După ultimele presupuneri întemeiate, Edward Snowden e departe de casă, undeva în Rusia și se simte destul de bine! Date încă mai certe spun că răposatul Kim Philby s-a simțit cît de cît bine, la Moscova, vreme de 25 de ani, între 1963 și 1988, anul morții. Se mai poate spune că amîndoi au fost spioni sau trădători ai Statelor Unite, respectiv ai Marii Britanii, recuperați și găzduiți de KGB, respectiv FSB. Cea mai mică grijă a dnilor Snowden și Philby a fost securitatea personală. Nici un fir de păr nu s-a clintit în capul lor și nici o grijă nu a încrețit frunțile acestor oameni care aveau, totuși, motive să creadă că serviciile secrete americane și britanice nu se roagă pentru sănătatea lor. În sfîrșit, se mai poate spune și că Serghei și Iulia Skripal n-au avut parte de asemenea noroc.
Fostul ofițer rus și spion britanic a fost reperat, alături de fiica lui Iulia, în orășelul englez Salisbury și atacat cu un așa numit „nerve agent”. O substanță distrugătoare, provocatoare de vătămări incurabile a fost folosită pentru a îl elimina pe Skripal. Fiica lui Skripal a avut, pur și simplu, nenorocul de a se afla lîngă tatăl ei. Skripal se află în Marea Britanie de mai bine de 10 ani. El a fost condamnat în Rusia pentru spionaj în favoarea Marii Britanii și trădare. După patru ani de închisoare, Skripal a fost eliberat în 2010 și schimbat cu zece agenți ruși reținuți în Statele Unite. De atunci, Skripal duce o viață anonimă în Salisbury, un orășel la fel de anonim. Skripal și fiica lui sînt în stare foarte gravă în spital. Un polițist englez care a intervenit imediat după atac a fost deasemenea contaminat și e în spital în situație gravă dar stabilă.
Nimeni n-a fost arestat încă și e de bănuit că autorii direcți nu vor fi găsiți. Cine a dat ordinul de atac și eliminare fizică a lui Skripal? În această privință, nu există dubii. Substanța folosită și antecedentele spun clar că ordinul a fost dat la Moscova și operația organizată de FSB. Ce va urma e, deja, previzibil. Am mai văzut asta. În 2006, Alexander Litvinenko, un al fost ofițer FSB refugiat în Anglia, a fost asasinat la Londra. Agenți ruși au turnat o doză de plutoniu radioactiv în ceaiul băut de Litvinenko. Guvernul britanic a protestat, a declanșat o anchetă și a identificat urma autorilor. După zece ani, o anchetă publică a stabilit răspunderile și a recomandat arestarea făptașilor. La fel de evident, cei doi autori, aflați acum în Rusia și răsplătiți cu onoruri oficiale, sînt de neatins. Rusia nu extrădează.
Episodul Litvinenko e doar cel mai faimos caz de asasinat chimic-radiologic organizat de Moscova. Lista e, însă, mult mai lungă. Cel puțin 14 cetățeni ruși și britanici au fost asasinați, în ultimii 10 ani, în condiții cel puțin dubioase, cu implicarea aproape certă a serviciilor secrete rusești. Rînd pe rînd, critici sau foști colaboratori ai Kremlinului căzuți în dizgrație au fost lichidați prin asasinate organizate de profesioniști. Dar Skripal? Fostul ofițer rus și agent britanic părea complet dezactivat și retras. O teorie nu tocmai lipsită de sens spune că Skripal a intrat pe lista neagră a Moscovei pentru că a continuat să colaboreze cu serviciile secrete britanice și să divulge date cheie despre rețelele rusești de spionaj. E posibil, deși nu trebuie uitat că sursa Skripal trebuie să se fi învechit, totuși, după zece ani de la sosirea în Marea Britanie. Oricum, asemenea detalii nu vor fi, probabil, cunoscute vreodată.
Mult mai instructivă e altă problemă: de ce recurg la asasinat serviciile secrete rusești cu atîta siguranță, ba chiar dezinvoltură, în Marea Britanie? Evident, Marea Britanie a devenit o destinație predilectă pentru banii și investițiile oligarhiei ruse. Londra are, de altfel, reputația unei gigantice spălătorii de bani negri aduși din Rusia. Însă răspunsul merge mai departe, trece de tehnicile serviciilor secrete și atinge teme vaste care țin de politică, mentalități și modificări istorice nu tocmai convenabile.
Serghei și Iulia Skripal au fost atacați pentru că puteau fi atacați fără griji. Cine a dat ordinul decisiv știa că atacul nu va avea urmări. Serviciile secrete ruse nu au avut nevoie de o documentare specială pentru a ajunge la asemenea certitudini. Realitatea publică e clară și vizibilă pentru oricine. Occidentul, fie că e vorba de Marea Britanie sau Statele Unite, ca să nu mai vorbim de statele care, ca Germania, practică un cult pacifist total, încasează fără probleme. Reacția lor la asasinate sau alte operații ostile, la agresiuni asupra aliaților sau la cooperarea militară cu adversarii se rezumă la discursuri detunătoare și goale, uneori la expulzări de diplomați sau agenți cu acoperire diplomatică și restrîngeri de relații culturale sau economice. Riposta e limitată și previzibilă. Rusia știe că tariful e foarte mic. Mai mult, Rusia știe că, urmînd o ecuație perversă, cu cît mai sfruntat abuzul, cu atît mai timidă replica.
Prin urmare, Rusia va continua să regleze conturi în mod criminal, pe teritoriul altor state, tocmai pentru că aceste state nu au contrat niciodată. În această privință, nu a existat test politic mai mare și mai bine trecut de Rusia decît invadarea Ucrainei și, apoi, intervenția militară la vedere în Siria. Apogeul tragic a venit în iulie 2015, cînd forțe de invazie rusești au doborît, în Ucraina, un avion civil malaiezian cu 298 de persoane la bord. Rusia continuă să nege orice implicare iar Occidentul, în frunte cu guvernul Olandei, s-au limitat la acuzații și proteste. 193 de cetățeni olandezi au fost uciși după ce zborul MH17 a fost doborît de o rachetă din dotarea forțelor armate ruse. Masacrul de acum trei ani e una din cele mai rușinoase pagini de istorie și morală occidentală. Sute de oameni au fost uciși, autorul e cunoscut și fărădelegea e trecută cu vederea.
În toate aceste cazuri, acțiunile rusești au dictat situația și situația e validă și azi. Sancțiunile economice împotriva Rusiei sînt amintite mereu ca exemplu de contramăsură, dar e destul de evident că măsurile economice nu ating în mod semnificativ Rusia. În fond, Moscova a observat, de pildă, că după suita de asasinate de la Londra, tot Londra rămîne destinația și piața de achiziții imobiliare favorită a oligarhilor ruși. În timp ce oponenții sînt eliminați fizic, oameni apropiați regimului sau îmbogățiți de complicitatea cu regimul apar la Londra și cumpără case de milioane de lire sterline în zonele de lux, de pildă în Chelsea, unde vor avea, în plus, și plăcerea de a vedea jucînd Chelsea FC, clubul cumpărat și patronat de un alt oligarh rus. Asta explică de ce serviciile rusești nici măcar nu se mai obosesc să își șteargă urmele.
Organizatorii operațiilor Litvinenko și Skripal știau, de bună seamă, că au lăsat destule indicii și că vor fi identificați în cîteva zile sau săptămîni. Ei și? Ce anume va face cutare guvern occidental împotriva Rusiei? Va ține acasă naționala de fotbal calificată la Mondialele care vor începe peste trei luni în Rusia? Imposibil. Publicul larg, presa și sponsorii vor argumenta în cor că sportul și politica nu trebuie amestecate. E de crezut că se va găsi cineva care să spună „pînă aici”, știind că în Germania, Italia, Franța, Austria, Olanda atîtea mari companii continuă să facă afaceri grase în Rusia?
Slăbiciunea lumii occidentale în raporturile cu Moscova și în fața crimelor statului rus nu e și nu are cum să fie un accident. Tăcerea sau neputința repetată nu semnalează o eroare, ci o trăsătură deja instalată. Ea e parte a unei configurații mentale și sufletești cuprinzătoare care definește, azi, viața publică occidentală. Frica de a nu insulta sau vătăma se combină cu aversiunea față de orice formă de violență și cu un cult acerb al obiectivității legale. Împreună, toate aceste ingrediente dau o formă de paralizie pozitivă care face întotdeauna loc reținerii și lasă nesancționate loviturile cele mai odioase. Situația e cu atît mai gravă cu cît, dimpotrivă, în tradiția unor state ca Rusia, singura reținere posibilă apare în fața celor ce răspund decisiv. Înseamnă asta că rețeta cea mai eficientă e vărsarea de sînge sau chiar războiul cu statul rus? Nu. O asemenea întrebare e tot parte a alibiurilor care sfîrșesc prin a impune paralizia.
Cine vrea să se asigure că Rusia primește mesajul potrivit are la dispoziție mult mai multe mijloace decît se crede. În primul rînd, adevărul: cine, cum și cînd. Autorii politici și morali trebuie numiți cu toată precizia. Apoi, sancțiuni economice reale, nu parțiale, blocări de conturi și vize, expulzări și chiar ruperea realțiilor politice, comerciale și diplomatice. Prin urmare, Occidentul nu duce lipsă de soluții ci de voință și, mai ales, curaj. Guvernele vor găsi mereu o scuză, pentru că interesele de grup sau private ale multor state și companii occidentale trec prin Rusia. Dar și peste cadavrele nevinovaților uciși de o rachetă rusească în Ucraina. Liderii și organizațiile politice vor invoca interese superioare de stat. Evident, așa ceva există dar e absurd să susții că aperi interesele propriului stat încheind un Tratat Unilateral de Slăbiciune cu Federația Rusă.
Traian Ungureanu, 18 martie 2018
Acest articol a fost preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.
Autorul scrie revoltat:
Revolta d-lui Ungureanu este de înţeles, dar el merge prea departe când susţine că Occidentul „încasează fără probleme”. Fărădelegea putinistă nu este trecută cu vederea, iar sancţiunile crescânde îl deranjează pe Putin şi pe clica sa.
De exemplu noi sancţiuni americane au fost decise in luna ianuarie 2018 şi, de asemeni, noi programe de înarmare avansată. Noi tehnologii de extracţie a gazului natural şi de prelucrare a şisturilor au făcut din SUA o ţară practic independentă de livrările de energie din exterior şi un potenţial puternic exportator de produse legate de energie, cu care SUA poate la nevoie aproviziona Europa, în prezent puternic dependentă de livrările ruseşti.
„Noi nu vom accepta niciodata ocuparea şi încercarea de anexare a Crimeii”, a declarat recent ministrul de externe american Tillerson, în prezenţa chiar a ministrului rus de externe Lavrov. Este un avertisment lipsit de echivoc al administraţiei americane.
America şi Europa de Vest nu au nevoie neapărat de Rusia, dar reciproca nu este adevărată, lucru de care Putin nu are cum să nu ţină seama pentru propria-i supravieţuire politică. Cu metode criminale el a putut surprinde pe moment Occidentul liber şi impresiona încă o majoritate a populaţiei ruse, însă aceasta are o limită către care el se îndreaptă pe măsură ce trece timpul.
Să ne amintim, cu optimism, de presiunea continuă exercitată de fostul preşedinte american Reagan asupra URSS şi la ce a dus aceasta.