le impună. Numeroasele războaie civile se finalizează prin eliminarea fizică a adversarilor şi a partizanilor acestora, prin exil în masă şi confiscări de bunuri, fenomene care dau naştere la vendete familiale extinse pe câteva generaţii. Vlad Ţepeş a fost unul dintre oamenii timpului său, parte a acestei realităţi aparent sumbre, dar din care s-a născut lumea premodernă, cu eflorescenţa sa culturală, cu avântul economiei de schimb şi cu primele încercări de acceptare a pluralismului confesional şi politic.

Ca fiu al lui Vlad Dracul, a cunoscut realităţile Transilvaniei în epoca de apogeu a cruciadei conduse de Iancu (Ioan) de Hunedoara, dar şi sinuozităţile angajamentului cruciat maghiar. Ca prizonier al sultanului, a cunoscut bine profunzimile cosmopolitismului otoman pe cale de a se naşte, acea lume a dregătorilor turci, principilor italieni şi greci, a literaţilor apuseni şi orientali care va da strălucire domniei lui Mehmed al II-lea.

I-a fost familiară şi realitatea societăţii româneşti, profund divizată şi aceasta, în pofida imaginii de monolit care a fost furnizată publicului în trecutul relativ apropiat. Ţara Românească şi Moldova sunt prada unor războaie civile care-i opun pe pretendenţii la tron proveniţi din dinastiile fondatoare, care nu reuşiseră să impună principii succesorale stabile. Efectele violenţei extreme le-a resimţit în plan personal, odată cu asasinarea tatălui şi fratelui său mai mare, iar episodul pare să-i fi marcat conduita politică internă.

Relații cu celelalte principate

Ascensiunea pe tronul Ţării Româneşti în 1456 s-a datorat reconcilierii cu Iancu de Hunedoara şi aportului militar din Transilvania. Evenimentul a putut fi o secvenţă a unui proiect mai vast, fiind urmat de acţiunea militară iniţiată din Ţara Românească, care avea să asigure domnia Moldovei lui Ştefan cel Mare. Aceste bune relaţii nu au continuat prea mult timp, oamenii politici care ajung să domine cele trei ţări române angajându-se în nota specifică epocii, într-o acerbă competiţie pentru putere, în care lupta antiotomană avea loc în măsura în care corespundea cu agenda forţelor care susţin un protagonist sau altul.

Din acest punct de vedere, Vlad Ţepeş a obţinut succese incontestabile pe frontul dunărean. A fost cel care a reluat tradiţia hunedoreanului, în sensul acţiunilor ofensive, în teritoriul controlat de sultan, iar demonstraţiile sale de forţă şi cruzimea exhibată a cărei imagine ne-a fost păstrată de cronicile vremii i-au impresionat pe contemporani.

Succesele obţinute în faţa armatei conduse de sultan în anii în care puterile europene mai negociau cu papa o eventuală implicare militară în cruciadă iar Matya Corvin se limita la o mobilizare parţială a forţelor sale, sunt performanţe incontestabile. Valoarea lor este şi mai mare în condiţiile în care baza socială a puterii nu pare să fi fost niciodată prea solidă, cel puţin în rândurile categoriilor sociale privilegiate. Retragerea în Transilvania în 1462, detenţia prelungită şi scurta revenire la putere par să fie expresia capacităţii reduse de a atrage loialitatea supuşilor.

Succesele sale militare nu au fost dublate, ca în cazul multora dintre contemporanii săi, de un demers diplomatic sau de propagandă, menit să-l facă frecventabil pentru mediile politice şi intelectuale apusene. Din acest punct de vedere, Vlad Ţepeş nu a egalat reuşita lui Ivan Grosnâi, al Rusiei, beneficiar al unei reputaţii la fel de controversate, dar cu iniţiative politice şi ideologice de natură să prelimine evoluţia ulterioară a ţării sale.

Această analiză a contextului ar putea cu greu să substituie o eventuală anamneză a unui caz clinic sau să alimenteze apologia unui conducător care s-a încadrat în standardele epocii sale şi a pus în serviciul ţării toate experienţele acumulate. Ea este totuşi singura metodă de care dispunem pentru a schiţa portretul unui personaj pe care îl cunoaştem din relatările terţilor. El nu a fost nici întruchiparea răului absolut, nici principele ideal, apărătorul poporului împotriva asupritorilor interni şi a inamicilor externi.

A utilizat cruzimea ca armă politică, într-o vreme când faptul era dacă nu o virtute, un rău necesar, a fost prea puţin cunoscut pentru a deveni un erou al cruciadei târzii, dar prea mult invocat în contexte protocroniste. Este evident că avem de-a face cu un Vlad Ţepeş al secolului al XV-lea, o figură de un tragism apropiat de personajele shakespeariene, şi cu un Vlad Ţepeş elaborat de autorii moderni, din raţiuni cu totul străine realităţii vieţii sale.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.221.131.67