caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Zori Incetosate – Capitolul VI (Partea a 2-a)

de (15-7-2008)

VIII
Se vorbea des de manifestaţie, dar încă nu ştiam ce înseamnă. Mama era tare nemulţumită pentru că datorită manifestaţiei tata venea acasă nu ca de obicei, la terminarea gazetei, ci târziu, chiar şi după ora prânzului. El lucra noaptea la Viitorul şi în loc să vină acasă, mergea cu alţi muncitori, cu placarde şi lozinci pe străzi, pentru că salarile erau mici şi nu făceau faţă scumpetei astronomice. De multe ori se întorcea în fugă, fără a avea timp de un ceas de somn, trebuind să meargă înapoi la lucru. “Să şti că de-acum vin cu tine la manifestaţie!” i-a spus mama într-o zi, şi ca să-şi întărească ameninţarea, într-o dimineaţă, văzând că el nu a venit acasă, a plecat şi ea în oraş. Aşa se face că tata mi-a zis intr-o zi de la sfârşitul lui februarie, să rămân cu Simona acasă pentru că el şi cu mama vor merge în oraş la o manifestaţie. S-au întors târziu, după prânz. Mama era istovită şi tremura cam tot la fel ca pe timpul bombardamentului. Tata s-a aşezat pe un scaun fără să scoată o vorbă. Se pare că au avut discuţii tot timpul drumului, dar a continuat şi în casă.: “Se poate ca tu, om serios cu doi copii, să te amesteci cu toată gloata aceea de pe stradă? Dacă te omora şi pe tine? Dacă ne omora pe amândoi? Cu cine lăsam copii ăştia, cine avea să-i crească? Tu nu te gândeşti deloc la ei?”- şi neputându-se stăpânii, a izbucnit în lacrimi. Adoua zi ziarele au publicat pe prima pagină fotografiile măcelului de pe calea Victoriei, din faţa Piaţei Palatului Regal, sub titlul “Jandarmii Generalului Rădescu au tras în muncitori!” Între cei nouă sau zece morţi din această zi era şi unul din elevii şcolii unde aveam să merg în anii următori. Scurt timp după asta generalul Rădescu a demisionat şi la 6 Martie 1945 a fost instaurat guvernul Petru Groza.
În şcoala noastră erau doi fraţi, singurii copii la părinţi, dintre care unul era în aceaşi clasă cu mine, iar celălat era cu doi ani mai mic. Incerc fără succes să-mi amintesc numele lor. Locuiau în casa de pe colţul străzii Zoe Grant unde se intersectează cu Constantin Grant. Câteva case mai jos strada se înfunda. Cândva acolo fusese un gard care să oprească trecerea în maidanul care se intindea până la Piaţa Grant. Acum din gard nu-a mai rămas decât resturi, în parte mâncate de mucegai, iar dincolo pe maidan, oamenii aruncau gunoiul şi molozul curăţat de la bombardament. După şcoală, într-o zi ne-am strâns acolo mai mulţi copii, scormonind prin moloz şi făcându-ne de lucru din nimic. Era un soare primăvăratec şi se putea ieşii afară fară paltoane. Câţiva băieţi din faţa noastră au găsit în iarba abia mijită o grenadă verde cu pete de rugină pe ea. Ne-am adunat cu toţi împrejurul ei ca s-o admirăm,. deşi unii se întrebau dac-o fi adevărată. Mare cât un ou de gâscă, avea o clapă de-a lungul ei care era blocată de un cârlig de sârmă. “Hai s-o aruncăm! “- a propus unul, iar ceilalţi vociferau pro şi contra. Eu nu am rămas, era târziu şi trebuia să fiu deja acasă. Mama m-a pus să mă spăl în grabă, pentru că avea treabă în oraş. Mergem pe jos până la Regie, pentru că pe Giuleşti încă nu erau tramvaie, iar autobuzul numărul 40 venea rar şi costa mult. În stradă multe femei ieşite pe la porţi vorbeau între ele şi-şi făceau semnul crucii. La fel şi pe străzile adiacente ce duceau la Regie. Când am ajuns în dreptul şcolii noastre, tatăl colegului meu de clasă fugea cu el în braţe către Maternitatea Giuleşti. Prietenul meu, cu faţa lividă şi ochi speriaţi care mă recunoscură, îşi ţinea cu mâna pântecul sfâşiat, scâldat în sânge. A fost cea din urmă frântură de privire pe care am părins-o venind din ochii lui blânzi şi inteligenţi. A doua zi la şcoală a fost zi de doliu. Amândoi fraţii au pierit, cel mic sfârtecat pe loc de explozie, celălalt câteva ore mai târziu pe masa de operaţie. Au fost mai mulţi copii morţi şi răniţi. Un alt coleg de clasă care locuia în cea din urmă casă de pe stradă, fiindcă de la el începea maidanul, a fost ciuruit de schije şi operat ore întregi. După o săptămână a fost adus acasă şi m-am dus să-l văd. Mama lui, văduvă de râzboi, şi sora lui erau bucuroase că e acasă şi nu ştiau ce să ne mai dea pentru că am venit la ei. L-am găsit în dormitor, culcat pe spate, foarte palid, dar bucuros că ne vede. Când a ridicat plapuma de pe el, am văzut printre fâşii de bandaj găuri de schije şi arsuri ca o constelaţie neagră pe trupul lui alb. Două zile după vizita noastră a murit şi el. La biserica din cartier, cea de lângă Piaţa Grant, slujbele se ţineau aproape în zilnic pentru ei. Am mers cu clasa la fiecare din ele. Biserica se umplea de fiecare dată cu copiii şi oamenii din cartier, mulţi care i-au cunoscut şi mulţi care au auzit numai de această tragedie. Tristeţea atârna în aer ca norii grei de plumb. Şi-n gândul fiecăruia stăruia suferinţa părinţilor care aveau doi băieţi nespus de cuminţi şi silitori şi care au pierit în aceaşi zi din părimăvara anului 1945.

IX
Înainte de terminarea anului şcolar copii au început să vorbească la ce şcoli vor merge în anul următor. În cartier nu era decât un singur liceu, Doamna Stanca, dar acesta era de fete. Cei mai mulţi din colegii mei înclinau să meargă la Liceul Lazăr de lângă grădina Cijmigiu. Acela părea să fie cel mai nimerit, pentru că era chiar pe bulevard, în inima Capitalei, frunzărit de maşini şi tramvaie, cu cinematografe şi filme de premieră şi cutreierat de pietoni fără întrerupere zi şi noapte. Ce putea fi mai atrăgător decât atât?. În ceea ce mă priveşte, tata avea pentru mine numai o opţiune: Şcoala Ciocanul. Pentru el acestă şcoală reprezenta cheia viitorului meu, pentru că puteam învăţa în acelaş timp şi carte şi o meserie. Mama însă era necăjită că şcoala era prea departe de casă, tocmai în marginea opusă a oraşului, undeva după Piaţa Vitan, pe calea Dudeşti. Ce voi face toată ziua singur printre străini, traversând oraşul cu două, trei tramvaie şi când voi avea timp să-mi pregătesc lecţile, dacă toată ziua sunt la şcoală? Eu ascultam discuţiile dintre ei ca şi cum s-ar fi discutat de altcineva, neştiind dacă trebuie să mă bucur sau nu. Ca totdeauna în asemena situaţii, lăsam soarta să decidă pentru mine. Într-o duminică după masă nu mică mi-a fost uimirea să vâd intrând în curtea noastră pe domnul Angelescu, directorul şcolii, care s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă tata e acasă. Am intrat împreună în bucătărie unde mama l-a învitat să ia loc la masă, oferindu-i dulceaţă atât lui cât şi mie. În acest timp tata a venit din camera alăturată, cu cămaşe nouă şi cravată la gât şi s-a aşezat la masă, în stânga directorului. “Domnule Kimel”, a început vorba directorul, “am venit să discut cu matale problema şcolarizării fiului, David. Eu şi soţia mea, doamna Angelescu” (în prezenţa elevilor ei se adresau unul altuia cu “domnul sau doamna Angelescu” şi-şi vorbeau numai la persoana a treia plural), “doamna Angelescu şi cu mine ziceam, am urmărit îndelung comportamentul fiului dumneavoastră şi am ajuns la concluzia că ar fi o mare greşeală să fie dat la o şcoală de meserii. David are înclinaţie înăscută pentru artă şi poezie, sau pentru o ocupaţie mai intelectuală, cum ar fi profesiunea de contabil, profesor sau jurist…mă înţelegeţi? Din cele spuse de el, reiese că dumneavoastră vreţi să-l daţi la o şcoală tehnică care cred că nu i se potriveşte.” Tata a explicat că în viziunea lui meseria a fost şi rămâne o “brăţară de aur”, că vremurile de astăzi sunt atât de tulburi şi că experienţa lui de viaţă l-a convins că cine are o meserie, se descurcă mai bine şi mai uşor în viaţă. “La urma urmei o să ajungă şi el să aibe o familie pentru care trebuie să fie capabil să câştige o existenţă onorabilă.” După ce a mai încercat căteva argumente, văzând că tata nu poate fi clintit din convingera lui, domnul Angelescu a servit dulceaţa din farfurie, a băut paharul cu apă servit şi mulţumind gazdei, a plecat. Vacanţa de vară a adus tot felul de activităţi noi care pentru mine erau noi şi captivante. Încercam din răsputeri să ţin pasul cu ceilalţi copii, în special Jenică care era as în mai toate domeniile. Cu el, Titi şi alţi copii, treceam desculţi prin groapa lui Oatu, cea care începea din spatele Pieţii Grant şi continua până la stăvilarul Ciurel. Cum ajungeam în faţa stăvilarului, ne aruncam hainele pe mal şi goi puşcă, ne scăldam în apele Dâmboviţei. Uneori ne căţăram pe treptele de ciment ale stăvilarului, acolo unde apa tâşnea prin cele două guri laterale de formă ovală şi încercam să-i opunem forţa cu spatele nostru. Apoi îmbrăcaţi uzi, treceam peste coclaurile din groapă, către Parcul Regiei de lângă gardul de cărămidă cu tencuiala căzută pe alocuri ce-l despărţea de liceul Doamna Stanca. Aici ne întindeam la soare pe băncile din pavilionul din centru unde avea loc în fiecare Duminică concertul dat de fanfară şi localnicii veneau să-l asculte la umbra copacilor seculari din parc. Tot aici se ţineau chermezele de sâmbătă seara şi perechile se înlănţuiau la dans în jurul pavilionului ocupat de orhestră. Iarba în jur era verde şi moale, pete de soare se strecurau prin frunzişul des al copacilor şi în zilele de lucru întregul parc era numai al nostru. Din pavilion uşa metalică din zid, mereu încuiată, prezenta pentru noi o atracţie greu de ascuns din pricina nenumăratelor legende legate de acest loc, cum că îndărătul uşii ar fi un tunel care iese afară din oraş, la Roşu. Când să plecăm, am dat o raită pe la uşă, şi ce să vezi? Uşa era crăpată. Deschizând-o, am dat de o cameră cu pereţii văruiţi şi o intrare întunecată, fără uşă, în care nici unul dintre noi nu a vut curajul să intre. Eu şi mai puţin decât ceilalţi.
X
Ticuţă, fiul dulgherului de peste drum, a descoperit în podul casei proprietarului un cufăr plin cu cărţi vechi. Proprietarul, un om în vârstă, cu o mustaţă albă împunătoare şi chelie până la ceafă, a fost mare iubitor de cărţi. El a adunat toate suplimentele săptămânale din ziare care apăreau în broşuri pe mijlocul lor şi le-a legat în volume cu coperţi groase şi gravate cu litere aurii. Între aceste erau Aventurile Submarinului Dox, Misterele Parisului şi ceea ce m-a impresionat cel mai mult, Istoria Inchiziţiei Spaniole. Cu încunvinţarea bătrânului domn, Ticuţă mi-a împrumutat şi mie câte-un tom pentru care mama trebuia să apară cu nuiaua la mine ca să mă convingă să merg la culcare. Cel puţin Misterele Parisului strecura fiori de groază în sufletul meu şi numai gândul că ar putea exista şi în jurul nostru catacombe ca acelea, mă făcea să dau înapoi de la expediţii ca cea din tunelul descoperit în pacul de la Regie. În mai toate duminicile erau meciuri de fotbal pe stadionul Giuleşti, şi oamenii veneau din toate colţurile oraşului la meci, mai ales când Rapidul, echipa lor preferată, apărea pe teren. Eu încă nu fusesem la un meciu de fotbal. Mă jucam în curte cu căţeluşa noastră Lili pe care mi-a dat-o un vecin şi m-am rugat atâta de mama să mă lase s-o ţin, până când a încuvinţat. “Dar să nu mi-o aduci în casă. Ai înţeles?” Ce era să fac? I-am făcut culcuş într-o cutie de carton până când domnul Niculescu bătrânul, a meşteşugărit un coteţ ca lumea pentru Lili a mea. Mâncare primea de pe la toţi vecinii, dar mama avea grije ca să aibe apă curată în strachina de lângă coteţ şi de multe ori o mângâia, atentă să nu aibe căpuşe şi pureci. Jenică m-a strigat la poartă şi mi-a zis să merg cu el la stadion. Era îmbrăcat curat, pieptănat cu grije şi cu sandale în picioare, dar eu aveam pe mine hinele de joacă şi eram desculţ. Când m-a văzut ezitând, a zis să nu fiu prost că pentru meci sunt foarte bine aşa cum sunt, că şi alţii sunt la fel. De pe Podul Grant se scurgeau şuvoiaie de oameni cu biletele în mână, grăbiţi să prindă locuri mai bune în tribune. Nici nu traversasem strada încă la cesul electric de pe colţ, că Jenică a şi ţintit o pereche de tineri venind spre noi şi s-a înfipt în faţa lor: “Nene, ia-mă şi pe mine te rog la meci, că ne lasă dacă vin cu matale, că eu sunt numai un copil. Zău că ne lasă…” Omul a râs, la fel şi fata de lângă el şi l-au luat cu ei. Eu am mers în spatele lor până la intrarea în tribune. Controlorul a rupt biletele şi le-a dat drumul înăuntru la toţi trei. Dinăuntru Jenică a întors capul spre mine, mi-a făcut cu ochiul, după care a urcat scările cu noii lui însoţitori. Eu am rămas ţintuit lângă intrarea la tribune, înconjurat de-o ceată de copii care, la fel ca mine, erau magnetizaţi parcă de atracţia barelor metalice care înconjurau intrarea. De sus, de pe tribune, vuietul mulţimii creştea tumultos în valuri, iar noi jos, păzeam intrarea acum pustie. Cei doi cuntrolori de bilete vorbeau între ei fumând nepăsători, fără să ne acorde nici o atenţie. Câteodată, unul dintre băieţi se posta în faţă lor cu o ţinută de suferind, ca a cerşetorilor de pe stradă, cu rugămintea: “Nene, te rog, lasă-mă şi pe mine să intru” După o vreme, la pauza celui de-al doilea meci, cei de la intrare ne-au dat drumul: “Hai măi, intraţi şi voi! Dar să fiţi cuminţi!” În alte zile, când sau copt cireşele, am mers la furat cu hoţoicele din trestie. În groapa lui Oatu erau o mulţime de băltoace şi trestia creştea înaltă şi suplă, putând să te acopere în întregime. Cred că nici un om călare nu s-ar fi făcut văzut din stufăriş. Moţul trestiei era bogat, plin de seminţe şi sub greutatea lor, înclina capul spre pământ. Jenică, cu briceagul, a tăiat trestia de la rădăcină, făcând provizie şi pentru zile negre, aşa că ne-am întors acasă la umbra şopronului cu mai mult de-o duzină. Aici am desfoliat trestia, i-am tăiat moţul şi am crestat trei, patru tăieturi d-alungul segmentului de la vârf pe care le-am despărţit cu beţe de chibrituri. Acum trestile noastre păreau a fi lăncii de luptă, dar noi aveam de gând să luptăm cu ele altcumva. Înarmaţi cu hoţoicele, ieşeam în stradă pe lângă gardurile vecinilor, şi unde vedeam vreun pom încărcat cu fructe, întindeam trestia peste gard până prindeam cu despicătura din vârful hoţoicei fructul dorit care rămânea captiv in vârful de lance. La numărul 58, curtea de după familia Popescu, locuia un om ursuz care-şi înconjura-se casa cu un gard înalt prin care nu se zărea nimic din stradă. Ţintuise pe poartă o firmă metalică pe care scria “Câine Râu” Dar din spatele gardului răsărea în toată frumuseţea un cireş cu fructe pietroase, frumoase, ca desprinse de pe-o reclamă, care-ţi lasă gura apă numai când treceai pe lângă ele. La acest cireş am făcut prima vizită. În timp ce noi operam din stradă cu hoţoicele nostre din trestie nevăzuţi de nimeni, câinele din curte ne-a simţit şi se zbătea să sară gardul la noi, lătrând cu sălbăticie. Curând poarta s-a dat în lături şi proprietarul a ieşit la noi cu furca în mână, gata să ne străpungă cu ea, strigând: ”Derbedeilor, vă învăţ eu minte!”. Când l-am văzut, am fugit cât ne ţineau picioarele, fără să ne mai uităm înapoi şi ne-am ascuns în şopronul de-acasă. Noroc că nu a lăsat câinele să iasă la noi. Oricum din ascunzătoarea noastră trăgeam cu urechea să auzim dacă nu a venit să ne reclame la părinţi. Abia târziu, când am văzut că nu se întâmplă nimic, am avut curajul să ieşim în stradă După meciul de fotbal de pe stadion pe strada noastră nu erau fotbalişti mai buni decât Jenică şi cu mine. Problema era că o minge costa cam mult şi la valoarea noastră nu dura timp prea îndelungat. Aşa că tot Jenică a venit cu ideea să ne facem proprile noastre mingi. El a făcut rost de nişte ciorapi vechi de mătase de la doamna Popescu, dar umplutura era de resortul meu. Am început să mă milogesc de mama să-mi dea cârpe. “De unde să-ţi dau cârpe, dragule?”- m-a întrebat ea, “Doar nu vrei să rup cămăşile lui tatu-tău” Până la urmă am primit nişte cârpe şi ne-am pus pe treabă. Ne-am aşezat pe bordura trotuarului, am îndesat bine cârpele în ciorapul de mătase, am răsucit cu nădejde ciorapul de câteva ori până când din ciorap n-a mai rămas nimic. Problema era că acum aveam nevoie de ac şi aţă, pentru că ciorapul trebuia cusut la capete. Înapoi la mama! În sfârşit, când treaba a fost terminată, am putut să ieşim pe teren. Terenul era mijlocul străzii, locul unde se desfăşurau toate jocurile noastre. Am găsit prin curte nişte bolovani pe care i-am cărat în stradă şi ne-am făcut porţi. Dar jocul nu avea farmec, Jenică mai mare şi mai rapid decât mine, marca gol după gol în poarta mea, iar eu mă alegeam numai cu alergătura în spatele lui, fără să ating măcar mingea. Şi pe urmă, cu picioarele goale pe strada pietruită cu bolovani, nu era prea plăcut. Am schimbat regula jocului: nu mai jucam fotbal, am început să ne jucăm de-a respinselea. Fiecare dintre noi stăteam în poarta lărgită acum şi băteam mingea cu mâna în poarta adversă. Portarul, în loc să prindă mingea, putea s-o respingă şi din locul unde se oprea, putea s-o arunce pe poarta celuilalt şi să marcheze un gol din apropiere. Acum jocul avea farmec, pentru că, să vezi!, eu pe poartă eram mai bun decât Jenică şi când el bătea mingea în poarta mea, plonjam pe pietrele goale, dar nu lăsam golul să treacă de mine. Când era şi Titi Bureţea pe stradă cu noi, jucam „şeful la mijloc.” Era într-o zi pe înserat şi mama de pe treptele casei striga peste gard la mine să intru în casă că tata trebuia să meargă la lucru şi masa era pusă. Titi era şeful la mijloc şi voia cu tot dinadinsul să scoată pe cineva în locul lui. La o minge aruncată de Jenică, nu exact acolo unde mă aflam eu, Titi sare să prindă mingea, eu deja fiind acolo, el mă îmbrânceşte şi cad cu faţa în jos peste pietrele neregulate ale străzii. La început s-a făcut beznă în jurul meu. Apoi m-am ridicat de jos cu faţa năpădită de sânge. Î-mi simţeam gura amorţită şi limba părea că identifică tăişurile dinţilor mei sparţi ca dinţii de fierăstrău. Titi şi Jenică m-au ajutat să mă scol şi m-au dus într-o curte străină să mă spăl pe faţă. Când vorbeam, sunetele ieşeau însoţite de un şuierat enervant şi am început să simt o durere stranie a dinţilor din faţă. Mama a ieşit din nou să mă cheme de peste gard. Tata încă nu plecase la serviciu, deşi eu aş fi dorit ca el să nu fie acasă. Când m-a văzut cu faţa tumefiată şi pete de sânge pe cămaşe, s-a ridicat în picioare şi mi-a zis să-i spun ce s-a-ntâmplat. Apoi mi-a cerut să deschid gura să vadă despre ce e vorba. Mama si-a prins faţa intre palme. Eu am zis că a fost un accident, că n-a fost vina nimănui, dar tata nu m-a ascultat. M-a luat de-o mână şi m-a târât în curtea vecină la familia Bureţea. “Vă place ce a făcut Titi? Spuneţi-mi ce aţi fi făcut dacă treaba asta i s-ar fi întâmplat lui?” Domnul Bureţea s-a scuzat, Titi se făcu-se mic în colţul lui, şi tata, plin de furie şi conştient de neputinţa lui de a mai schimba ceva din cele întâmplate, a ieşi de la ei trântind uşa. A doua zi mama m-a dus la policlinica de lângă Regie, peste drum de fabrica de pâine Herdan şi doctorul mi-a uns dinţii sparţi cu o soluţie care mi-a mai domolit durerea. Limba mea a avut mult de furcă, tăindu-se necontenit în tăişul ascuţit ca de fierăstrău al dinţilor sparţi. Întâmplarea această, ezitarea mea de-a intra în casă la prima strigare a mamei, mi-a pecetluit tinereţe cu o coroană de viplă cu strălucire stranie şi deloc atractivă care m-a făcut să fiu retras, nesuferind privirile lipsite de considerare a celor cu care vorbeam, de parcă sluţenia mea le era ofensatoare.
XI
Ţin minte că în acel timp se vorbea foarte mult că un anumit artist cu numele de Alexandru care mergea cu bicicleta pe sârmă, mânca şi chiar se culca pe sârmă. Când am auzit prima dată cele spuse despre el, nici nu am vrut să cred. Toată lumea vorbea de el. Aşa că într-una din seri ne-am dus şi noi să vedem despre ce e vorba. Într-adevăr, de cum se lăsase seara, cred că era sâmbătă sau dumunică, lumea s-a adunat în Piaţa Grant unde, peste pavajul din centrul pieţii, marele Alexandru şi-a întins sârma pe doi stâlpi înalţi. Două faruri mari î-şi proiectau lumina pe nori, iar Alexandru, îmbrăcat în costum negru de jerseu, mergea pe firul de sârmă aproape invizibi de la un capăt la altul. Apoi a mers cu o bicicletă normală, după care pe una cu numai o singură roată. Priveam cu neîncredere spectacolul, de parcă aş fi avut în faţă o nălucă, deşi respiraţia-mi era tăiată şi nu-mi putea deslipi ochii de la el. După spectacolul acesta, de câte ori treceam pe Giuleşti către Regie, nu mai mergeam pe trotuar, normal, ca oamenii, ci o luam pe linia de triaj până la barieră, făcând echilibristică de mers pe şina de cale ferată. În piaţă mai veneau mulţime de artişti ambulanţi cu numere de circ, cu pavilioane în care prezentau lucruri uluitoare, cum ar fi copii născuţi cu două capete sau omul cu limbă de bou şi femeia fără mâini. Oameni plăteau intrarea şi după câteva minute ieşeau afară făcându-şi semnul crucii şi scuipând în jur. Tot prin piaţă am văzut pentru prima oară şi hora căluşarilor în costume albe cu fundiţe tricolore la pălării şi cingători, bătând pământul straşnic cu opincile legate în cruce până aproape de genunchi. Pe timp de vară, când seceta era în toi, veneau paparudele, nişte ţigâncuşe acoperite pe mijloc cu cu frunze lungi de lotus, dansând în sunete de tamburină însoţite de corul vocilor lor. Alteori apărea şi ursarul, mânuind un urs lăţos ţopăind în două labe, săltat de ursar cu băţul atârnat de un inel trecut prin nasul animalului. Rareori câte-un cetăţean se întindea pe asfaltul străzii şi ursarul împingea ursul să treacă cu labele peste spatele omului ca să-l îndrepte. Apoi periodic în spatele pieţei se instalau căluşeii şi lanţurile rotite de oameni plătiţi cu ziua care împingeau caruselul de pe platforma de sus, făcând-ul să se învârte spre amuzamentul celora de jos. În timp ce căluşeii erau asaltaţi de copii, lanţurile erau ocupate de soldaţi şi servitoare cu liber de la cucoane sau regiment. După ameţeala din carusel se strângeau în faţa marionetelor mânuite de păpuşari care din spatele cutiei lor dădeau viaţă micilor păpuşi cu poveşti hazlii şi păruieli de pomină, toate acestea pe preţul unui bănuţ aruncat în pălăria întinsă la sfârşit de spectacol. Mulţi se opreau din drumul şi treburile lor uitate pe-o clipă, rămânând neclintiţi, în picioare, ca şi toţi ceilalţi, probabil în amintirea proprilor aduceri aminte din copilărie. Pentru că toate aceste serbări populare nu par să se fi schimbat cu nimic de secole, ci doar acum, în zilele noastre, oamenii le-au dat uitării pentru că gusturile lor s-au schimbat, împinse de tehnologie pe alte direcţii. Uneori sâmbătă seara, în curtea bisericii de lângă piaţă, veneam cu scaune de-acasă şi ne aşezam sub copacul plin de frunză. Afişe din curtea bisericii anunţau din vreme că se va prezenta un film cu Patimile lui Hristo, şi oamenii din cartier se adunau din vreme acolo să ocupe locuri mai bune. La vremea respectivă câţiva călugări în sutane negre apăreau cu o maşină, instalau pe o masă din casa preotului un aparat de proiecţie şi în scurt timp priveam cu răsuflarea tăiată, pe peretele văruit al bisericii, filmul mut ce derula întreaga povestire a patimilor îndurate de Isus. În drum spre casă, după film, fiecare mergea tăcut, cu capetele plecate parcă sub povara proprilor cruci.
În Universul Copiilor a apărut odată un supliment care m-a determinat să cumpăr de data asta revista. La mijlocul revistei era tipărit pe-un carton mai grosişor un fel de teatru de păpuşi, cu caractere interesante, decoruri şi chiar frontispiciul scenei fără cortină. Tot ce aveam de făcut era să decupez fiecare desen pe conturul indicat cu linioare întrerupte şi să-mi construesc teatrul după indicaţiile tipărite pe spate. Cu Simona ca secund, m-am şi pus pe treabă. Dar, ca totdeauna, orice iniţiativă creează probleme noi ce nu se pot prevedea ână nu te loveşti de ele. De data asta problema a fost lipsa de lipici ca să asamblez detalile într-un tot. Ştiam că mama nu are lipici în casă, dar mi-am amintit că cizmarul de peste drum care repara încălţămintea noastră are pe măsuţa lui, o cutie de conserve plină cu pap de lipit. Cizmăria era la stradă, o cămăruţă mică, joasă, un raft cu ciobote uzate la perete, o măsuţă ca pentru copii încăcată cu cutiuţe pline cu cuişoare de lemn, ţinte scurte, bucăţi de talpă şi fâşii de cauciuc cu tăieturi de cuţit în forme rotunjite, şi pap în cutia de metal ruginită. Nea Costică cizmarul, aşezat pe taburetul lui cu spatele la perete şi ţinând pe genunchi calul de fontă încâlţat cu un pantof, mi-a aruncat o privire scurtă: “Ce cauţi Ţâcă aici?” Cuişoarele care le ţinea între buze îi alunecară în palmă înainte de-a mă chestiona. “Nene m-a trimis tata să-mi dai pap de lipit”. “Pap, hai? Ce să facă tac-tu cu pap?”- m-a întrebat nea Costică, privindu-mă cam iscoditor. “Păi ştiu eu?”- am zis, ridicând din umeri. “Du-te şi spunei lui Tac-tu să ia o lingură de făină, apă într-un ibric, să pună făina în ea şi mestece pe foc până se încheagă. Ai înţeles? Âsta-i papul” Acasă am început să mă rog de mama să-mi dea puţină făină. “Ce vrei să faci cu făina?” m-a interogat ea fără să se uite la mine. “Î-mi trebuie pentru teatru.” “La ce-ţi trebuie?” “Păi, ca să lipesc cartoanele astea” Mama mi-a pus puţină făină într-o farfurioară şi mi-a întins-o: “Să nu pui apă multă şi să nu-mi faci murdărie în casă!” “Dar, mamă, Nea Costică cizmarul a zis s-o fac la foc” “Merge şi fără foc “- m-a asigurat mama. Am luat apa cu o lingură din găleata acoperită de pe banca din colţ şi am început să amestec conţinutul până s-a mai întărit puţin. Când amestecul a ajuns să fie suficient de legat, am început să pun piesele împreună, dar se descleiau îndată ce le lăsam jos. Disperat, î-mi venea să las baltă toată afacerea, dar am dorit aşa de mult să am acest teatru în care mi-am pus toate speranţele, încât am început să mă gândesc la o altă soluţie. Am luat cutia cu ace de cusut a lui mama, şi cu ac, aţă şi degetar pe deget, am început să cos lipiturile. Acum aveau să ţină. Dintr-o cutie veche de pantofi mi-am construit scena. Am instalat pe ea frontispiciul în spatele căruia trebuia să se afle cortina. Mama mi-a dat o cârpă roşie pentru cortină, dar era prea băţoasă şi nu se deschidea frumos aşa cum văzusem la teatru. În cele din urmă, din două pagini de hârtie albă pe care am desenat două măşti, îndoite cu atenţie ca pe o armonică, mi-am întocmit cortina. Ca să se poată deschide, am trecut fire de aţă prin îndoituri şi când trăgeam de ele, cortina mea se deschidea frumos, lăsând să vadă decorul de pe fundal. Cele patru personagii din revistă erau în ordine: regele, regina, prinţul şi prinţesa. Le puteam mânui din culise cu ajutorul unor fâşii de carton lipite în spatele lor, la picioare, câte două personaje de fiecare parte a scenei. Şi decorul era aşa de frumos, reprezentând un portal grandios ce lăsa să se vadă dincolo de el pe fundal măreţia unui câmp larg, insorit, cu copaci, şi un castel pe vârful unui deal. Eram foarte mândru de realizarea mea de care nu mă mai puteam deslipi. Am pus cutia pe mijlocul mesei din bucătărie, mi-am dres glasul ca să pot imita vocile personajelor mele ş, în faţa audienţei prezente, adică a lui mama şi Simona, am dat prima mea reprezentaţie. Cred că în noaptea acea nu am visat decât piese cu regi, regine, prinţi şi prinţese. Adoua zi am chemat copiii de pe stradă la noi, mi-am instalat teatrul pe treptele scării de la intrare şi le-am creeat un spectacol ce i-au lăsat pe toţi muţi. În zilele următoare am început să decupez de prin reviste tot felul de figuri de oameni şi de animale pe care le tăiam cu grije, le lipeam pe carton şi le foloseam ca personaje în spectacolele mele. Acelaşi lucrul- am făcut şi cu decorurile, şi în felul acesta, cu personaje şi decoruri noi, spectacolele deveneau şi mai interesante şi variate. Audienţa mea, la care Lili căţeluşa era totdeauna prezentă, a început să mă caute şi dacă nu mă vedeau prin curte la joacă, copiii o întrebau pe mama unde sunt şi când mai fac teatru. Cu timpul însă repertoriul a început a se repete, interesul a început să scadă, nici eu nu mai aveam chef să dau spectacole, mai ales când Jenică apărea la poartă cu tot felul de propuneri de joacă aşa de ispititoare. O vreme teatrul a rămas ca piesă de muzeu într-un colţ de cameră, până când mama a hotărât că e timpul să-l pună la gunoi.
XII
Când am fost mai mic, nu eram prea înteresat să aflu ce anume se ascunde prin dulapurile din casă. În general nu era mare lucru în ele, dar într-o zi am dat în noptiera de lângă patul lui tata de cele două albume de fotografii ale familiei. Fotografiile în vremea aceea se făceau rar şi numai la un fotograf sau pe stradă când un fotograf ambulan, se fixa cu aparatul lui instalat pe un trepied şi-ţi lua imaginea într-o clipă, dar aşteptai un sfert de oră până developa fotografia. Amândouă albumele era încărcate cu fotografii şi îmbrăcate în piele maronie. În cel mare erau fotografii de familie, portretele bunicilor, multe fotografii de la nunta părinţilor, eu pe genunchiul bunicului din Bulgaria şi multe altele. În cel mic, mai gros însă, erau numai ilustrate de mărimea cărţilor poştale cu vederi din diferite oraşe şi figuri de actori de cinema. La aceste fotografii puteai să te uiţi ore întregi fără să te plictiseşti. Şi eu, şi Simona, îngenunchiaţi la marginea patului, deschideam albumul şi dam pagină cu pagină, privind cu atenţie cele mai mici detalii din ilustrate. Multe din ele reprezentând maşini descoperite, lungi şi strălucitoare, parcate în faţa unor clădiri elegante. Altele arătau oameni radiind de bucurie, îmbrăcaţi în haine cum vezi numai în filme, însoţiţi de fete tinere şi frumoase. Cele mai frumoase erau acelea care erau cu scrisul lui mama pe spate, cu litere rotunjite îngrijit, scrise cu răbdare, dar care se mărgineau numai la căteva cuvinte. Cele scrise de tata, cu scrisul lui mărunt şi înghesuit, cu litere parcă tremurând de emoţie, depăşeau conturul tipărit al marginii şi se continuau pe fiecare porţiune albă rămasă liberă de pe spatele ilustratei. Privind aceste ilustrate, imaginaţia mea prindea aripi şi mă lasă să plutesc în peisajul şi locurile arătate, imaginându-mă fie la volanul acestor maşini cum nu s-a pomenit, fie plimbând de căpăstru calul din fotografie prin parcul palatului cu grădini ca din basme. Este atât de uşor să te transpui în feeria sugestivă a unei poze când ai numai unsprezece ani. În aceaşi noptieră erau stivuite foiletoanele din “Floarea Literaturii Străine”, apărute pe timpuri ca supliment în ziarele de dumincă, colecţionate de tata. Am găsit între ele un adevărat tezaur de nuvele, traduceri din cei mai mari scriitori universali, povestind istorioare interesante, multe hazli, altele care te lăsau cu lacrimi în ochi, dar nici una care să te plictisească. Aici am făcut cunoştiinţă cu Cehov, Turgheniev, Cronin, Maupassant, Maugham, Pearl Book şi mulţi, mulţi alţii. Citite şi răscitite, aceste nuvele mi-au deschis apetitul pentru citit şi cu aceasta marea mea dragoste şi respect pentru carte. În noptiera de pe cealaltă parte a paturilor, am descoperit un alt tezaur: ascunzişul lui mama pentru cutia de zahăr cubic, luat pe cartelă. Uneori, înainte de război, mama trecea câte-o dată pe la grecul de pe Crângaşi, care mai avea în prăvălie şi alte bunătăţi ca rahat, halviţă, bomboane şi tot felul de fructe exotice. Mama cumpăra de la el câte un şnur de zahăr candel. Erau cristale de zahăr semănând cu sticla, cam de mărimea unei nuci, prin mijlocul cărora trecea un fir de aţă, ce le ţineau unite ca pe un şirag. Uneori bulgărele de zahăr era prea mare, sau nu se desprindea de pe firul de aţă şi atunci mama îl spărgea cu ciocanul. Şi era bun, mai bun decât bomboana, şi noi, Simona şi cu min, ne topeam după el. Dar acum, după război, nimic nu era mai bun decât zahărul cubic, mai cu seamă când era înmuiat într-un pahar cu apă şi dus repede la gură să sugi zeama indulcită din zahăr înainte de-a se topi şi sfărâma pe fundul paharului. Descoperisem în cutia de zahăr şi cuburi mai lungi, poate două sau trei bucăţi la un loc, din care puteai să sugi mai multă apă şi plăcerea era cu mult mai mare. Dar în prezenţa lui mama nu puteam să umblu la cutie, deci trebuia să aştept până când pleca la cumpărături sau ieşea să stea de vorbă cu o vecină, şi apoi mă furişam în dormitor după zahăr. De multe ori ridicam capacul de pe cutie, mă uitam să văd dacă au mai rămas bucăţi din alea lungi, apoi îmi înfundam buzunarele cu zahăr şi o zbugheam cu prada afară, la joacă. Curând ştiam că am s-o aud dinou pe mama văitându-se când găsea cutia goală în noptieră: “Dar deabia am pus cutia asta aici.”

XIII
N-am crezut că vara poate să treacă aşa de repede, dar tata m-a anunţat că luni începe şcoala. De uluit ce am fost, nici nu ştiam dacă trebuie să mă bucur sau nu. În ziua aeea am fost sculat mai devreme decât deobicei, tata a venit să mă dea jos din pat pentru că încercările lui mama nu dădeau rezultate, şi e, încă pe jumătate adormit, m-am lăsat condus de el în faţa ligheanului instalat pe un scaun în bucătărie. Hainele erau pregătite pe spătarul scaunului, pe masă mă aştepta micul dejun, pâine cu marmeladă făcută de mama şi o cană de lapte, iar tata, nerăbdător din uşă, cu pălăria pe cap şi servieta mea în mână, îmi făcea semn să mă grăbesc. În acel moment o invidiam pe Simona că ea încă mai putea să doarmă, în timp ce eu eram împins, periat şi pieptănat de mama care nu contenea cu sfaturile de cuminţenie şi strădanie. În sfârşit, cu un sărut am fost scos afară pe uşă şi condus cu privirea până la poartă. Am mers pe jos până la Regie la tramvaiul 12 sau 24. Era un drum cam de zece minute, dar noi nu foloseam niciodată autobuzul 40 care trecea în vremea acea pe Giuleşti. Abia câţi-va ani mai târziu a început să circule tramvaiul 11 pe acest traseu. Dimineaţa era proaspătă, cu aer rece şi eu trebuia să lungesc pasul după tata care ca întotdeauna părea să fie în întrecere cu timpul. După ce am lăsat în urmă bariera de la calea ferată, ne-am urcat în remorca deschisă a tramvaiului în care se mai aflau câţiva pasageri. Taxatorul, cu geanta de bilete deschisă atârnându-i pe umeri, a venit la noi şi tata i-a dat banii pentru bilete. Fiind cap de linie, tramvaiul nu pornea în cursă înainte de ora programată. Câte-un cetăţean de la distanţă, văzând tramvaiul încă în staţie, începea să alerge bucata de drum ca să nu-l scape şi odată urcat pe platforma lui, de abia î-şi trăgea sufletul găfâind. Apoi intra în compartiment şi se aşeza pe-o bancă în aştepatrea taxatorului care făcea curse înainte şi înapoi între cele două platforme, întrebând cine s-a mai urcat. Nerăbdător, tata-şi consulta ceasul de pe mâna, şi în sfărşit, tramvaiul s-a pus în mişcare. Am trecut pe lângă fabrica de bere Luther unde zvonurile au pus lumea să aştepte la coadă ore întregi pentru un vas de drojdie de la bere care se spunea că este foarte sănătoasă, şi oamenii goleau în fiece zi câte-o cană de drojdie pe stomacul gol pe care o dădeau şi la copii. Apoi am oprit la staţia din spatele Gării de Nord unde s-au urcat o mulţime de oameni cu desagi şi coşuri încârcate; am trecut prin faţa Liceului Lazăr de lângă Cijmigiu şi în sfârşit am ajuns la staţia din Piaţa Mare, în faţa Spitalului Brâncovenesc. Aici mulţime de oameni au coborât din tramvai, platforma s-a eliberat de coşuri şi bagajele celora ce s-au urcat la gară şi în sfârşit ne-am dat jos şi noi. Hala imensă era înconjurată de o platformă pavată ce găzduia sute de gherete pe care precupeţii î-şi desfăşurau produsele. Fructe, legume, păsări, blănuri de animale şi lână, unt, brânză, smântănă, obiecte din lemn încrustate cu dibăcie, toate se putea cumpara de-aici. În grabă ne-am făcut loc printre tarabe şi oamenii staţionaţi în jurul lor, pe lângă un grataragiu care întorcea micii pe jar şi am ajuns în staţia tramvaiului 16. Acesta a venit cu platformele încărcate şi oameni călătorind pe scară. Cei ce voiau să coboare, erau întâmpinaţi de cei ce voiau să intre în vagon şi-n îmbulzeala asta, tata m-a ridicat pe treapta de sus a scării, iar el a reuşit să rămână ancorat de-o bară, pe treapta inferioară. Tramvaiul a ocolit fântâna arteziană din centrul pieţei şi, trecând pe Căuzaşi pe lângă Morgă care, în ciuda exteriorului cu aspect clasic, cu frontispiciul suţinut de coloane, îmi da fiori de nelinişte şi repulsie. În calea Dudeşti, după staţia Cantemir şi Vitan, tramvaiul a început să se golească şi curând, la statia următoare am coborât şi noi. Şcoala era pe partea opusă, îngrădită de un zid înalt de cărămidă roşcată. La intrare o poartă de fier forjat ce era străjuită dintr-o cămăruţă ataşată de gardul de cărămidă de un bătrănel rotofei, mic de statură. Mai târziu am aflat că se numea domnul Ştein şi că era tatăl secretarului şcolii, un om slab, scund, cu ochelari şi păr roşcat tuns scurt. De la poartă drumul pavat cu pietre cubice despărţea cele două clădiri, una pe partea dreaptă care nu avea etaj, şi cealaltă pe stânga care avea mai multe etaje şi avea în faţă un teren de sport. Amândouă clădirile aveau zidul gălbui şi o temelie înaltă de culoare închisă ce părea smolită. Cea fără etaj era înaltă, înconjurată de multe ferestre mari separate la intervale egale ce incadrau în rame prăfuite pe din afară carouri de sticlă. Pe mijlocul clădirii era intrarea cu trepte de ciment. Aici se ţineau clasele. Portarul însă ne-a spus să mergem la sala de festivităţi care se afla în fundul curţii într-o baracă de lemn după clădirea şcolii. Baraca era lungă, avea multe ferestre, intrarea pe mijloc şi în interior şiruri, şiruri de bănci, fără spătar, despărţite de două coridoare. In faţa scenei, la mese mari de lemn se făcea înregistrarea celor noi veniţi în şcoală. Eu am fost repartizat în clasa I-a D. Am mers cu tata. Am parcurs drumul înapoi la intrarea cu trepte de ciment cu uşi mari duble, am urcat în interior unde se afla un hol imens cu pereţii văruiţi în două culori, albi în partea de sus şi un gri închis, mohorât, de la înâlţimea umerilor în jos. Cimentul pe jos era pestriţ, uşile de la clase erau foarte înalte şi negre cu luciu ce părea să fi fost vopsite de curând, şi pe fiecare din ele erau afişate numere indicând numele clasei respective. A mea era în fundul coridorului, către stradă. Tata m-a dus până la uşe, m-a sărutat ca de obiceiu pe faţă, mi-a urat succes şi a plecat. Clasa era aproape plină, majoritatea băncilor ocupate, iar la catedră un bărbat tânăr cu părul de un roşu aprins ca frunza de arţar toamna şi cu ochi ageri, albaştri, ţinând în mână un băţ lung, ca cel de la biliard, mi-a indicat unde să mă aşed. Eram cel de-al treilea într-o bancă în care se mai aflau doi copii. Cel de la margine s-a sculat, făcându-mi semn să mă aşed în mijlocu băncii. Pentru că banca nu avea decât două despărţituri pentru cărţi, a trebuit să stau cu servieta la spate. Aproape toate băncile erau ocupate de către trei copii. După o vreme, când noii sosiţi au încetat să mai apară, tânărul de la catedră s-a dus să închidă uşa clasei ş, luând o cretă în mână, şi-a scris numele pe tabla dublă care culisa sus şi jos pe scripeţi suţinuţi la capete de rama superioară. Se numea Eşkenazi şi era pedagogul nostru. Ne-a spus că datoria lui este aceea de-a păstra ordinea în clasă, că ne poate ajuta la pregătirea lecţilor şi că putem să mergem la el cu orice problemă avem în şcoală sau în afara şcolii. Faţa lui era deschisă, ochii căutau să cuprindă parcă privirile noastre şi întrega lui înfăţişare inspira încredere. Ne-a descris şcoala, mulţimea de meseriaşi care au învăţat mesteşugul în acest locaş şi cât de căutaţi sunt datorită destoiniciei lor . În final a vrut să ştie ce anume ne-a determinat pe noi să ne înscrim aici. Când mi-a venit rândul, am răspuns că aşa a vrut tata. Toţi au râs. După pauză, profesorii fiind încă angajaţi în cancelarie, pedagogul ne-a întrebat ce vrem să facem ora asta. Până la urmă tot el a găsit răspunsul: “Hai să facem o oră de engleză” Fără să mai aştepte reacţia noastră, a luat creta şi a notat pe tablă cele 27 de litere din alfabetul englez, repetând cu noi pronunţia fiecăreia: ei, bi, si, di… Deşi făceam haz şi ne prăpădeam de râs la fiecare literă nouă, această lecţie avea să rămână unica mea cunoştiinţă de engleză până târziu când, ca să pot supravieţui, a trebuit s-o buchisesc şi s-o bag la cap aşa cum scrie la carte. După el, în celelate ore, catedra a fost ocupată şi de alţi profesori. Domnişoara Bobinger, profesoara de franceză, o femeie în vârstă, grasă, cu părul rărit şi început de chelie ce se vedea printre firele de păr vopsit, era greoaie, cu înfăţişare amorţită ce s-a transmis ca o molimă peste clasă. Apoi am cunoscut profesorul de desen, căruia toţi îi spuneu “Ţăranul” şi al cărui nume adevărat nici nu-l mai ţin minte. Porecla părea nepotrivtă, pentru că – deşi era scund de stat şi cam rotofei – era totdeauna bine îmbrăcat, îngrijit şi cu o nuanţă de rafinament. Ne-a pus să trasăm pe maculatoare două linii paralele cu mâna liberă pe care trebuia să le verificăm atât paralelizmul cât şi drumul drept de pe filă, ridicând caietul până la nivelul ochiului, urmărind din profil corectitudinea fiecărei linii. Apoi ne-a cerut să continuam linie după linie pe întreaga filă de caiet. De la el am învăţat destoinicia schiţării cu mâna liberă a unui plan sau un desen de orice natură. Profesorul de matematici, ”Cioc”, la fel de curat şi îngrijit, îşi datora prorecla bărbiţei ca de ţap. Altfel, era un bun profesor şi pedagog, om în etate care putea să menţină în clasă un nivel constat de interes şi atenţie. La muzică aveam pe profesorul Rotblum, un om cu înfăţişare de artist, poreclit “Domnul Diapazon,” care s-a străduit să ne înveţe tonul şi valoarea fiecărei note scrise pe tablă pe care noi trebuia s-o intonăm vocal. Cu el am învăţat multe cântece în cor şi în special când trebuia să pregătim un spectacol în sala de festivităţi. Şi nu era uşor să aduni un cor de peste o sută de copii, împărţiţi pe patru voci, cu care trebuia să lucreze ore în şir, şi de multe ori îl vedeam istovit cum căuta să-şi readune forţele ca s-o ia de la început. După fiecare oră aveam o recreaţie de zece minute, lucru nou pentru fiecare dintre noi, care eram obişnuiţi cu o singură pauză mai mare, în şcoala primară. La prima pauză nici nu mi-am părăsit locul din bancă. Căutam să mă obişnuiesc cu clasa asta mare, plină de copii zgomotoşi în care vibra o energie nestăpănită. Unii erau mai îndrăzneţi decât alţii, ca şi cum ar fi fost un concurs pentru întâietatea celuia care se va evidenţia mai întâi. Nu a trebuit să treacă mult timp ca să găsesc un învingător. Era chiar aici, pe bancă lângă mine. Se numea Marcus Emil, dar toţi îi zicea Alimănescu. Numele lui Alimănescu era pe buzele tuturor în întreaga ţara, dar mai ales în Bucureşti. La auzul acestui nume oamenii se cutremurau pentru că în fiecare zi vânzătorii ambulanţi de ziare strigau în gura mare pe străzi ultimile spargeri de bănci şi furturi ce le înfăptuia. Mai era faimos pentru cruzimea şi ferocitatea cu care îi înlătura pe cei care-i stau în faţă sau i se opuneau. Curând după începerea şcolii, într-o noapte, operând la sediul Percepţie de pe Calea Giuleşti, lângă Regie, Alimănescu a fost ucis în plină stradă, dar în jurul lui şi-au pierdut viaţa o mulţime de poliţişti şi agenţi ce au încercat să-l prindă. Acum însă Alimănescu se împingea în mine, făcându-mă sandviş între el şi Juju Horovici, poreclit Jujiţiu, de la marginea cealaltă a băncii. Amândoi erau cunoscuţi fiindcă că locuiau în vecinătatea şcolii şi majoritatea celor din jur fie c-au învăţat cu ei, fie că se cunoşteau din cartier. De fapt, din Grant, nu mai era nimeni în toată şcoala. Aveam în clasă colegi de toate mărimile. Unii erau mici, cu înfăţişare copilărească, alţii păreau mai maturi şi mai bine dezvoltaţi, în costume cu pantaloni lungi şi chiar cu fire de păr mijind pe deasupra buzelor sau în barbă. Din cei 56 de elevi din clasa noastră, cel mai mic de statură era Avram Simon, un băieţel drăguţ şi inteligent, mereu în vervă, ce s-a aşezat în prima bancă pe centru. Curând toţi copii îl vor porecli Piţurcă, botezat astfel de Alimănescu care după lecţia cu “O Scrisoare Pierdută” a lui Caragiale, avea să-i atribuie un alt nume, Agamiţă Dandanache. Un alt coleg, slab şi deşirat, puţin încovoiat din spate, cu pielea mai tuciurie şi ochelari cu ramă neagră pe nas, Edelştein Jacob, a fost poreclit Răţoiul, pentru că în mers se legăna ca acul unui metronom. În spatele băncii noastre şedea Mendel Moise, un alt roşcat cu pistrui pe faţă care a primit porecla de Câine Roş. Nici eu nu am fost cruţat: porecla mea avea să-mi dezvăluie taina creatoare: Poetul Mazăre. Nu toţi colegii mei erau evrei, deşi şcoala a fost înfinţată de Comunitatea Evreiască, cu mult inaintea începerii războiului. Menirea acestei şcoli a fost acea de a instrui în patru ani cadre de meseriaşi înzestraţi cu un grad corespunzător de noţiuni teoretice, capabili să creeze produse de calitate şi bun gust. La terminarea şcolii primeau diplome şi carnete de meseriaşi şi puteau merge să se angajeze cu salarii bune ori unde. Dacă aveau ceva bani, puteau să deschidă propriul lor atelier, lucru făcut de mulţi. Oricum, renumele şcolii a fost întărit de-alungul anilor de noile generaţii de meseriaşi ce s-au perindat ca şi noi acum prin aceste bănci. Schimbările succesive de regim politic nu au făcut decât să întărească prestigiul şcolii care a funcţionat chiar şi în timpul ocupaţiei germane, pentru că mulţi au ajuns ca şi tata la convingerea că dacă ai o meserie, e mai uşor de supravieţuit oriunde. După alungarea nemţilor din ţară, în expectarea instaurării unui regim cu adevărat democratic, şcoala s-a distins ca o adevărată academie de arte şi meserii cu porţile deschise tuturor celor ce vroiau să înveţe o meserie, indiferent de religie sau poziţie socială.
XIV
După pauza de-o oră de la prânz, trebuia să mergem la ateliere. Eu am fost repartizat la tâmplărie, atelierul de la primul etaj al clădirii din stânga unde se afla şi secretariatul şcolii. O sală mare cuprinzând întregul etaj, cu tejghele de tâmplărie aliniate cu faţa spre geamurile mari, incadrate în rame de fier, ce da spre curte. Câteva maşini rânduite pe lângă perete, o presă mare din lemn, lungă de aproape trei metri ca un tunel cu numeroase şuruburi groase de lemn şi manivele metalice, iar pe soba din mijloc, fierbând o găleată in care se topea cleiul de oase. Maistru era domnul Ardoş, un transilvănean încă tânăr, cu o mustaţă scurtă deasupra gurii şi care vorbea cu un pronunţat accent unguresc. Ne-a rânduit câte doi la o tejghea, ne-a explicat denumirea fiecărei scule şi materialul din care au fost făcute, apoi ne-a dat câte două bucăţele de scândură cu feţe finisate de maşina pe care trebuia să le fuguim. Operaţia asta cerea ca să tragem la rindea muchile celor două scânduri până vor fi perfect drepte, astfel ca lumina să nu pătrundă intre ele când vor fi aşezate una peste cealaltă înainte de a fi încleiate. A dat prioritate însă felului cum trebuie să ţinem rindeaua în mână, cum trebuie aliniat cuţitul drept în sculă şi cum ştim dacă cuţitul este ascuţit sau nu. Pentru că dacă cuţitul nu e ascuţit cum trebuie, rindeaua înloc să scoată o aşchie continuă şi uniformă de la un cap la altul, va rupe materialul şi va crea stricăciuni. După lecţia întroductorie, ne-a lăsat să ne facem treaba, iar el s-a dus în fundul atelierului, acolo unde era ocupat cu propria lui muncă, mobila de artă. Împreună cu doi elevi mai vechi, asambla piesele unui scaun gen Ludovic XIV. Rămaşi singuri cu bucăţile noastre de lemn în mână, ne-am împărţit fiecare câte o falcă mobilă de strângere de la tejghea ce imita menghina, cu singura deosebire că aici toată construcţia era din lemn. Ne-am dus apoi la dulapul de scule de unde trebuia să ne alegem rindeau cu care să facem fuguiala.. Acolo erau tot felul de rindele, unele mai lungi, altele mai scurte, unele cu un cuţit, altele cu două, şi după explicaţia meşterului, întorceam rindeaua pe toate feţele, încercând să descoperim natura şi calitatea cuţitului din ea. Revenit la tejghea cu rindeaua în mână, am strâns prima bucată de scândură cu şurubul de lemn din capatul de la marginea mesei de lucru şi potrivindu-mi rindeaua în mână, am tras cu nădejde pe muchia lemnului. Se vede treaba că cuţitul era fie prea ieşit în afară, ori nu prea ascuţit, că s-a înţepenit la numai câţi-va centimetri din cursă, rupând o aşchie groasă cu asperităţi de raşpel. La văzul acestui spectacol, am realizat că sunt în treabă. Am luat un ciocan şi am încercat să lovesc în corpul rindelei, aşa cum a făcut maistrul Ardoş ca să dea înapoi cuţitul din sculă. Încercările mele nu păreau să dea rezultat, cuţitul continua să rămână nemişcat în sculă de parcă ar fi fost încleiat acolo. În cele din urmă m-am dus la maistru să-i spun că rindeau nu e bună. “Dece nu e bună rindeaua?”, am fost întrebat. “Păi, să vedeţi, rupe materialul” Fără să uite nici la mine, nici la rindea, m-am pomenit cu o scatoalcă peste ceafă, iar el strigând la mine: “Păi du-te la mota-n cur şi ascute cuţitul!” Noroc că un ajutor de-al lui, băiat dintr-o clasă mai mare, mi-a sărit în ajutor şi mi-a arătat ce trebuie să fac. El a dat afară cuţitul cel încăpăţănat, a desfăcut înâlţătorul, placa de peste cuţit ce culisează cu ajutorul unui şurub şi mi-a arătat ce piatră de ascuţit trebuie să folosesc la început şi după aceea.. Mi-a mai arătat cum trebuie să mânuiesc cuţitul de-a lungul pietrei, cum controlezi aţa ascuţişului, cum o înlături şi în final m-a lăsat pe mine să continui treba începută. Ascuţind păcătosul de cuţit, am pierdut aproape tot restul zilei, pentru că după toate explicaţile primite şi orele de practică în acest atelier, nici astăzi nu cred că ştiu să ascut un cuţit ca lumea. Cert este că în ziua aceea nu am reuşit să termin finisarea muchiei la care am început, aşa că ne-am însemnat fiecare cu creionul de tâmplărie bucăţile noastre de material, lăsate peste noapte într-un colţ din atelier pentru ziua următoare. Când am ajuns acasă la sfârşitul zilei, după drumul lung cu două tramvaie aglomerate, eram rupt de oboseală, flămând şi cu conştiinţa încâcată că n-o să iasă nimic bun din toată treaba asta.
(Va urma)

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Banul care a pierdut virtutea original

"Banul te poate preface în stăpân sau slugă" (perifrază după Horaţiu) Nimeni nu se mai îndoieşte, „fobia banilor” nu există....

Închide
44.192.44.30