În Evul Mediu, când o molimă necunoscută lovea satele şi târgurile, iar remediile uzuale nu mai dădeau rezultat, autorităţile cedau presiunii mulţimii şi tolerau câte un sacrificiu ritual.
Erau vizaţi indivizii ciudaţi, marginali sau pur şi simplu diferiţi („străinul“). Dacă situaţia era gravă, se putea plusa un pic la emoţie şi dramă, aplicând tactica „duşmanului dinăuntru“: vrăjitorii erau identificaţi printre târgoveţi cu gura mare, nobilime scăpătată sau vreun cleric ce fluierase vineri, după slujbă. Uneori, oficialii aveau înţelepciunea să abată furia gloatei către delincvenţi reali, care chiar reprezentau un pericol şi meritau pedepsiţi – numai că pentru alte fapte, nu molima în chestiune, cu care n-aveau nicio treabă. Dar nu mai conta: la linşaj nu se cer dovezi sau demonstraţii cauză-efect, scopul ultim fiind coeziunea obţinută printr-un exerciţiu de purificare colectivă.
În actuala criză economică globală, ţapii ispăşitori de serviciu sunt bancherii, asupra cărora politicienii şi presa aruncă toată vina. Este trendul în care s-a înscris mai nou şi BNR, arătând cu degetul şi ameninţând cu descăpăţânarea profesională oameni din sistem, că aşa merge mai nou instrumentul de politică monetară: dobânda de referinţă se stabileşte prin flagelarea ereticilor în piaţa publică, pentru ca aceştia să vadă de bunăvoie Adevărul şi să se dezică de erezie.
A, nu că băncile care operează în România ar fi fără pată: mult au greşit ele aproapelui lor, prin puturoşenie, servicii proaste, contracte oneroase şi comisioane schimbătoare. Tot ele au alimentat cultura creditului cu buletinul, promovând insidios ideea că împrumutul face parte din categoria drepturilor omului şi creând în România echivalentul pieţei sub-prime din SUA: clienţi riscanţi, întinşi până la limita riscului (şi peste) cu îndatorarea. Dar toate astea nu au nicio legătură cu atacul asupra monedei naţionale, care este o operaţiune speculativă normală pe piaţă, practicată inclusiv de românul de rând atunci când îşi schimbă leii în euro sau în aur.
Bancherii se simt profund nedreptăţiţi, puşi la stâlpul infamiei, dând vina pe populismul autorităţilor care îi arată cu degetul, pe superficialitatea jurnaliştilor şi pe ignoranţa publicului, care înghite pe nemestecate poveşti patriotice cu cavaleri pe cai albi, purtând blazon BNR, apărând moneda naţională de liftele păgâne. Pe fond, cred că au ceva dreptate în supărarea lor, adevărul fiind mai complicat decât îl arată presa şi rătăcind cu capul spart undeva la mijloc, între cele două tabere. Limbajul de cetate asediată din comunicatele băncii centrale, cu „speculatori“ şi „zvoneri“ care vor răul poporului, e cam prea milenarist pentru liniştea noastră.
Linșaje publice
Nu e însă mai puţin adevărat că evenimentele au prins mediul financiar-bancar nepregătit, tehnic şi emoţional, pentru atacurile politice în curs. Bancherii au crezut că viaţa lor dulce şi profitabilă, ronţăind bonusuri şi comisioane, va dura la nesfârşit, iar fraierii care se agită pentru a avea în România stat de drept şi un spaţiu de dezbatere independent de cel oficial sunt nişte copii întârziaţi. Ca mai toţi băieţii „din business“, s-au obişnuit să pozeze în apolitici şi pragmatici – citeşte, neimplicaţi şi cinici – în anii cei graşi, când totul mergea bine. Când apărea o problemă, apelau la lobby punctual (cumpărarea bunăvoinţei la bucată, în instituţii sau presă), nu organizare transparentă în interes general.
Au existat în România linşaje publice mult mai brutale, iar victimele nici măcar nu se agitau pentru propriul profit (ca în cazul Monicăi Macovei, fostul ministru de justiţie, şi al altor oameni din justiţie). N-am văzut din partea celor atacaţi astăzi – sau a patronatelor româneşti, în general – măcar o vorbă de susţinere, necum faptă, pentru cei care se băteau pentru stat de drept, respectarea regulilor şi antipopulism, lucruri care fac afacerile să prospere. Chiar acum, în al doisprezecelea ceas, laşitatea e maximă: n-au fost delimitări în mediul bancar atunci când preşedintele patronatului de profil, dl Gheţea, persoană cu istorie personală la Bancorex, s-a raliat cu entuziasm propunerii absurde a BNR de a introduce în Codul Penal pedepse pentru „denigrarea băncilor“. Au tăcut cu toţii mâlc, cum fac de obicei.
Sigur, peste tot în lume mediul financiar-bancar e un club închis, format din iniţiaţi legaţi prin relaţii personale informale, iar cine nu e un dur şi nu-şi ţine gura nu face mulţi purici în branşă. Doar că la noi crocodilul zboară totuşi cam jos, astfel încât, în momente de cumpănă, când se străvede mentalitatea cu epoleţi tip SIE pe care o au unii oameni din sistem, ei n-ar trebui să se mire că publicul nu-i simpatizează. Dacă ai numai prieteni guvernamentali şi media de vreme bună, cumpăraţi prin corporate events, nu trebuie să te miri ce gol se face în jurul tău când dai de greu.
Necazul cel mare este că biciuirea zarafilor care şi-au pus cam multe tarabe pe la poalele templului ajută doar simţului dreptăţii, nu echilibrelor macro. Nu poţi să aperi cu poliţia onoarea băncilor şi cursul leu-euro, executând doi bancheri şi trei dealeri din piaţă – altfel, poate, personaje dezagreabile, pline de păcate, dar altele decât cele de care sunt acuzate – sperând că aşa se rezolvă problemele structurale ale economiei şi bugetelor româneşti, ignorate vesel în anii buni de creştere.
Articolul a apărut inițial în Evenimentul zilei, evz.ro