caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Universul Copilariei



 

Umbre ale universului copilariei: consumul de droguri (III)

de (17-8-2008)

Mihai a luptat cu moartea albă

Au trecut câţiva ani buni de când nu se mai droghează. Însa Mihai nu poate uita acea perioadă. I-am mulţumit că a acceptat să ne vorbească despre anii respectivi.
Însă nu poate scăpa de unul din efectele secudnare ale dopării: fumatul. Fumează ţigară de la ţigară.

Mihai este un tînăr modern. Acum, după experienţa trăită, îi place să creadă că s-a maturizat.
Spuneam că este din Bucureşti. Din cartierul Ferentari. Părinţii săi sunt oameni simpli, muncitori. Şi-a făcut prima injecţie la 14 ani. Să spună din ce motiv? Nu ştie: poate curiozitatea, poate anturajul, poate teribilismul?… Câte puţin din toate.

Mihai povesteşte respirând puţin agitat: „în cartierul meu se droghează mai toţi băieţii. Unii o fac numai o dată, de curiozitate, alţii fumează droguri mai slabe, dar suntem destui care luăm heroină şi ajungem dependenţi. Eu aveam nişte prieteni care traficau heroină, o vindeau prin cartier. De multe ori preparau bilele de heroină chiar la mine acasă, cînd părinţii erau la serviciu. Pacheţelele stăteau pe masă, dar nu m-a tentat niciodată. Dar într-o zi, un prieten a insistat: hai mă, ia şi tu, să vezi măcar cum e. Câteva ore m-am gândit: eram şi foarte curios şi nici nu aş fi vrut să se spună despre mine că sunt laş. Apoi mi-am zis: să văd cum e. Aşa am început. A doua oară mi-am spus: o mai fac acum o dată şi apoi în vară, la mare, pentru ultima dată. Aşa îmi propusesem. Aiurea. Când am ajuns la mare, eram de mult dependent”.

Doi ani, şase cure de dezintoxicare

O dată cu primele doze de heroină, viaţa lui Mihai a devenit un coşmar: coşmarul de a nu fi descoperit, dar şi de a nu rămâne fără droguri. Pentru cele câteva clipe de reverie bolnavă, un toxicoman este în stare să dea totul. Încetul cu încetul, pentru el nu mai există nimic altceva decât drogul, iar viaţa sa se organizează exclusiv în jurul acestuia.
„Am început să-mi fac zilnic heroină, apoi de mai multe ori pe zi. Toţi banii îi dădeam pe drog. Nu mai cumpăram nimic, nu mai voiam nimic. (Ne)norocul meu a fost că, spre deosebire de alţii, eu puteam lua şi pe datorie. Am dus-o aşa până în vară, când mi-am dat seama că nu mai puteam continua astfel. Părinţii încă nu aflaseră, dar m-a prins dirigintele meu. A vrut să le spună părinţilor, dar l-am implorat să nu o facă, nu avea rost, mai ales că mama e bolnavă de hipertensiune, i-am promis că mă duc singur la dezintoxicare. M-a înţeles şi m-a crezut.
Într-adevăr, în vară m-am dus singur la dezintoxicare, la Spitalul Obregia. Practic, am făcut un tratament cu metadonă, timp de două săptămâni. Dar ce folos? La nici câteva zile n-am mai putut suporta. Am zis să mai iau o dată heroină, o singură dată şi gata. Şi aşa am luat-o de la capăt”.

Te rog opreşte-te, mamă…

Este o lege nescrisă în rândul toxicomanilor: nu există „o singură dată şi gata”. Este o amânare care îi amăgeşte pe mulţi şi îi face să se reîntoarcă la drog. Doi ani de drog şi şase dezintoxicări numără Mihai, recăzînd de fiecare dată… Nu că nu ar avea voinţă (Mihai este un luptător, fie şi pentru că de fiecare dată s-a internat singur), însă după tratament se reîntorcea în acelaşi mediu infestat şi plin de traficanţi la orice colţ de stradă, între aceiaşi „prieteni” care-i oferiseră prima seringă. Mihai povesteşte că în clinica bucureşteană de dezintoxicare, seringile cu drog erau strecurate printre gratiile geamurilor chiar de către traficanţi. E imposibil de învins în asemenea condiţii.
De aceea, Mihai a continuat să se drogheze cu heroină, care se găseşte din belşug într-un cartier ca Ferentari. Nemaiavînd bani de droguri, a început să fure din casă sume tot mai mari, apoi obiecte. A ajuns să fure bijuteriile mamei şi atunci a fost prins. A trebuit să mărturisească totul, dar din acel moment viaţa sa a luat o altă întorsătură. Mărturisirea l-a eliberat pe jumătate, dar mai ales a avut de câştigat înţelegerea şi ajutorul familiei.

Amândoi părinţii suferă foarte mult, povesteşte Mihai. Tatal era inainte un tip înalt, sportiv, avea peste o sută de kilograme; acum are vreo şaptezeci, aşa a slăbit. Maică-mea a trebuit să se lase de serviciu, ca să poată sta cu mine. Nu-i vorba că mă supraveghea, ci eu voiam să fiu cu ea, cel puţin în perioada curelor de dezintoxicare. Câte n-am mai vorbit cu mama… De când a aflat, altă grijă nu a mai avut. Dar nu m-a oprit niciodată să ies din casă sau chestii din astea. îmi spunea: „Mamă, ai grijă, mamă, te rog nu mai face, mamă, vezi cu cine te întâlneşti…”. Apoi mă încerca din când în când cu câte-o bere. Auzise şi ea că cei care se droghează cu heroină nu tolerează alcoolul, le e rău. Aşa este. îmi spunea: „Mihai, mamă, hai să bem o bere”, îi spuneam: „Nu, mamă, mie ia-mi un suc…”. Atunci înţelegea şi începea să plângă.
Ce n-au făcut părinţii pentru mine? Au cumpărat pînă şi o căsuţă în suburbia Bucureştilor, ca să mă ţină departe de Bucureşti, de anturaj.

Sunt unele cartiere bucureştene în care heroina se găseşte mai uşor decât pâinea

Mihai a povestit mult despre viaţa şi anturajul toxicomanilor. Multe din povestirile sale sunt cutremurătoare. Unele mi-a fost greu să şi le cred: în cartierul său, nouă din zece tineri se droghează. Heroina − spune el − se găseşte mai uşor decât pâinea. Traficanţii stau prin scările blocurilor, pe la colţuri de stradă sau prin parcuri. Mihai cunoştea lumea lor: o vreme i-a ascuns pe mulţi chiar în casa sa.

Traficanţii de droguri au început să se „specializeze”, în viziunea lei Mihai. Au oamenii lor − uneori la a doua sau chiar a treia mână – care plasează marfa. Aceştia sunt, de regulă, consumatori care nu mai au bani pentru droguri şi atunci acceptă să se transforme în vânzători pentru a-şi primi porţia zilnică, plus o oarecare stipendie. Ei cad în plasa poliţiştilor, iar cei mari scapă.
Mihai ştie tot alfabetul “lumii drogurilor”. Ar recunoaşte un toxicoman dintr-o mie, după ochi, după privire, după starea de agitaţie sau, dimpotrivă, de moleşeală. Dar, mai ales, îi poţi recunoaşte, spune Mihai, după sticlele de apă pe care le cară după ei, întrucât dopajul duce la o deshidratare severă. De multe ori poţi vedea astfel de inşi clătinându-se prin scările blocurilor sau mergând pe străzi ca nişte automate, cu privirea înceţoşată, strângând la piept câte o sticlă mare de apă sau de suc.

Mi-a dat de înţeles că a văzut multe în acest timp şi a insistat pe faptul că toxicomanii nu trebuie demonizaţi, dispreţuiţi sau priviţi ca nişte „ciudaţi”, ci ca nişte oameni bolnavi, care au căzut în capcana acestui viciu, din care trebuie ajutaţi să iasă. Ei înşişi suferă mult, îşi urăsc boala şi adeseori îşi mărturisesc între ei dorinţa de a scăpa, de a redeveni normali.
L-am întrebat pe Mihai ce l-a impresionat cel mai mult în an¬turajul toxicomanilor. Mi-a povestit câteva lucruri zguduitoare.
„M-au impresionat copiii care se droghează. Am văzut foarte mulţi copii care se droghează. Sunt puştani care încep de prin clasa a VII-a sau a VIII-a. Probabil pentru că traficanţii s-au înmulţit, au început să pătrundă şi în şcoli, să caute piaţă. Dar n-o să mă credeţi dacă vă spun că în cartier la mine este şi o fată de zece ani care se droghează. Nu e un „copil al străzii”, cum se spune, ci e chiar dintr-o familie bună, cu foarte mulţi bani… Pe părinţii ei îi văd rar, nu ştiu ce învârt, ce fac, cum de nu-şi dau seama ce face copilul lor sau cum de nu le spune nimeni. Dar şi acum parcă ameţesc când îmi amintesc de fetiţa lor cum se droghează prin scările de bloc… Asta m-a impresionat foarte mult.

Foarte, foarte mulţi tineri iau droguri. Dar cel mai tare m-a impresionat moartea unui prieten stră¬in. El tocmai venise de la Viena, unde avea familie şi doi copii; nu avea mai mult de 30 de ani. Eram la un amic şi tocmai ne pregăteam să ne injectăm heroină. Prietenul meu a văzut şi mi-a zis: hai să încerce şi el. A scos bani şi a cumpărat marfă pentru toţi. Lui nu i-am preparat decât un sfert dintr-o porţie normală, dar imediat cum şi-a făcut-o, tipul a murit, în faţa noastră. N-am inţeles de ce, nu ştiu ce s-a întâmplat… Era să o încurcăm tare de tot. A venit poliţia, a luat amprente de peste tot, dar n-a avut ce ne face, încă nu apăruse legea cea nouă, care-i pedepseşte şi pe consumatori. Dar eu am rămas şocat: cum a murit omul acela dintr-o prostie…”

De ce să mor?

Este întrebarea care l-a determinat pe Mihai să învingă flagelul. De tot. A cerut să fie adus în spitalul de la Iaşi, departe de anturajul bucureştean. A povestit cum a fost ultima doză de metadonă.

A mai stat câteva zile să vadă cum se simte, şi a plecat. Dar nu s-a mai întors la Bucureşti. A stat la căsuţa din suburbie, împreună cu mama. Mama îi găsise ceva de lucru. A lucrat, fără să ţină cont de cât avea să câştige. Nu era cine ştie ce, dar făcea ceva, avea o acti¬vitate. “Sunt tânăr, vreau să mă însor, vreau şi eu să-mi fac o situaţie, o familie, spune ferm Mihai. Nu mai pot nici ai mei să mă ţină aşa. Acum sunt foarte hotărât, cum n-am mai fost niciodată. Alţii abia aşteaptă să iasă din spital ca să o ia de la capăt, dar eu m-am săturat. Uite, acum pot vorbi despre droguri şi injecţii fără să le mai doresc, aşa cum simţeam altădată.

Ştiu că nu am de ales. Ori mă las, ori mor. Dar nu vreau să mor. Aşa îmi spune şi mama: că viaţa e atât de frumoasă, că am atâtea de văzut, că pot să călătoresc, să umblu, să-mi fac o familie, să văd atâtea. De ce să mor?”

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Anton Constantinescu: (17-8-2008 la 00:00)

    Articolul dvs este excelent, ca de obicei. Din acest motiv cand vad numele dvs ca autor, nu pot sa nu citesc ceea ce scrieti.

    Am avut si eu un nepot care a murit din cauza drogurilor, in timpul unei cure de dezintoxicare si stiu si durerea parintilor.

    Este foarte clar ca lipsa educatiei pentru viatza este o problema imensa in Romania; ce-i drept e o problema si in tarile mai civilizate.

    Din nefericire nu s-a gasit inca modalitatea de a educa tinerii in spiritul respectului fatza de ei insisi. Iar cei care nu primesc nici un fel de educatie sunt primii care cad, dar chiar si cei relativ educati cad frecvent.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Ionica Ghinea: (17-8-2008 la 00:00)

    Sunt directorul unui ziar de provincie.Am citit articolul şim-am cutremurat. Aveţiun fel de-a scrie care, pe din care, din păcate, eu nu-l am deşi sunt gazetar cu ştate vechi. Citindu-lmi-am zis să vă propun publicarea lui şi în ziarul meu. Ce ziceţi? Desigur, nu mă voi supăra dacă-mi veţi refuza dorinţa de-a transmite cititorilor Ştirea o asemenea povestire care ar putea impresiona şi, poate, schimba destine… Aştept răspunsul dumneavoastră. Oricare ar fi acesta, vă asigur de toată aprecierea mea de simplu cititor, ca jurnalist şi, nu în ultimul rând, ca mamă. Cu respect, Ionica Ghinea

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.83.192.109