caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Zori Incetosate – Epilog (Partea 1-a)

de (27-7-2008)

Privind în urmă
Au trecut şase decenii de-atunci şi astăzi încă melancolia mă face să zăbovesc pe cărările amintirilor la zilele pline de farmec ale copilăriei de unde încerc să dezgrop din colbul uitării, fiinţele şi momentele ce-au adus atâta cădură şi dragoste în jurul meu. Fără această dragoste şi căldură aş fi rămas un vlăstar uscat, lipsit de rod, fără viaţă proprie şi nefolositor nimănui. Dar în pofida sărăciei, a neajunsurilor, a vremurilor teribile pe care le-am trăit, am avut norocul să am părinţi cu calităţi excepţionale care nu au pregetat să sacrifice orice pentru ca noi, copii, să putem creşte aidoma celorlalţi, cu o copilărie normală. Datorită grijei lor să nu ducem lipsă de nimic, în condiţiile nespus de grele de atunci, am putut menţine o faţă egală cu ceilalţi copii din cartier, să nu ne simţim nici ruşinaţi şi nici inferiori celorlaţi. Poate de aceea în zilele de paşte şi sărbători când alţi copii ieşeau în stradă cu straie noi şi noi apăream la fel. Fiecare zi aducea schimbări noi, şi curând regele a fost forţat să abdice. Partidele istorice au fost scoase în afara legii şi ziarul la care lucra tata, Viitorul, a fost desfiinţat. In schimb, un ziar nou de limbă maghiară, Elore, a luat fiinţă şi tata, ca şi tovarăşul lui de muncă, Usache, s-au mutat aici. Dar deşi la primul congres al Partidului Muncitoresc s-au făcut promisiuni de bunăstare pentru întreaga populaţie, oamenii o duceau greu, lipsurile şi cozile la alimente nu încetau şi cu atât mai mult lipsa de case. Acum ca Simona trecuse de zece ani, nu mai puteam dormii toţi patru în aceaşi încăpere, în două paturi. Teohari Georgescu, un fost coleg cu tata de la ziarul Dimineaţa, tipograf şi el, a fost ales de congres în Comitetul Central al Partidului. Tata s-a dus să discute cu el şi ca urmare am obţinut o casă mai mare pe strada Eduard Grant 13. După reforma învăţământului din 1948, şcoala Ciocanul a fost transformată în Şcoală Medie Tehnică Mixtă de Mecanică cu numai o parte din profesori continuând să predea aici. Atelierul de tâmplărie al maistrului Ardoş a fost desfiinţat, iar eu am fost repartizat la secţia de maşini agricole. De altfel toţi colegii mei au fost risipiţi prin diferite clase, unii la mecanică fină şi optică, alţii la construcţia de maşini unelte sau la scule şi dispozitive. Profesori noi, clase noi, reguli noi. Cu vechii colegi ne mai întâneam când şi când, cantina din Theodor Speranţa a fost desfiinţată la fel ca şi organizaţile sioniste care au fost puse în afara legii. În schimb, după câteva luni de existenţă a Uniunii Elevilor, am fost solicitaţi să ne înscrim în Uniunea Tineretului Muncitor. Doctrina comunistă, Cursul Scurt de Istorie al Partidului Comunist şi Economia Politică au devenit materii obligatorii în şcoală, la fel ca şi limba rusă, materii fără de care nu se putea merge la nici o facultate. Începuse construcţia Casei Scânteii după modelul arhitectural al Universităţii Lomonosov din Moscova, şi înainte de-a se fi terminat clădirea toate ziarele au început să fie tipărite în combinat, incluzând şi ziarul unde lucra tata. În jurul construcţie roiau tineri în uniforme militare albastre care apaţineau unor familii cu provenienţă socială nesănătoasă, adică fii de funcţionari, negustori sau mici industriaşi, cărora li s-a luat tot ce le aparţinea. Acum îngroşau rândurile detaşamentelor de muncă de pe şantiere şi mai cu seamă la lucrările Canalului Dunărea-Marea Neagră unde erau forţaţi să muncească şi deţinuţii politici. Iar noi, cei cu apartenenţă socială sănătoasă, eram scoşi la muncă voluntară la fiecare sfârşit de săptămână şi mai ales la culesul recoltelor. După terminarea şcolii am fost repartizat la SMT Videle, o staţiune de maşini şi tractoare care ajuta Gospodăriile de Stat înfiinţate pe locul vechilor moşii naţionalizate şi căteva Gospodării Colective care au început să ia fiinţă. Cu puţin timp inainte am început să frecventez un cenaclu literar la Biblioteca Clubului Griviţa Roşie şi am fost atras de activitatea din acest cenaclu în care fiecare avea prilejul să citescă câte ceva din producţia proprie. Participau mulţi tineri cu care ne-am împrietenit şi după întâlnirea de fiecare joi seara, mergeam fie spre case împreună, fie la o bere, unde continuam discuţia. În septembrie, am fost scos din producţie de la SMT şi trimis la Şcoala de Literatură şi Artă Mihail Eminescu, înscris de către conducera Cenaclului. Aici am fost împresionat să dau ochii cu tineri poeţi de valoare ca Nicolae Labiş, Gheorghe Tomozei, Rusalim Mureşan şi alţii care deja aveau publicaţii în Gazeta Literară şi Tănărul Scriitor. Trăind un an în compania lor şi a altor tineri nu mai puţin valoroşi, încojuraţi de majoritatea scriitorilor de renume al timpului, începând cu marele Sadoveanu, şi având drept profesori scriitori consacraţi ca Petre Dumitriu, Mihail Beniuc, Dan Deşliu, Maria Banuş sau Veronica Porumbacu, pentru mine, ca şi pentru ceilalţi studenţi din şcoală, acest timp a marcat platoul celor mai deosebite aspiraţii, egalate numai de un vis. Visul meu a încetat în primăvara anului 1953, după primul an. A urmat stagiul militar după care, în 1955, am început să lucrez şi eu la Casa Scânteii, ca socotitor de norme la secţia de mecanică. În timpul acesta Simona s-a transformat într-o domnişoară frumoasă care atrăgea toate privirile, şi deşi se purta cu modestie, se distingea în orice împrejurare. Nimic nu mă flata mai mult decât să mă aflu în vecinătatea ei, urmărind privirile întoarse înapoi pe când mergeam împreună. Foştii mei colegi de şcoală au început să-mi dea târcoale şi mă pomeneam cu ei pentru o vizită întâmplătoare, deşi ştiam că nu eram eu cel căutat. Curând însă Simona mi-a spus că dintre toţi ei îi place Răţoiul, pe Edelştein Jack. S-au căsătorit, au locuit cu noi o vreme în Eduard Grant, apoi s-au mutat pe Mircea Vodă în mansarda clădirii unde locuiau părinţii lui. Când a rămas însărcinată, doctorii au avertizat-o că nu trebuie să se expună la travaliul unei naşteri naturale, dar ea nu a dat curs sfaturilor şi a născut o fetiţă drăguţă şi sănătoasă pe care au numit-o Adina. Totuşi, deşi nu am auzit-o niciodată văitându-se de ceva, când era obosită sau mai agitată, venele jugulare lăsau să se vadă la gât pulsul de sânge zvâcnind la fiecare bătaie a inimii. Într-o zi, când am găsit un moment să stăm de vorbă, mi-a zis că are de gând să se interneze la Spitalul Fundeni să facă operaţie pe inimă. O asemenea operaţie în vremea respectivă era o noutate şi deşi spitalul era unul dintre cele mai utilate tehnic, doctorii încă nu dobândise experienţa necesară unei operaţii pe inimă care era performată rar chiar şi în Occident. Mi-a mai spus că operaţia nu era de-o necesitate imperativă, dar că ea a obosit să asculte temerile doctrilor care nu vor s-o lase să trăiască o viaţă normală, fără temeri şi ameninţări. Când m-a întrebat ce sfat îi dau, eu nu am ştiut ce să-i spun. Am fost îndrăgostit de căteva ori, dar iubitele mele se pare că aveau alte visurile. Cred că am pierdut anul la literatură din cauză că în fiecare seară patrulam prin faţa geamurilor de la casa unde locuia fata ai cărei ochi nu-i puteam uita, Paula Messinger, elevă la şcoala Aurel Vlaicu în ultimul an. Când am realizat că tot ce-mi putea oferi era numai prietenia ei, după un timp m-a înflăcărat imaginea altei fete din Combinat, Gabriela Cerchez, care m-a fermecat cu ochii ei negrii, îneguraţi de adâncimea tainelor în care nu se putea desluşi nimic. Am renunţat să mă mai gândesc la ea când am aflat de la prieteni că s-a măritat cu un sportiv, Ionescu. Au fost şi fete care m-au plăcut, dar nu păreau să corespundă idealului meu. În experienţele mele de dragoste, infedelitatea unora din ele mi-au dictat să fiu prudent în alegerea pe care o fac, şi atunci am socotit că aşteptarea imi va soroci fiinţa potrivită. Această fiinţă mi-a ieşit în cale într-o zi de vacanţă în 1960 la ştrandul Combinatului de pe malul Herăstrăului. Locuia şi ea tot în Grant, în spatele pieţei. În drum spre casă, străbătând şoseaua Kiseleff cu Vali, am aflat că este fata unor adventişti de ziua a şaptea, că tatăl ei fost antrepenor de lucrări, a refuzat să muncească sâmbăta şi că din această cauză e fără serviciu. Nimeni nu-l primea la lucru numai pentru cinci zile pe săptămână şi de aceea trăiau în sărăcie. Am mai aflat că ea este cea mai în vârstă din cei cinci copii, cu două surori şi doi fraţi mai mici, şi că mama lor trebuia să facă faţă nevoilor de acasă şi de pe şantier, pentru că tatăl ei uneori găsea ceva de lucru la particulari şi angaja oameni să-l ajute. Cu încetul am realizat că această fată cu înfăţişare simplă şi serioasă, cu sinceritatea ei cristalină şi devotament pentru familie este cu adevărat fata pe care am căutat-o şi în care mă puteam încrede. Ne-am căsătorit pe data de 25 decembrie 1961, deşi Vali încă nu terminase cursurile Şcolii de Asistente Medicale, că nu dispunea decât de o bursă mizeră, iar eu, intrat în producţie ca maşinist la secţia offset din Combinat, aveam un salariu mic. Părinţii mei ne-au oferit dormitorul lor. Tata lucrând la gazeta în fiecare noapte, venea şi se culca pe laviţa din bucătărie, iar mama dormea pe recamierul meu de lângă geam, din sufragerie. După terminarea şcolii, Val, a început să lucreze la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, la Camera de gardă. Câtre toamnă o bătrână este adusă la spital în stare de urgenţă. Din păcate nu a putut fi salvată. Vecinii care au adus-o au spus că trăia singură într-un apartament comun de pe strada Sevastopol. Când m-am dus seara s-o iau de la spital, Vali mi-a povestit despre bătrâna care a murit şi a vrut să mergem să vedem casa aceea. Era visavi de cimitirul unde cu ani în urmă mergeam să-mi întâlnesc prietenii de la Ha’Şomer–Ha’Ţair. Ne-am dus şi am fost întâmpinaţi de un domn de vre-o şaizeci de ani şi soţia lui, mult mai tănără. Ne-a arătat casa şi ne-a asigurat că ei nu lasă pe nimeni altcineva să ia acest apartament. Şi într-adevăr, după ce am solicitat aprtamentul de la Spaţiul Locativ, aceştia au trimis un inspector cu alţi solicitanţi, dar domnul Ştefan nu i-a lăsat să intre în casă nici sub povara ameninţărilor. Domnul Ştefan Koziac şi domna Irina erau nişte oameni foarte cumsecade, căsătoriţi de mulţi ani, fără copii şi venirea noastră în casa lor a adus tinereţe, un grad de nepăsare şi multă voie bună. Casa era o înşiruire de patru camere cu intrarea pe la mijloc, în care fiecare aveam un dormitor şi acces la bucătărie şi salonul pe unde se intra. Toată averea noastră a fost numai recamierul meu de-acasă şi o maşina aragaz cu patru ochiuri pe care am cumpărat-o de la Cici,. prietena lui Vali. A trecut mai bine de un an până când am făcut banii potriviţi să ne cumpărăm mobilă atât in dormitor, cât şi în bucătărie. Până atunci, familia Koziac ne-a lăsat să stăm la masa lor, să vizionăm filme la televizorul lor, ne-a dat sfaturi utile fără a insista prea mult pe părerile lor şi ne-au cocolit ca pe copii lor timp de opt ani. I-am iubit, îi iubim şi acum şi regertăm că i-am pierdut atât de timpuriu. Primul nostru copil, Marius, s-a născut acolo, pe Sevastopol, în junie 1966. Ancuţa, fetiţa noastră s-a născut în aceeaşi casă un an şi jumătate mai târziu, în noembrie 1967. În 1968 s-a permis muncitorilor să cumpere în rate, apartamente personale la blocuri construite de stat pentru că nu se prididea cu satisfacerea nevoilor de case ale populaţiei. Noile construcţii au fost imediat etichetate cu numele de „Blocul Milionarilor”. În 1969 am cumpărat şi noi un apartament în Şulea, într-un bloc cu patru etaje din prefabricate. Într-o pauză de lucru la spital, pe când era la o ceaşcă de cafea, o colegă i-a ghicit lui Vali cu puţin înainte de a ne muta în casa noastră din Şulea că nu vom sta mult acolo. „Cum se poate?”- protestează Vali, „ O casă se cumpără pe toată viaţa!”. „O fi, dar tu o să ai multe case, o să călătoreşti, o să vezi lumea, şi nu ai să stai aici!” Vali şi-a luat colega în derâdere şi a uitat. Ne-am mutat în casa noastră în toamnă târziu, dar eram mulţumiţi că aici era cald, cu caloriferele cuplate la linia termocentralei de la Vitan, şi deşi înotam în noroi până intram în casă, aici era curat, confortabil şi luminos. Ca să facem faţă datoriilor, am închiriat o cameră la niste tineri pentru suma de patru sute pe lună şi am luat un proiect acasă pentru cineva, o lucrare particulară. De acum lucram de mai mulţi ani al Uzinele Semănătoarea, eram tehnolog principal la consumurile specifice de materiale şi traduceam în limba română proiectele străine pe care trebuia să le fabricăm în ţară. Lucrarea mea particulară avansa anevoios din lipsă de timp, deşi în fiecare seară zăboveam asupra planşetei ore în şir, căutând să găsesc cea mai economică soluţie de fabricare pentru maşina comandată. După aproape patru luni de zile, fac sul desenele pe hârtie de calc trasate in tuş negru şi merg la Constanţa să predau lucrarea pentru care trebuia să primesc zece mii de lei. Clientul însă nu-mi dă nici un ban; el vrea să-i dau maşina, nu desenele. Am rămas crucit, pentru că din capul locului îi spusesem că nimeni nu poate construi o maşină fară desene, iar eu numai la atât mă angajez. O maşină ca aceea necesita peste o tonă de material pentru care nu aveam repartiţie, în afară de-o mulţime de rulmenţi, roţi dinţate şi o asamblarea unor profile metalice forjate. „I-a matale damigeana asta de vin şi du-o la directorul de la Semănătoarea şi să vezi că se aranjează”, căuta să mă convingă omul. Limita toleranţei la mine încetează la ideia de afaceri necurate. Am refuzat, am explicat, am protestat, am bătut cu pumnul în masă, dar el o ţinea morţiş că nu plăteşte decât atunci când are maşina. Am revenit acasă bolnav, de parcă aş fi fost prădat de hoţi. În noaptea aceea a încolţit în mine gândul că aici nu se mai poate trăi, am încercat, dar nu e nici o soluţie. Orele suplimentare au fost anulate. O jumătate de normă în altă locaţie era interzisă, la fel ca şi colaborările externe. Salarile erau mici, promovarea la o altă treaptă cerea timp, şi pentru un ban în plus trebuia ori să ucizi pe cineva ori să furi. Nu a rămas decât o singură soluţie: plecarea în Israel. Cu Cuţa, verişoara mea, ne vedeam rar, dar după ce au cunocut-o pe Vali, atât ea cât şi tanti Luţi, au îndrăgit-o. Cuţa s-a măritat cu un inginer de drumuri şi poduri unde lucra şi ea, dar după puţini ani au divorţat şi împreună cu mama ei, pentru că unchiul Mark a decedat în 1950, au emigrat in Israel. După un an, a venit să ne viziteze. Mulţi alţi prieteni şi cunoscuţi ce au fost în vizită în Israel s-au întors cu poveşti despre incredibilile condiţii de viaţă de-acolo. Mama a găsit că era timpul să meargă şi ea în Israel, unde se afla acum toată familia ei din Bulgaria. A mers împreună cu tata pe o perioadă de şase luni. La întoarcere au stat cu noi pe timp de iarnă în noul nostru apartament, dar adevărul era că după vizita din Israel aveau nevoie de mai mult timp pentru aclimatizarea cu situaţia din ţară. De aceea, după întoarcerea mea de la Constanţa, când i-am spus lui Vali că mă gândesc să plecăm în Israel, ea a sărit ca arsă din pat: ”Cum te gândeşti că o să-mi las aici toată familia, prietenii, serviciul şi o să mă duc acolo în necunoscut?” Nici un argument în seara aceea nu au putut s-o domolească. După căteva zile însă, poate că şi alţii au sfătuit-o, a fost mai uşor să discutăm pe această temă. Nici şase luni nu au trecut de la depunerea actelor, şi într-o dimineaţă la birou primesc un telefon de la tata care a cerut paşaport odată cu noi că numele nostru a apărut pe lista celor aprobaţi. La auzul veestei piciorele mele s-au înmuiat şi a trebuit să mă aşez pe un scaun. Ştiam că din acest moment se iscă furtuna: excluderea din Patrtid, vânzarea casei şi a lucrurilor din casă, despărţirea de familie şi prieteni, fuga după acte, împachetarea şi plecarea cu doi copii mici in necunoscut. Primul act ghicit în ceaşca de cafea a lui Vali era pe cale să se împlinească: am fost conduşi la aeroportul de la Otopeni cu tot alaiul de familie, prieteni şi mulţi care şi-au luat liber de la servici numai ca să fie cu noi în dimineaţa aceea de 4 ianuarie 1972. În Israel nu am stat decât doi ani şi jumătate. După câteva luni de şcolarizare la un „Ulpan”(Şcoală de limbă) din nord, ştiam suficient ivrit că să ne putem descurca în viaţa de toate zilele. Atât Vali cât şi eu am obţinut servicii bune, ea în Spitalul Tel-Ha’Şomer din Tel-Aviv, iar eu la Ha’Argaz, fabrica de autobuze. Am primit un apartament într-un cartier nou din preajma Universităţii Bar-Ylan şi în primul an am putut să-mi cumpăr o maşină nouă de import cu bani din economii şi de împrumut de la tata. Părinţii au fost instalaţi la o casă de oameni bătrâni din Herzelya, unde au primit un apartament cochet cu o singură cameră, în apropierea mării. Apartamentul primit de noi, ne-a fost oferit cu condiţia ca să-l cumpărăm în primii trei ani. Cumpărându-l, mi-am amintit de profeţia ghicitoarei în cafea care a prezis lui Vali că „vei avea multe case.” Din primul an am putut realiza în această ţară mai mult decăt au realizat părinţii mei în întreaga lor viaţă. Dar nu era pace. O săptămână, două după sosirea noastră un terorist nipon ucide în aeroportul din Lod o mulţime de oameni cu mitraliera. Curând o şcoală din nord a fost atacată de terorişti şi mulţi copii au murit. În magazine, locuri publice şi chiar la teatre erai cercetat corporal şi prin genţi şi sacoşe să nu ai arme, iar în autobuze la fiecare jumătate de oră se transmitea la radio noutăţile care mai mult speriau decăt informau. Vali la spital avea zilnic dovada actelor de banditizm şi teroare şi ea nu se putea obişnui cu această situaţie. Dilema mea era că am cărat după noi pe părinţi şi nu mă puteam împăca cu gândul că-i zmulg din nou da la ceace le asigura o bătrâneţe liniştită şi să-i duc altundeva în necunoscut. Dar nici plecarea noastră şi părăsirea lor aici n-o puteam admite. În martie 1973, a sosit Simona şi Adinuţa în vizită. Ea făcu-se operaţia de inimă la Spitalul Fundeni şi a reuşit. Acum se simţea bine şi arăta splendit. Am făcut excursii cu ea prin toată ţara şi era încântată de tot ce vedea. După naşterea lui Adinuţa, pentru că locuiau într-o singură cameră la mansardă, a fost trecută la urgenţ întâia pentru case şi la insistenţa soţului ei Jack s-au mutat împreună cu părinţii lui într-un apartament mai mare cu patru camere. Viaţa comună cu ei a fost o tragedie. Mama lui Jack şi-a asumat controlul în întreaga casă, intervenea în orice discuţie între ea şi soţul ei până şi-n educarea copilului. Simona s-a văzut dintr-o dată exclusă la luarea oricărei hotărâri şi lipsită de autoritate în casa şi familia ei. Când vizita la noi era pe cale să expire, a hotărât că trebuie să se despartă de părinţii lui şi singura soluţie este aceea de-a veni cu Jack în Israel. La telefon cu Jack l-a rugat să-i promită că la întoarcerea ei acasă vor depune actele. El i-a zis să nu insiste, că nu vine aici. Atunci Simona s-a îndârjit şi i-a spus că ea rămâne aici şi că e rândul lui să decidă dacă vrea să stea cu părinţii lui acolo sau vine aici unde era aşteptat de toată lumea. Răspunsul lui a fost negativ. Şcoala de ebraică a făcut-o într-un oraşel din nord, Naharia, unde mergeam cu ai mei deseori s-o vizităm. Cu noi mai venea Cuţa, soţul ei Şlomo cu care s-a măritat în Israel, şi prietenul lor Buţu, un ceasornicar din Tel-Aviv. Acesta avea o casă splendită în Bat-Yam şi nu a fost căsătorit nici odată. Cu o fetiţă de cinci ani după ea, sosită aici numai cu hainele de pe ele şi o valizioară mică, fără bani, fără o situaţie, cererea în căsătorie a lui Buţu părea unica soluţie de supravieţuire. După obţinerea divorţului s-au căsătorit imediat şi s-a mutat în apartamentul lui Buţu din Bat-Yam care era la numai cinci minute de plaja mării. Simona a început să lucreze la sediul central al unei Bănci din Tel-Aviv, iar Adinuţa mergea la grădiniţa din cartier şi fiecare dintre noi eram bucuroşi că în final viaţa a orânduit lucrurile cum nu se putea mai bine. Vali continua să mă ameninţe că-şi ia copii şi pleacă din ţară fără mine dacă eu refuz să mergem în altă parte. O prietenă din Germania cu care coresponda, a învitat-o să stea cu ea. Căutam s-o înţeleg, dar î-mi venea greu să accept o altă emigrare când eram aproape aranjaţi, servicii şi responsabilităţi cum nu am visat nici odată şi familia reîntregită. Milioane de oameni s-au acomodat cu situaţia de aici, deci ne putem acomoda şi noi. Între ameninţări şi discuţii, în scurtul răstimp în care eram împreună, pentru că Vali lucra noaptea la spital iar eu dimineaţa, mulţi din prietenii noştri, majoritatea căsătorii mixte, aprobau decizia lui Vali. Rezolvarea situaţiei a fost impusă de începerea războiului de Yom-Kipur. Împresuraţi din toate direcţile de trupe ostile şi în special de armatele egiptene care au cucerit Sinaiul, am retrăit înapoi acele momente de groază la auzul sirenelor care-mi aminteau episoadele bombardamentelor din Bucureşti şi mă sileau din nou să mă cuibăresc cu copii prin adăposturi. După război preţul plătit de Israel în vieţi omeneşti a fost tragic. Într-o dimineaţă prin martie 1974, în timp ce lucram la planşeta mea de desen în birou, la radio se transmitea ceremonia înmormântării unor ostaşi la Naharia. Golda Meir vorbea despre cei peste 1500 de soldaţi israelieni căzuţi în acest război. În timp ce o ascultam în mintea mea derula imaginea părinţilor celor 1500 de copii căzuţi la datorie, într-o luptă nedreaptă şi inegală, ca între David şi Goliat. Ce mângăiere au aceşti oameni? Aceea că după victoria Războiului de Şase Zile s-au culcat pe urechea cealaltă şi-au zis că arabii nu vor mai veni peste ei? Dacă atunci, în 1967, când aceşti copii erau de vârsta copiilor mei, ar fi plecat în alte locuri în lume, astăzi aceşti copii ar fi continuat să trăiască. Această ideie că trebuie să-mi salvez copiii „astăzi” a fost atât de puternică, că am plecat de la birou şi am mers direct la Vali să-i spun că am hotârât să plecăm. Am fost educaţi în ideea că mama trebuie să fie protejată de necazuri, mai ales acum când suferea şi cu inima, reumatizmul începuse să-i deformeze mâinile şi în plus devenise uşor iritabilă şi nervoasă. Cu tata însă se putea discuta fără menajamente orice problemă, şi sfaturile lui erau totdeauna pline de înţelepciune şi drepte. Şi Simona şi eu obişnuiam să dicutăm cu el aparte despre problemele pe care le aveam. După ce am fost cu Vali şi copiii la oficiul YMCA din Ierusalim şi am complectat formularele de emigrare în Canada, l-am luat de o parte pe tata şi i-am spus ce am de gând să fac. Ştia dinainte că Vali suferă şi că nu-i place situaţia din Israel, dar vestea că deja am înaintat actele de plecare, a căzut ca un trâznet peste el. Nu a spus nimic, dar nici nu a vrut să vorbească despre asta. L-am lăsat mâhnit, cu lacrimi în ochi. În ziua în care ne-am luat rămas bun, în ajunul sărbatorilor de toamnă în casa lui Buţu, după masă, tata a dispărut din casă pe nesimţite. Trebuia să plecăm pentru că bagajele încă nu au fost închise şi i-am rugat să nu vină la aeroport. Mai bine ne despărţim aici, în linişte, fără să atragem atenţia la toată lumea în îmbulzeala şi graba fiecăruia din aeroport. Tata lipsea, aşa că am coborât să-l caut jos în stradă. L-am găsit cu greu, ascuns după colţul străzii, rezemat de o clădire, plângând ca un copil. Nu se putea potoli, nu putea vorbi şi nu voia să se întoarcă acasă. Cu greu, mai mult împins, l-am adus până în curtea blocului lui Buţu, unde ne aştepta restul familiei. Mama s-a dovedit mai înţelegătoare, realistă şi mult mai calmă. Atunci am inţeles că ea era mai tare, mai tare decât fiecare dintre noi şi deşi comunicam cu ea mai puţin decât cu tata, un simţ special o ajuta să recepţioneze problemele pe care i le ascundeam. Am ajuns în Toronto, Canada, după opt luni de lagăr la Lavrion în Grecia, un orăşel pescăresc la 40 de kilometri distanţă de Atena. După cinci luni de şcolarizare în Canada, întreţinuţi de guvern, am început să căutăm serviciu. Engleza pe care am învăţat-o în şcoală nu era suficientă ca să profesăm în aria noastră de cunoştiinţe, aşa că primul meu servici era ca mecanic de intreţinere la un mare hotel. Dar fiind cel din urmă angajat, trebuia să mătur în fiecare dimineaţă intrarea la hotel şi în jurul clădirii. De multe ori o făceam cu lacrimi în ochi. Vali a găsit de lucru la o fabrică de bijuterii şi în fiecare zi venea acasă cu degetele arse de obiectele minuscule de aur care frigeau în strânsoarea degetelor la operaţia de polizare. Locuiam la etajul 12 într-o clădire cu 30 de etaje. Economiile făcute în Israel ne-au ajutat să suplimentăm micile noastre salarii. Eram însă mulţumiţi, copii creşteau ca din apă şi în jurul nostru domnea pacea. Cu primii bani am cumpărat un aparat de fotografiat Polaroid şi în fiecare scrisoare pentru părinţi trimiteam câte-o fotografie nouă să vadă că suntem bine şi că nu trebuie să ne poarte de grije. După primul an în Canada părinţii au venit să ne viziteze. Au făcut-o de multe ori după aceea şi erau mândri atât de realizările nostre, cât şi de progresele copiilor noştri care s-au integrat cu uşurinţă în şcoala de aici şi cu noii lor prieteni. Dar de câte ori îi conduceam la aeroport după vizita la noi, le citeam în ochi nerostită întrebarea dacă aceasta era să fie ultima noastră revedere. Oricât de mult Vali şi cu mine încercam să le transmitem optimismul nostru, nimic nu putea alunga din sufletul lor nesiguranţa că ne vom mai vedea. La prima lor sosire părinţii ne-au găsit într-un apartament spaţios, cumpărat în rate, într-un bloc situat în centrul oraşului şi atât împrejurimile cât şi aspectul din interior i-au împresionat. Dar încă munceam greu, munci în care nu eram calificat şi pentru prima dată în viaţă a trebuit să înfrunt concedierile şi şomajul. După ce am făcut un curs seral de desen tehnic pentru că nu cunoşteam terminologia necesară în engleză şi apoi sistemul de măsurători pe acest continent este diferit decât cel din Europa, am reuşit după doi ani şi jumate să fiu angajat la o agenţie care făcea desene pentru Westinghouse. Şase luni după aceea am primit serviciu permanent la o companie aparţinând de Magna Internaţional, cea mai mare producătoare de piese pentru automobile din Canada şi America de Nord. În această companie în scurt timp am devenit şef proiectant, muncind timp de 20 de ani, până la pensionarea mea în 1997. Vali a avut şi ea de înfruntat multe obstacole până să poată profesa ca soră înregistrată, echivalenţa asistentelor medicale din România, într-un spital. Primul obstacol a fost limba. Nici o diplomă nu putea fi echivalată fără absolvirea unor examene grele de limba engleză, atât scrisâ cât şi vorbită. Colegiul surorilor medicale nu admitea să profesezi în domeniu fără a fi recunoscută şi înscrisă în acest colegiu. Între timp Vali a găsit o slujbă în spitalul Branson la sterilizarea instrumentelor de chirurgie. Când a apărut o poziţie de tehnician la electro-encefalografie, Vali şi-a demonstrat calificarea şi a fost transferată în această secţie unde a lucrat timp de 12 ani. Dar cu maşinaţiuni de culise un tehnician cu vechime mai mare în spital, a obţinut un contract de la spital ca el să preia întregul sector în particular, şi atunci Vali a rămas fără lucru. De acum, Vali a fost nevoită să intre în colegiu şi abia în final actele i-au fost recunoscute cu condiţia să facă câteva cursuri ce nu s-au predat în ţară şi care i-au mai mâncat vre-o doi ani. În final a căpătat licenţa de registered nurse (soră medicală). În 1981, Simona, Buţu şi Adinuţa au venit să-şi petreacă cu noi vacanţa. Am făcut un tur cu maşina până la oceanul Atlantic, am vizitat multe localităţi din New Hamshire, Vermont şi am fost la New York. A fost o intrevedere frumoasă, veselă şi amuzantă. Nu aveam de unde să ştiu că aceasta avea să fie ultima întâlnire cu sora mea. Un an mai târziu am cumpărat o căsuţă într-un cartier nou în partea de nord a oraşului, mult mai aproape de spitalul lui Vali şi serviciul meu. Curând, făcând o vacanţă în Florida, după vizitele de rigoare la Disney Land, am cumpărat o săptămână de vacanţă la un resort care se putea schimba oriunde în lume. Cu această achiziţie vacanţele noastre s-au transformat în adevărate aventuri care ne-au dat posibilitatea să vizităm mai toate ţările din Europa cu modestele noastre salarii. Curând distanţele intercontinentale aveau să se restrângă şi mai mult, după prima noastră călătorie maritimă pe un Ocean Liner. In felul acesta, prorocirea din ceaşca de cafea avea să se împlinească în întregime. Tentaţia marilor capitale, a muzeelor, a locurile memorabile din antichitate, India, Australia şi Extremul Orient, ne-au ajutat să înţelegem mai bine lumea, istoria, tradiţiile şi ne-au stârnit curiozitatea de-a vedea şi afla mai multe. În vara anului 1982 am aflat că Simona sfătuită de un doctor cu renume de la spitalul Belinson din Petah-Tikva, a făcut o nouă operaţie pe inimă. Doctorul şi-a încasat onorariul pus în plic şi a plecat în concediu undeva în străinătate. După ce a ieşit din spital, la câteva zile, conducând maşina pe străzile Tel-Avivului, Simona a avut un accident destul de neînsemnat, primul ei accident. Maşina a fost dată la reparat şi în câteva zile arăta ca nouă, dar nu acelaş lucru ş-a întâmplat cu ea. S-a dus înapoi la spital şi alt doctor a constatat că o valvă pierdea sânge. A intrat într-o nouă operaţie din care nu s-a mai trezit. După o săptămână de comă a fost scoasă de pe aparate şi a decedat. Tata şi Buţu au stat cu schimbul lângă ea zi şi noapte. Mama nu a ştiut nimic de operaţie. Tata a informat-o că Simona a plecat în America la un sanatoriu pentru un tratament. Eu nu am mai prins-o în viaţă, nici la înmormântare nu am ajuns in timp. Am stat la Buţu cu el şi cu Adina, iar tata, venind la noi zilnic, m-a învăţat ce să-i spun lui mama despre vizita mea inopinată acolo. Ca să nu prindă de veste despre moartea lui Simona, trebuia să ne bărbierim zilnic şi să părem veseli în prezenţa ei, ceeace o făceam cu strângere de inimă. Grija cea mai importantă care frământa pe fiecare dintre noi era situaţia lui Adina care împlinea 13 ani în octombrie. Într-un fel, ea a rămas singură pe lume acum, cu un tată vitreg în casă. Singura soluţie era s-o iau cu mine acasă, în Canada, unde nu ar duce lipsă de nimic. Vali, o mamă dedicată ca ea, un suflet nobil şi de nemărginită bunătate, nu ar fi făcut nici o obiecţie, şi în mijlocul familiei noastre cu siguranţă că s-ar fi simţit bine. Fără întârziere am mers la Kolbo Shalom, acolo unde se afla Direcţia Paşapoartelor. În zilele acelea era greu să răzbeşti prin mulţimea de solicitanţi până la ghişeul unde se primeau cererile de paşaport. În final, după ore de chinuitoare aşteptare, gălăgie şi fum de ţigare, am reuşit să depunem actele pentru paşaportul lui Adinuţa. Dar au fost multe obstacole, actul de deces al mamei ei, semnătura tutorelui legal, Buţu, că este de acord s-o lase şi identificarea mea ca rudă apropiată. După o săptămână de insistenţe, interviuri şi înghesuială la care şi tata era prezent, Adina şi cu mine am ieşit victorioşi cu paşaportul ei în mână. Tot ce ne trebuia acum era numai o viza Consulatului Canadian, şi un bilet de avion. Chiar în acel moment ne-am urcat în maşină şi am mers glonţ la Consulat. Dar am greşit. Dacă aş fi cerut numai viza de vizită în Canada, cu siguranţă că aş fi primit-o. Însă după atâta efort până la primirea paşaportului lui Adina, la Consulat, între ai mei, le-am povestit cât am pătimit până am ajuns la ei. Le-am povestit că Adina este orfană, că nu are pe nimeni care să aibe grije de ea, că eu sunt singura ei rudă şi că alături de copii mei, ea are să fie protejată şi crescută cu dragoste. După puţină aşteptare am fost învitat în biroul unui funcţionar mai important şi mi s-a adus la cunoştiinţă cu profundă părere de rău ei nu pot să-mi acorde viza pentru Adina. Singura soluţie este aceea de-a mă întoarce singur în Canada şi să cer de acolo emiterea actelor de înfiere. O Doamne! De ce trebuie să-mi zăgăzuesc emoţiile şi simţămintele chiar şi acolo unde cred că sunt în siguranţă? De ce laşi să îndur umilinţa, când tot ce vreau este să fac bine? Unde e, Doamne, dreptatea Ta? Tu care le şti pe toate, trecut, prezent şi viitor, de ce pui stavilă celor mai nobile intenţii? Înainte de întoarcerea mea în Canada, am aranjat două lucruri: Adinuţa a dorit ca mormântul mamei să fie acoperit cu o placă de marmoră pe care să se afle o carte de piatră deschisă cu numele ei. Am întocmit o schiţă şi comanda a fost preluată de un pietrar şi achitată de Buţu cu care mergeam de două ori pe zi la Templu să ne rugăm pentru ea. După refuzul Consului Canadian am ajuns la concluzia că cea mai bună soluţie temporară pentru Adinuţa este de-a se muta la un kibutz unde putea trăi alături de fetiţe de aceeaşi vărstă, munci şi învăţa alături de ele. Atmosfera sănătoasă din kibutz, departe de toate tentaţile marilor oraşe, munca colectivă sub supravegherea conştincioasă a instructorilor, faptul că toţi copii duc o viaţă independentă de cea a părinţilor, deşi cresc sub ochii lo, fără a fi cocoliţi sau menajaţi de ei, a fost probabil motivul principal care ne-a dus la această concluzie. Ajuns acasă, primul lucru a fost acela de-a întocmi dosarul de înfiere pentru Adinuţa. Aici am aflat că infierea unui copil era posibilă numai până la vârsta de treisprezece ani. Timpul era scurt, pentru că pe 15 octombrie 1982, Adinuţa împlinea treisprezece ani. Dar cel mai important a fost să obţin de la Jack, tatăl ei, autorizaţia de înfiere a copilului. Am scris imediat lui Jack, i-am descris situaţia, l-am rugat cu insistenţă să nu tărăgăneze prea mult timpul, dar nu am primit nici un răspuns. Curând am aflat că mama lui murise şi că şase luni după moartea lui Simona, Jack şi tatăl lui au emigrat în Israel. Jack a luat legătura cu Adinuţa, dar a lăsat-o mai departe în kibutz şi el după şcoala de limbă, s-a căsătorit cu o femeie cumsecade care avea doi fii. Doi ani mai târziu a lăsat-o, tatăl lui s-a prăpădit şi relaţile dintre el şi Adina niciodată nu au ajuns să fie filiale, deşi ea a încercat până în ultima zi din viaţa lui. În schimb Adina nu a fost singură nici odată: Buţu, tatăl ei vitreg, i-a fost şi rămas familie până astăzi. La fel îi este Cuţa care e mereu în contact cu ea şi într-un fel i-a devenit o adouă mamă, caldă, bună, săritoare la orice nevoie şi plină de sfaturi bune. Şi părinţii, în special tata care a fost totdeauna prezent la orice eveniment din viaţa ei. (Va urma)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.68.240