Tokio: modernitate și tradițieMobilele noastre sună frenetic: neamuri, prieteni din Portugalia și România, că neapărat să ne uităm la televizor. Cum, n-am aflat?, s-a petrecut o nenorocire în Tokyo, un nebun a omorât vreo șapte persoane în plină zi, în principalul cartier de produse electronice! Într-adevăr toate televiziunile anunță la unison că Tomohiro Kato, un tânăr de 25 de ani, “obosit de viață”, după cum avea să declare, a atacat și ucis șapte persoane în cartierul Akihabara.
Știrea este întoarsă pe toate părțile și-mi servește de lecție în ceea ce privește jurnalismul japonez. Cu atât mai mult cu cât înțelegem totul, nu că am fi învățat noi japoneza peste noapte, ci grație unei facilități extraordinare: o singură apăsare pe un buton al telecomandei și posturile în japoneză sunt traduse în engleză și viceversa.
Mai toate recurg la același tip de prezentare (cu nelipsitele plecăciuni la începutul și sfârșitul jurnalului): oribila crimă este reconstituită pas cu pas iar reporterii aleargă dintr-un loc în altul la vânătoare de martori oculari. Abordarea pare destul de senzaționalistă, deși au bunul-simț de a nu arăta chipurile părinților rușinați de fapta necugetată a fiului lor.
Oricum, trebuie să vă spun că nu m-am simțit nicăieri atât de în siguranță cum m-am simțit în Japonia. În plină zi sau la ore târzii din noapte, nu ne-a mirosit nicio clipă a pericol. În toate orașele pe care le-am vizitat, magazinele își expun produsele pe stradă și nu le păzește nimeni, pentru că nimănui nu i-ar trece prin cap să fure, desigur. Iar despre corectitudinea lor, ce să mai vorbim: n-am verificat nici măcar o dată restul primit de la vânzătoare!
Ginza – luxul la el acasă
În plin centru al Tokyo-ului, cartierul de afaceri, Ginza, transpiră opulență la fiecare pas: toate casele de modă de lux, de la Chanel și Louis Vuitton la Prada, cei mai cunoscuți bijutieri din lume, principalele firme de electronice au aici nu un magazinaș ci clădiri întregi. Bine cunoscuta Sony are chiar o stradă cu numele ei.
La asemenea magazine, prețuri pe măsură. Ginza este, dealtfel, celebră pentru cumpăratul cu ochii în vitrinele care se întrec în creativitate.
Ne aflăm într-o zonă unde metrul pătrat costă nici mai mult nici mai puțin decât trei sute nouăzeci de mii de dolari! Ginza deține recordul absolut în Japonia, deși casele sunt, în general, foarte scumpe, datorită crizei de spațiu. Explicația este simplă: o sută douăzeci și trei de milioane de japonezi locuiesc pe o treime din teritoriu, restul fiind ocupat de munți.
Inimă de broască sau carpaccio de Fugu?
La marginea cartierului se află cea mai mare piață en-gros de pește din lume. Spectacolul începe dis-de-dimineață, pe la ora 5, cu licitația de ton. Peștii congelați sunt aliniați pe ciment și analizați cu atenție de potențialii cumpărători. Bucătari din toată lumea vin personal sau își trimit agenții să cumpere peștele cel mai proaspăt. Cu câteva luni în urmă licitația era una dintre atracțiile tursitice ale orașului. Dar din cauza prostului obicei de a pune mâna pe pești, accesul turiștilor a fost interzis. Vizităm restul pieței, cu mare atenție la sutele de vehicole motorizate care forfotesc în toate direcțiile, printre pești pe care nu i-am mai văzut niciodată și fructe de mare de dimensiuni incredibile.
La ieșire, câteva restaurante servesc sushi proaspăt. Ne așezăm și noi la coadă la restaurantul cel mai cunoscut. Printre delicatesele servite clienților, pe lângă banalul pește încă viu ciopârțit până la stadiul de sashimi chiar în fața ta, se mai numără câteva specialități pentru cei cu stomacul tare: inimă pulsând de broască sau felii de Fugu, peștele balon interzis în UE din cauza veninului foarte puternic pe care-l conține în ficat, ovare și piele. Deși drăguț și chiar caraghios ca aspect, Fugu este o adevărată provocare, atât pentru cine-l gătește, cât mai ales pentru cine-l consumă! Carnea sa poate deveni mortală dacă nu este tăiată respectând reguli precise, iar pentru a-l putea servi, bucătarii trebuie să se antreneze timp de câțiva ani.
Tentația crește direct proporțional cu prețul delicateselor, dar suntem nevoiți să renunțăm când auzim că poate dura și două ore până să fim serviți! Intrăm, totuși în alt restaurant și ne delectăm la micul-dejun cu cel mai prosapăt “Sushi to sashimi” (platou mixt) pe care l-am mâncat vreodată. Iar în loc de periculosul Fugu ne mulțumim cu o nevinovată dar nu mai puțin provocatoare pereche de creveți cruzi.
Subrete și maniaci ai calculatoarelor
Cu stomacul pus la cale ne îndreptăm spre capitala produselor elctronice. Da, ați ghicit, ne aventurăm în Akihabara, cartierul de la începutul acestei cronici, Mecca jocurilor pe calculator.
Încă de la ieșirea din metrou ne întâmpină zeci, poate sute de magazine de electronice. Senzația este destul de ciudată: te aștepți să te lovești la orice pas de vreun robot, extraterestru ori maniac într-ale calculatoarelor, sau toate astea la un loc. Iar printre ei adolescenți care-și imită personajele preferate din celebrele manga animate japoneze sau din jocurile electronice.
Tot aici se găsesc și celebrele cafenele unde ești servit de adolescente îmbrăcate după moda subretelor franțuzești. Un succes! Mai ales când te întâmpină cu un surâs și un “Welcome home, master”. Desigur totul se rezumă la un joc, la o înscenare, care apelează la fetișurile și visele noastre, pardon, ale japonezilor, cele mai ascunse.
Oricum, cartierul acesta este atât de copleșitor și de obositor încât după o oră ne hotărâm să plecăm, intoxicați.
“Să nu vă fie milă de mine, muncesc de plăcere”
Cuvintele îi aparțin lui Kiyoshi, ghidul nostru în Tokyo. Autocarul înțesat cu europeni, americani, canadieni și australieni se uită neîncrezător. Dar omul, deși zâmbește, nu glumește. Are aproape șaizeci de ani, trei joburi, Iar la sfârșitul zilei aleargă cinsprezece kilometri ca să-și întrețină picioarele, numai fibră și os, pe care le și expune cu mândrie. Doarme numai patru ore pe noapte pentru că “este suficient”. Și, ca majoritatea japonezilor, muncește șapte zile pe săptămână. Ba el încă se poate considera norocos: din două în două luni are o zi liberă.
Dealtfel, când le spuneam japonezilor că periplul nostru dura optsprezece zile, se minunau cu toții. Vacanțele lor durează cel mult o săptămână pe an, dar nu pentru că ar fi obligați de patroni, ci dintr-o opțiune personală. De aceea, ați observat, probabil, grupurile de turiști japonezi care vizitează Europa sunt compuse mai ales din persoane în vârstă. Mulți dintre ei călătoresc de-abia după 65 de ani pentru că deși ies la pensie la 60 de ani, încep să-și primească drepturile de-abia după încă cinci ani, timp în care sunt nevoiți să trăiască din economii sau să-și găsească de lucru.
Timp de câteva ore, Kiyoshi ne prezintă principalele puncte de atracție din Tokyo: turnul identic, dar roșu și câțiva metri mai înalt, cu Turnul Eiffel, templul Senso-ji, străzile comerciale. Se entuziasmează ca un copil când ne vorbește despre Odaiba, insula artificală construită acum nouăsprezece ani în golful Tokyo-ului. La aniversarea de 10 ani a insulei, prietenii americani le-au dăruit și o replică a Statuii Libertății, loc de pelerinaj pentru perechile de îndrăgostiți la apus de soare.
Înapoi la civilizație?
Ne despărțim de Tokyo, de Japonia, cu sentimente amestecate, de la păreri de rău, la dorința de a ne întoarce, cel puțin ca să vedem Muntele Fuji care, sfios ca o japoneză s-a ascuns în nori pe toată durata șederii noastre.
Plecăm, cuceriți mai ales de simpatia japonezilor, impresionați de calitatea serviciilor și cu nostalgia unor realități pe cât de frivole, pe atât de utile, precum toaletele high-tech cu scaune care încălzesc capacul și te spală la fund, parol!
Ne întoarcem în Europa cu vaga senzație că e nemaipomenit să fii turist în Japonia, sau să trăiești câtăva vreme, dar altceva (cum?) e să fii japonez – “Suntem prea mulți”, spunea doamna Tanabe din Takayama.
Aterizăm, și jumătate din avion s-a ridicat deja în căutarea bagajelor. Se aud și primele telefoane mobile. Voci stridente îmi perforează timpanele. Îmi vine să fug înapoi la o grădină Zen oarecare. N-avem de ales, ne-am întors. La civilizație?