caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Integrare şi identitate: premise medievale ale naţiunilor central şi est-europene (II)

de (31-8-2008)

Convertirea deplină a cehilor, polonezilor şi maghiarilor, avea să fie rezultatul elanului pe care christianitas l-a cunoscut în contextul depăşirii marii spaime generate de apropierea anului 1000 şi al stabilizării generale ce a urmat celui de-al doilea val al migraţiilor. Succesul acestei prime treceri de la mica la marea Europă, dacă ar fi să-l parafrazăm pe Pierre Chaunu, nu poate fi explicat exclusiv prin ofensiva imperiului restaurat în favoarea dinastiei saxone sau a Bizanţului, chiar dacă impulsul decisiv a aparţinut celor doi poli de putere, generatori de legitimitate politică şi confesională. A fost mai curând vorba de finalizarea procesului de acomodare a noilor popoare cu exigenţele unei lumi în raport cu care încetaseră să se definească exclusiv ca inamici, cu care întreţineau toată gama de relaţii presupuse de proximitate.

Faptul că la a doua generaţie de la convertire, Boemia dădea creştinătăţii un prelat de talia Sfântului Adalbert de Praga, martirizat în Ţara Prutenilor, iar clerici cehi erau în măsură să faciliteze convertirea Poloniei păgâne, demonstrează gradul în care popoarele din est erau pregătite să facă pasul decisiv spre integrare în christianitas, chiar dacă procesul a presupus un import spiritual.Evoluţii similare au avut loc şi la extremitatea estică a Europei, unde acelaşi mixt de presiuni militare, predică şi negocieri politice au asigurat convertirea bulgarilor, sârbilor şi Rusiei Kievene.

În aceeaşi ordine de idei, este cu totul remarcabilă abilitatea cu care conducătorii păgâni ai slavilor şi maghiarilor au gestionat instituţionalizarea noii religii şi implicit consacrarea spirituală a puterii lor. Reuşita lor se datorează şi unei bune cunoaşteri a subtilităţilor politice şi jurisdicţionale a lumii în care căutau să se integreze şi a capacităţii de a utiliza competenţele unor clerici şi nobili germani sau latini…

Acest fragment cronologic a rămas relevant pentru specificul identitar al popoarelor implicate prin personalităţile monarhilor şi prelaţilor, asumaţi ca sfinţi patroni ai bisericilor dar şi ai ţărilorpe care le-au condus şi le-au lăsat urmaşilor, portretizaţi în cronistica secolelor următoare şi deveniţi obiect al pietăţii publice şi propagandei patriotice. Este cazul ducelui Vaclav cel Sfânt al Boemiei, al regelui Ştefan cel Sfânt al Ungariei, al ducelui Mieszko al Poloniei şi succesorului său, regele Boleslav Hrobri.

Conduita acestor dinaşti şi mai ales proiecţia sa ideatică a dat substanţă principiului Sfintei Coroane, care în Europa Centrală şi de Est a asigurat legitimitatea puterii de stat. Pe de altă parte, merită remarcat faptul că fiecare din aceşti intercesori ai propriilor naţiuni pe calea mântuirii sufletelor, au uzat de mijloace extrem de violente pentru a impune noua credinţă, socotită de mulţi dintre supuşii lor una străină.

Victoria regelui Ştefan asupra contestatarilor săi păgâni a fost apreciată în epocă drept o izbândă a teutonilor împotriva ungurilor, iar răscoala păgână din Ungaria i-a vizat în primul rând pe clericii străini din regat. Extinderea lumii creştine dincolo de fostele limesuri romane a fost jalonată de episoade ale vechii rivalităţi dintre slavi şi germani, situaţie complicată de prezenţa maghiară. În plus, neofiţii au căutat dialogul direct cu papalitatea, evitând intermedierea împăratului şi a arhiepiscopiei de Maienţa…

Poziţia lor le-a transformat în interlocutori ideali ai Sfântului Scaun în lupta cu Imperiul, care a generat reacţii xenofobe în raport cu germanii şi în spaţiul italian. Imaginea unui ev mediu creştin, în care diferenţele între popoare se reduc la aspecte lingvistice sau la certuri ale regilor, trebuie nuanţată prin apelul la înseşi mărturiile unor prelaţi, implicaţi într-o formă sau alta în evenimentele vremii. Astfel, percepţia asupra maghiarilor nu se îmbunătăţise prea mult în mediile ecleziastice germane, devreme ce Otto de Freissing nota la un secol şi jumătate de la creştinarea Ungariei că aceasta este locuită de monştrii cu înfăţişare umană.

În aceeaşi notă, cronistica maghiară invocă faptele de arme ale ungurilor în luptele cu Imperiul din prima jumătate a secolului al XI-lea. Atitudini similare sunt asumate de autorii primelor cronici cehe şi poloneze. Existenţa unui inamic comun a dus la formarea unor alianţe temporare, minate însă de forţele centrifuge ale intereselor particulare, care au pus în eşec tentativele integraţioniste medievale. Este cazul uniunii ceho-polone, iniţiate pentru prima oară în anii imediat următori încoronării lui Boleslav Hrobri ca rege al Poloniei şi reluată sporadic pe parcursul celor patru secole care au urmat.

În pofida slăbiciuni a noilor structuri statale, şi a diversităţii lingvistice şi de credinţă acceptate ca atare de contemporani, micile naţiuni central şi est-europene sau dovedit suficient de vitale pentru a rezista în faţa oricăror încercări de asimilare sau de nivelare prin încadrarea în proiecte politice transnaţionale.

Apariţia unor noi ameninţări cum au fost invazia mongolă din 1241 sau reluarea ofensivei islamului odată cu descinderea turcilor otomani în Europa de sud-est, le-au pus în cauză existenţa distinctă şi apartenenţa la Europa creştină, fără a avea un impact decisiv din acest punct de vedere. Mai mult decât atât, permanentizarea acestor proximităţi ostile a generat formularea unui discurs de legitimare cu reverberaţii în etape cronologice ulterioare. În ambianţa primului Conciliu de la Lyon, regele ungar Bela al IV-lea vorbea pentru prima dată despre ţara sa ca despre finis christianitatis şi făcea din apărarea sa o cauză comună a acesteia. Suveranii Unguri, polonezi, urmaţi de cei ai slavilor din sud şi de domnii români, şi-au definit statele ca porţi ale creştinătăţii antemurale christianitatis, scuturi sau ziduri de apărare ale acesteia, apelând la solidaritatea naţiunilor vecine şi legitimându-şi astfel conduita, chiar în împrejurări discutabile.

O trecere în revistă a genezei naţiunilor şi statelor central-europene relevă amestecul de forţă şi fragilitate, oscilaţiile între integrarea în cadrele europene medievale şi recursul la specificul identitar, dar mai ales activarea ambelor dimensiuni în serviciul unor interese de un pragmatism cu sugestii premoderne.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.80.81.223