caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Impresii de Calatorie: Australian Outback (Partea I-a)

de (2-3-2009)

26 Martie, Ayers Rock. In timp ce noi eram jos in holul hotelului la breakfast, porterii cărau bagajele nostre cu etichete de diferite culori, la autobuze. In scurt timp trebuia să mergem la aeroport, pentru un zbor de trei ore până la Ayers Rock, o localitate în plin deşert în mijlocul continentului. Spre deosebire de zborurile interne din America si Canada în care s-a suspendat mâncarea în costul călătoriei cu excepţia celor de la clasa I-a, Qantas, compania Australiană de zbor, serveşte masa şi băutura la toţi pasagerii. După aterizare la Ayers Rock, bagajele au fost aduse la autobuze şi am fost transportaţi la hotel. Cerul era înourat, pământul era roşu cărămiziu şi vegetaţia firava şi uscată. Pe alocuri, câte un eucalipt răsărea izolat între smocuri de plante joase. Pavajul şoselei în dublu sens, tâia drumul drept către orizont. Şi era cald, foarte cald. După vre-o 30 de minute, a apărut un drum nou din şosea pe partea stângă şi şoferul ne-a explicat că aici este vilage-ul celor ce activeaza în zonă. Intr-adevăr, vilişoare aliniate la stradă, cu mai multă verdeaţă în jur, unele cu etaj, dădeau un aspect pitoresc locului. In drum am trecut pe lângă clădirea poliţiei, birourile organelor de stat şi chiar o şcoală. Autobuzele au oprit în faţa unei piaţete cu un centru betonat, destul de larg, acoperit cu o imensă foaie de canvas imitând aripile unui porumbel. In jur, bănci de ciment, mese şi magazine aliniate cu canopii largi pentru umbră şi un restaurant care avea mese şi afară. Am fost lăsaţi aici timp de-o oră, ca să dea răgaz autobuzelor să descarce valizele noastre la hotel. Rose a sfătuit-o pe Vali să cumpere o plasă pe care s-o aşeze peste borurile pălăriei ei de soare ca s-o izoleze de mustele care se dau om cu o insistenţă neobosită. Eu m-am interesat fără success de o baterie suplimentară la aparatul meu video, care mă forţa să fiu foarte econom la luatul imaginilor. Mulţi au făcut coadă la prăvalia cu îngheţată. Inainte de ora unu, Ella a venit să ne cheme la autobuze.
Şoferul nostru de autobuz, Frosty, bărbat cam la vre-o 45 de ani, cu înfăţişarea lui Yul Briner şi la fel ca el ras în cap, ne informa în avans despre ce urma să vedem. După vre-o 30 de minute a început să apară la orizont conturul muntelui Ayers Rock sau Uluru, în denumirea băstinaşilor. Dacă se socoteşte că localitatea Alice Springs se află chiar în centrul geografic al Australiei, Uluru e la o depărtare de 280 mile nord of Alice Springs. Din direcţia din care veneam noi, Uluru părea ca un uriaş trunchi retezat de copac, răsărit peste suprafaţa plană a deşertului. E un monolit roşu, care măsoara peste 5.5 miles în circonferinţă şi are o înalţime de 340m. ridicat majestos peste această întindere de nisip bătătorit de mileni, ce odată a fost fund de ocean. Ajuns în vecinatatea lui, Frosty şi-a continuat drumul mai departe spre west, fără să opreasca maşina. El continua să ne vorbească de anumite legende ce ciculă în triburile locale Anangu, precum şi de primii europeni care au descoprit aceşti munţi izolaţi, precum şi alte date istorice. Cunoştiinţele lui păreau inepuizabile dar de multe ori era greu de înţeles vorbind cu accentul specific australian care deformează vocalele. In câteva minute, pe direcţia noastră a răsărit o altă prezenţă reliefată la orizont, la fel de roşie ca Uluru, dar diferită ca formă şi mai înaltă, muntele Olga. Numele dat de aborigeni este Kata Tjuta, care înseamnă \”multe capete\”, referitor la faptul că îmbrăţişează 30 de domuri de piatrăa ce răsar pe orizontul nesfârşit al deşertului atât de plan. Pentru triburile locale aceşti munţi au o significaţie religioasă şi culturală, ei fiind tradiţionalii stăpâni ai parcului Uluru – Kata Tjuta. Din respect pentru cultura lor, accesul turiştilor pe munţi este restrâns. Distanţa de la Uluru la Kata Tjuta este de 19 miles şi dintre toate aceste domuri de piatră, Muntele Olga este cel mai înalt, ridicându-se peste 535 m. Aici autobuzul a oprit şi ne-am dat jos din maşină. In faţă, o potecuţă marcată cu bolovani, ne încuraja să ne apropiem de masivul roşu, ca şi pământul din jur. Soarele răsărit din nori, străjuia peste capetele noastre şi arunca umbre misterioase pe suprafaţa domurilor ce imitau căciulile ţărăneşti. Inaintam greu pe drumul ascendent în aerul dogoritor de afară şi burboanele de sudoare de pe fruntea şi faţa mea, atrăgeau o armată de muşte care zbârnăiau în jurul capului şi nu-mi da pace. Eram atât de aproape de acest masiv şi nu-mi doream nimic mai mult decât să-i mângăi cu palma deschisă rotunjimea netedă de piatră ca al unui sân. Dar urcuşul devenea mai greu şi muştele mai obraznice. Vali venea la scurtă distanţă în spatele meu cu o sticlă de apă şi în urma ei, mai mulţi călători din maşina noastră, îl înconjurau pe Frosty. M-am oprit să-i aştept. In stânga muntelui Olga se deschidea o vale ce-o despărţea de-o altă formaţie. Drumul ducea spre această vale, Valea Vânturilor, dar timpul şi programul nostru nu permitea să mergem acolo. Si nici muştele. Din apropiere, muntele nu părea deloc ca un monolit de piatră ci mai curând, ca un conglomerat format prin stratificări succesive de rocă şi nisip. Când mişcările tectonice şi-au lăsat amprenta pe aceste formaţii, urmele de stratificare şi-au schimbat poziţia de la orizontal, către verticală şi asta se putea urmării aici. Inapoi în maşina, cu motorul în plină presiune şi aerul condiţionat la maxim, Vali lupta de pe locul ei de lângă geam să scoată afară mulţimea de muşte intrate în cabină. Frosty ne-a asigurat că aerul condiţionat pune muştele la dormit. Eu încă mă chinuiam să usuc şiroiul de transpiraţie ce nu contenea pe trupul meu. După ce-am făcut un tur în jurul Olgăi, ne-am întors la Uluru. Aici Frosty s-a apropiat de baza muntelui şi mergând în jurul lui, privelişti noi s-au aşternut în faţa noastră: grote şi văi, găuri-orbite goale către vârful muntelui în care vulturii şi alte păsări de pradă î-şi afla culcuşul, forme abrupte pe suprafaţa masivului arăta ca şi cum forţa unei barde i-a tâiat rotunjimea. Autobuzul a oprit la începutul unei pajişti. De data asta, un plai verde în mijlocul deşertului roşu. Mulţi copăcei cu frunză verde proaspătă şi unii mai bătrâni, cu scoarţa neagră, cârbune. Frosty a luat-o în faţa noastra pe-o potecă pavată cu borduri de lemn. Am oprit în dreptul unei grote mici, apoi mai sus, la o grotă mai largă. O lespede mare de piatră ce forma tavanul grotei, de la distanţă, te făcea să desluseşti cu uşurinţă forma unui imens cap de şarpe cu gura larg deschisă şi gâtul încovoiat. Este una din acele minuni naturale care de multe ori uluiesc prin asemănarea cu o creatură reală. În acest caz, Liru, şarpele de pe deasupra grotei, a căpătat în cultura Anangu o semnificaţie deosebită. Am intrat în grotă. Urme de foc au lăsat piatra pereţiilor înegrită. Multe scrilejituri albe în rocă sau desenate cu vopsea roşie şi verde au lăsat un amalgam de note pe pereţi şi tavan. Aborigenii nu au scriere. Cultura lor e transmisă oral. Foloseau o serie de simboluri ca să transmită anumite informaţii. Un cerc mic, indica prezenta apei. O înşuruire de cerculeţe în linie, indica numărul de zile necesare ca să ajungi la apă. Am aflat mai tărziu că ei trăiesc în triburi mici, nu au şef de trib, nu practică agricultura şi nu cresc animale. E un popor nomad ce are o atitudine înrădăcinată despre diviziunea atribuţiilor între bărbaţi şi femei. Supravieţuiesc prin vânătoare şi vegetaţia existenta în deşert. Nu se acoperă cu blanurile animalelor fiind suficient de cald tot timpul anului, deci stau goi. Căsătoriile se fac în cadrul grupului restrâns al tribului, sau între triburi, având o singură normă, aceea de-a nu se încruţişa relaţiile între fraţi şi surori, părinţi şi copii sau veri direcţi. Dar în colectivitatea lor, nevestele fraţiilor mei sunt şi nevestele mele, iar copii lor, devin automat şi copii mei. In acestă colectivitate nu există văduvi, văduve sau orfani, deşi moartea e frecventă. Orice băiat care a împlinit 17 ani şi stăpâneşte arta vânatului, se poate căsători cu o fată de 12 ani, aleasă de mamele lui. Aceste mame, sunt singurile care se pot descurca în acest labirint familiar şi care stabileşte cine se poate căsători cu cine. Trăiesc colectiv pe un anumit loc, atât timp cât este mâncare suficientă. Dacă mâncarea s-a epuizat, dau foc pământului şi merg în altă parte. \”Dar animalele\” am întrebat, \”acestea nu vor pieri în foc?\” \”Animalele părăsesc locul înaintea oamenilor\” a fost răspunsul. Frosty ne-a făcut să-l urmăm mai departe pe poteca de lemn, la marginea pajistei neasemuit de verde şi plină de viaţă. Totul părea aici proaspăt şi ocrotit de vânturi şi căldură. Muntele şi-a supt parcă pântecele în interiorul lui creând această pajiste până într-o adâncitură formată de valea unde se îmbina două versante în unghi drept al muntelui. Sus pe creastă, mici ca nişte puncte, legaţi unii de alţii, un grup de alpinişti, căutau să treacă de pe un versant pe celălalt. La îmbinarea celor doi versanţi, piatra muntelui era şlefuită de căderea apelor pe timp de ploaie, iar jos, la poala lor în V-ul îngust, se oglindea la cer un lăculeţ de apă potabilă. Aici, oamenii şi animalele veneau la apă, şi tot aici, la ora înserări, vânătorii î-şi aşteptau vânatul. Acum devenise clar dece numai aici am găsit prospeţimea aceastei pajisti ca de rai.
Inapoi la hotel, am primit cheia de la unitul nostru. O clădire elegantă, cu spaţii largi şi restaurant îmbietor ce are la intrare doi lei falnici chinezeşti poleiti în aur şi la mijloc, o statuetă gen siamez. Trecând pe lângă ea, am păşit într-o curte interioară cu un bazin imens de înot, străjuit de palmieri, iar în jur, câteva clădiri lungi, albe, cu terase încârcate de flori. Am găsit camera noastră, spaţioasă şi foarte răcoroasă, cu bar, picturi, oglinzi şi o splendita terasa acoperită. Flori diferite în răsaduri pe margine şi scaune, masă şi o confortieră te atrăgea să te laşi uitat în ea, măcar şi pentru un scurt timp. O oază nesperată în mijlocul deşertului ce îndemna la reflecţie. Dar timpul nostru era limitat. La ora şase, Ella ne-a planificat să ne întoarcem la autobuz, ca să prindem apusul de soare în faţa masivului Uluru, ca să înregistrăm splendoarea gamei de culori prin care muntele trece, odată cu apusul. Invioraţi după un duş şi în haine proaspete, autobuzul ne-a lăsat în faţa lui Uluru, acolo unde zeci de alte autobuze au parcat. Ella, din spatele unei mese lungi, încârcată cu chips, sandvişuri şi sticle de şampanie, avea rolul de gazdă pentru grupul nostru. Din păcate, numai parţial soarele a putut fi văzut, şi efectul schimbărilor de culoare al muntelui a fost minimal.
(Va urma)

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
De ce a venit ministrul de externe al Rusiei la Chişinău?

Serghei Lavrov s-a întâlnit cu șefa guvernului, Zinaida Grecianîi"...nu e loc de niciun fel de interpretări"(Serghei Lavrov) Pentru a afla...

Închide
3.238.121.7