Textul de faţă are ca punct de plecare sondajul revistei digitale ACUM, pendinte de ziarul România Liberă: http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=479

Scopul lui este de a ilustra şi dezvolta opinia că variantele sondajului reprezintă o falsă dihotomie, lipsită de nuanţe şi în dezacord relativ cu punctul de vedere antropologic şi biolologic în materie.

În ultima parte a secolului XIX, pe vremea celebrului process al maimuţelor, când lucrarea fundamentală a lui Charles Darwin despre evoluţionism bazat pe selecţie naturală, sondajul ar fi fost adecvat. Consider însă, cu respectul cuvenit pentru organizatorii bateriei de sondaje, că a pune în mileniul 3 problema în aceiaşi termeni oarecum reducţionişti va determina câteva consecinţe dezavantajoase pentru educaţia marelui public: cele mai importante două reprezintă, pe de o parte, sugestia implicită că publicul poate ignora acumularea de cunoştinţe ştiinţifice timp de aproximativ un secol şi o treime, pe de alta un atare demers contribuie, probabil neintenţionat, la tendinţa generală de reprimitivizare conceptuală, vizibilă pe toată suprafaţa planetei, dar, mai rău, în ţara celei mai avansate democraţii. Tendinţă care nu poate decât să încurajeze creşterea unei componente fundamentaliste în gândirea publică.

Consider că această tendinţă e deja pernicioasă în USA, unde o atare dihotomie scoate capul din istorie şi unde a apărut şi s-a şi consolidat un nefast fundamentalism religios ca replică la exagerările aşa numitei corectitudini politice. Dar noi, aici, avem, cred asta cu tărie în naivitatea mea, premise pentru a evita asemenea clivaje. Căci continui să consider românul mediu ca fiind mai inteligent, mai subtil şi mai mobil mental decât americanul mediu.

Pentru ca textul meu să aibă sens e obligatoriu să schiţez un tablou alternativ asupra fondului sondajului, tablou bazat pe cunoştinţe biologice şi antropologice care circulă liber în spaţiul public. Pe cele din aria strictei specialităţi le ignor şi eu.

Încep prin a preciza că, încă din liceu, când ceea ce deja demult se cheamă corect biologie generală purta numele bazele darwinismului şi era, de fapt, miciurinism. Dacă cu aproape jumătate de secol în urmă învăţam că genetica e ştiinţă burgheză, idealistă, că legile eredităţii, descoperite experimental de călugărul boemian Hrehor Mendel, sunt false, în materie de evoluţionism formula originii omului, continuînd să fie categoric anticreaţionistă, era mult mai nuanţată decât circulă acum: “omul şi maimuţele antropoide au un strămoş comun”.

Or, această formulă rămâne confirmată, în esenţă, de cele mai noi cercetări antropologice. Startul procesului de antropogeneză a fost împins mult în trecut, de la 1 milion de ani la 5-7 milioane. În sprijinul antropologiei vine arheologia, ale cărei date continuă să se acumuleze. Procesul evolutiv, care continuă şi azi, chiar dacă e profund perturbat de activitatea antropică, a determinat diversificarea primatelor, oricum ordinul zoologic aflat pe cea mai înaltă treaptă de dezvoltare biologică, diferenţierea fiind determinată de factori de mediu.

În linii mari, mediul mai favorizant a încetinit evoluţia, pe când mediul mai aspru a favorizat-o. Cam asta e esenţa acceptată a procesului de antropogeneză. Coroborarea măsurătorilor antropometrice a limpezit concluzia că sporirea, atât în valoare absolută, cât şi procentual, a masei creierului, s-a accelerat din momentul în care primatul preuman a devenit capabil să creeze unelte/arme cu care să poată vâna animale mai mari ca el.

Dincolo de antropogeneză, acumularea datelor ştiinţifice a contribuit, în general, la sporirea gradului de încredere în principiul evoluţiei. Simultan, însă, au apărut teorii paralele. Unele, ca explicarea evoluţiei prin simbioză (Lynn Margulis), interioare conceptului evolutiv, altele, ca proiectul inteligent (intelligent design), cu totul detaşate de evoluţie.

Înainte însă de a opina asupra relaţiei între aceste curente mai noi, să nu ignorăm un aspect mai larg, anume relaţia generală între teologie, ca disciplină speculativă, pe de o parte şi ştiinţa bazată pe experiment şi măsură, pe de alta. Prefer aceste formulări celor revolute, marxizante (antinomia ireconciliabilă între “religie” şi “ştiinţă”), demult depăşite de adecvarea gândirii realiste la acumularea generală de cunoştinţe din toate domeniile. De la debutul “ştiinţei”, pe vremea lui Galilei şi Kepler, au existat fluctuaţii inerente, care au conturat un aşa zis conflict între “religie” şi “ştiinţă”, mult speculat de către aşa numitul materialism dialectic. Iar relaţia între cei doi termeni, oricum i-am numi, a oscilat aproape 4 veacuri între antinomie şi complementaritate.

Deja de câteva zeci de ani apar, însă, concepte fizice, bazate pe acumularea de date, mai ales în domeniul abordării simultane a microcosmosului şi a macrocosmosului, pe baza dezvoltării fizicii quantice, care fac paşi în direcţia acoperirii distanţei dintre dimensiunea fizică şi dimensiunea transcendentă a universului. Iarăşi prefer o terminologie la zi, care i-ar pune în dificultate pe marxişti. În definitiv, există ceva mai dialectic decât reintegrarea “religiei” cu “ştiinţa”, pe un plan “superior”?

Să revenim o clipă la relaţia dintre diferitele curente biologice. Pe baza alineatului precedent putem ghici că intelligent design poate juca rolul de poartă implicită de intrare a unui neoconcept “creaţionist”. Da şi nu, IMO. Pentru că inteligenţa naturii e deja un concept funcţional, fundamentat. Medicul român Dumitru Constantin fiind unul din pionierii naşterii conceptului. Inteligenţa naturii poate avea atât o sursă externă, transcendentă (pe care o putem numi convenţional Dumnezeu), fie, de ce nu, una intrinsecă.

Dar ceea ce este mai important în ce priveşte aceste relaţii e că evoluţia nu se exclude cu proiectul inteligent. Lărgind raţionamentul, Evoluţia nu se exclude nici cu “creaţia”. Cu condiţia ca ambele să fie înţelese modern, flexibil, coerent şi lipsit de prejudecăţi.

Aşadar, sub rezerva reformulării alternativelor sondajului, reformulare pe care nu consider decent să mi-o asum, cred că sondajul ar putea conţine încă cel puţin o alternativă: origine comună, creaţionist-evoluţionistă. Cu singurul amendament că reformularea alternativelor principale să permită o asemenea alternativă suplimentară.

Nu pot încheia acest text fără două observaţii: am fost încurajat să-l elaborez pe de o parte tocmai deoarece un procent foarte ridicat din sondajele de gen sunt foarte oportune şi semnificativ formulate, adică una peste alta profesionist, ceea ce îmi impune mie, cititorului, o exigenţă, iar pe de alta tocmai de coordonatorul sondajelor mi-a sugerat articolul. D-sa promovează, iată, astfel, o politică de deschidere faţă de diversitatea inerentă de opinii.