“De ce-ar face arabii pace? Dacă aș fi lider arab, niciodată n-aș face pace cu Israelul. Și e firesc: noi le-am luat țara. Sigur, Dumnezeu ne-au promis-o nouă, dar lor ce le pasă? Dumnezeul e al nostru, nu al lor. Venim din Israel, dar acum 2000 mii de ani, ce contează asta pentru ei? A existat anti-semitism, naziștii, Hitler, Auschwitz, dar a fost asta vina lor? Ei nu percep decât un singur lucru: noi am venit aici și le-am furat țara. De ce-ar trebui să accepte ei asta?”

Aceste cuvinte de un realism dezarmant au fost rostite în anii ’50 de însuși David Ben Gurion, primul prim ministru al Israelului, sionistul prin excelență, care, iată reușea să se pună în pielea arabilor palestinieni cu o onestitate dezarmantă și să explice astfel, de fapt, esența conflictului arabo-israelian care durează de peste 60 de ani sau, după alte opinii de peste 125 de ani, când au sosit în Palestina primii coloniști evrei moderni.

Am luat citatul de mai sus din cartea, și ea de o onestitate și de un realism aproape fără precedent în Israel, “1948. Primul război arabo-israelian”, a istoricului Benny Morris, de la Universitatea Ben Gurion din Tel Aviv.

Cartea este de o imparțialitate fără precedent și dă o teribilă lovitură mitului “purității de arme” a israelienilor în războiul de independență.

Colonizare pe căi necinstite, presiuni politice, purificare etnică, crime de război, crime împotriva umanității – toate sunt dezvăluite de autor și toate puse în contul coloniștilor evrei înainte și după obținerea independenței pe 15 mai 1948.

Benny Morris revine în timp pentru a explica cum s-a ajuns la războiul arabo-israelian și momentul care pare să fi declanșat conflictul ireverersibil între evrei și arabi este scrisoarea lui Arthur Balfour către Baronul Rotschild, un cunoscut filantrop evreu, susținător al prumelor colonii evreești în palestina, de la 2 noiembrie 1917, în care ministrul de externe britanic îi promitea liderului sionist înființarea unui cămin național evreiesc în Palestina.

Promisiune neonorată de Marea Britanie, care devenea putere mandatară în Palestina de după primul război mondial.

Partiție respinsă

Britanicii și-au dat seama repede că fie și termenul vag “cămin național evreiesc” antagonizează pe arabii palestinieni, iar imigrația evreiască sporită din perioada interbelică a dus la violențe tot mai mari în Palestina mandatară.

Ideea partiției între evrei și arabi, avansată în 1937 de britanici, a fost refuzată net de palestinienii conduși (sau mai degrabă manipulați) de Marele Muftiu de Ierusalim, Haj Amin al-Husseini, care dorea un stat palestinian independent cu un maximum de 7% locuitori evrei, procentul existent înainte de 1917.

Dar evreii n-au stat cu mâinile în sân și, pe lângă imigrație, au cumpărat terenuri în Palestina de la latifundarii arabi care tăifăsuiau la Damasc sau la Beirut, în dauna țăranilor palestinieni.

Înfrângerea Germaniei naziste, către care priviseră cu speranță mulți lideri arabi, inclusiv marele muftiu Husseini, care-și petrecuse anii războiului la Berlin propăvăduind la radio propagandă anti-sionistă și anti-aliată, și Holocaustul au schimbat total situația.

Deși Marea Britanie s-a spălat pe mâini, dorind să se descotorosească cât mai repede de un mandate care o costa bani și vieți omenești ale soldaților cantonați acolo, nou create Organizația a Națiunilor Unite a întocmit un nou plan de partiție, care oferea evreilor – în număr de 650000 – circa 50% din teritoriul Palestinei mandatare, arabii – de două ori mai mulți – primeau ceva mai puțin, iar Ierusalimul primea un statut internațional sub mandat ONU.

Planul a fost din nou respins de arabi, dar a fost votat de Adunarea Generală ONU la 29 noiembrie 1947 cu o majoritate de 2/3. Majoritate obținută, scrie Benny Morris, cu mituiri, presiuni și chiar amenințări din partea Statelor Unite, având în spate organizațiile sioniste.

Conflict civil

Acel moment a constituit punctual de declanșare al conflictului, mai întâi cel civil între coloniștii evrei – Yishuv – și arabii palestinieni, urmat de războiul între statele arabe – Egipt, Iordania, Siria, Irak și Liban – și noul stat Israel, apărut pe 15 mai 1948 în zori, odată cu retragerea totală a puterii mandatare, Marea Britanie.

Perioada de război civil a pus la grea încercare Yishuv-ul, dar palestinienii, dezorganizați și lipsiți de acceași motivație ca evreii, amenințați cu un nou Holocaust, și care și-au apărat cu îndârjire fiecare așezare în Palestina.

Dacă în prima parte a conflictului civil (noiembrie 1947 – martie 1948) forțele Yishuv-ului – Hagana – Apărarea – au fost în defensivă, în ultimele două luni – aprilie – mai 1948, ele au trecut la ofensivă.

A apărut și purificarea etnică și masacrele, cum ar fi cel de la Deir Yassin, un sat arab din periferia Ierusalimului, unde combatanții din organizația paramilitară revizionistă Irgun Zvai Leumi (IZL) au ucis la 9 aprilie 1948 cel puțin 100 de civili, între care femei, copii și invalizi.

Masacrul de la Deir Yasin a devenit pentru arabi sinonimul brutalității evreiești, un strigăt de luptă și răzbunare.

Liderul IZL, Menachem Begin, ulterior premier al Israelului între 1977 și 1983, care a negat imediat atunci masacrul, avea să afirme: “Legenda (Deir Yassin-ului) valorează mai mult decât jumătate de duzină de batalioane israeliene. Panica i-a copleșit pe arabi.”

Și într-adevăr, după Deir Yassin, sute de mii de arabi palestinieni aveau să-și părăsească locuințele și să fugă, majoritatea dintre nemairevenind niciodată, fie că n au încercat, fie statul Israel nu le-a mai permis.

Invazia arabă

Războiul a fost declanșat de statele arabe imediat după declararea independenței la 15 mai 1948. Pe hârtie aveau un avantaj copleșitor: cinci țări arabe cu o populație de 40 de milioane împotriva unui stătuleț abia născut de 650000 de locuitori.

În realitate însă lucrurile stăteau cu totul altfel. Armatele arabe, cu excepția Legiunii iordaniene, conduse de generalul John Glubb (“Pasha”) erau slab echipate, slab antrenate și demotivate.

“Ulița arabă” isterizată de liderii demagogi care promiteau “aruncare sioniștilor în mare” – expresie consacrat[ de secretarul general al Ligii Arabe Abd-el Rahman Azzam (deși fusese folosită pentru prima oară de o organizație arabă din Jaffa în 1919) cerea distrugerea statului Israel.

Numai că majoritatea erau foarte viteji să demonstreze, mai puțin viteji când venea vorba de înrolare.

La sfârșitul războiului, în iarna lui 1949, Israelul avea aproape 70000 de oameni sub arme, de două ori mai mulți decât armatele arabe.

Iar liderii arabi, odată ce au creat uncenicul vrăjitor – isteria “uliței” – n-au mai avut apoi curajul să recunoască totala nepregătire pentru război.

Israelul a profitat de organizarea superioară și a reușit să ocolească embargoul livrării de arme, cumpărând mai ales din Cehoslovacia și beneficiind de aportul nor voluntari care luptaseră în armatele aliate în timpul celui de-al doilea război mondial.

Bilanț

Benny Morris estimează numărul victimelor evreești în război la circa 5700 – 5800 de morți și circa 12000 de răniți la un total al populației de circa 650000.

Pierderile palestinienilor sunt mult mai greu de estimat, dar Haj Amin al Husseini afirma în anii ’50 că un număr de 12000 de palestinieni au pierit în războiul din 1948.

Armata egipteană a declarat 1400 de morți, iar armatele Ioradaniei, Irakului și Siriei câteva sute fiecare.

În urma războiului au rămas mai multe sute de mii de refugiați palestinieni. Mulți dintre ei și descendenții lor trăiesc tot în tabere de refugiați, la Beirut, Damasc, Gaza sau Qalqilia.

Traiul lor adeseori în condiții mizerabile și din fonduri de la donatori individuali este încurajat de statele arabe care țin astfel vie flacăra urii împotriva Israelului.

Palestinienii rămași în urmă au primit drepturi în Israel și deși sunt tratați de multe ori ca cetățeni de categoria a doua, constituie 20% din populația statului, iar majoritatea arabilor din regiune pot doar visa la nivelul lor de trai.

Războiul arabo-israelian din 1948 – 1949 a creeat și o altă dizlocare masivă de populație: evreii sin țările musulmane, mai ales din cele arabe, au devenit dintr-o dată indezirabili.

Pogromuri și persecuții din Maroc și până-n îndepărtatul Pakistan au determinat peste jumătate de milion de evrei să-și ia traista la spinare și să plece, uneori doar cu hainele de pe ei, expulzați, hărțuiți să plece sau pur și simplu de teamă.

Cu excepția evreilor din Yemen, foarte puțini dintre ei erau sioniști, cei mai mulți având limba arabă ca limbă maternă.

Cu toate acestea, evreii din țările musulmane, numiți impropriu sefarzi – unii dintre ei, ca cei din Irak nu erau veniți din Spania, ci trăiau acolo de peste 2500 de ani – s-au integrat și au devenit clientela electorală a partidelor de dreapta, precum Likud și a celui ultrareligios SHAS, fiind cei mai intransigenți la adresa arabilor.

Israel a mai luptat împotriva țărilor arabe în 1956, 1967, 1973, 1982 și 2006 (în Liban) ocupând în 1967 teritoriile palestiniene Cisiordania (numită de evrei Iudeo-Samaria) și Gaza (de unde s-a retras în 2005).

Egiptul și Iordania au semnat tratete de pace, dar celelalte state arabe refuză să recunoască dreptul la existență al Israelului, iar conflictul cu palestinienii continuă fără să se zărească vreo luminiță la capătul tunelului.

Meritul lui Benny Morris este de a fi reușit să prezinte cu imparțialitate un conflict care, deși a avut loc acum 60 de ani, are și azi implicații profunde nu numai în zona Orientului Apropiat, ci și în întreaga lume.