Pe Boris Israelovici îl cunoaşte toată lumea… Evident, mă refer la oamenii din blocul nostru, unde este preşedintele comitetului de administraţie, de vecinii din blocurile vecine, ba chiar şi de cei din cartier. E cunoscut la banca din colţul străzii, la tutungerie, la băcănie ca şi la chioşcul unde se vând ziare. De acea, în urmă cu câteva luni, când a căzut în bucătărie împiedicându-se de un taburet şi a reuşit să-şi luxeze glezna, toţi au ştiut, mai ales că el venea la vecini să încaseze taxa de întreţinere, sprijinindu-se mândru în cârje.
Tot aşa, adică sprijinit în cârje, cobora din apartament să arunce gunoiul, mergea să-şi cumpere ţigări sau juca table cu pensionarii în părculeţul de lângă bloc. Noi l-am bănuit că vrea să fie văzut că este infirm, cu un ghips la gleznă şi suferind. Apoi Boris s-a refăcut, a făcut puţină fizioterapie cu un specialist care venea acasă la el, a aruncat cât colo cârjele şi m-a rugat pe mine să le înapoiez la policlinică, că doar tot mă duc acolo zilnic…
Şi uite aşa au trecut câteva săptămâni până când, într-o zi, l-am văzut din nou pe Boris sprijinit în cârje, ba chiar şchiopătând mai abitir decât prima dată. Nu a renunţat să coboare şontâc, şontâc cu gunoiul, să meargă la banca din colţul străzii, la băcănie unde îl vedea atâta lume, sau să joace table cu pensionarii. Am presupus cine ştie ce complicaţie, o accentuare a durerilor, o fisură osoasă sau chiar ceva mai rău…
Într-o zi, când ne-am întâlnit la lift, mi-am oferit serviciile şi m-am interesat, bine înţeles, ce spun ortopezii în cazul lui, ce spun specialiştii. Boris s-a asigurat că nu ne aude nimeni şi mi-a mărturisit:
– Unii specialişti spun aşa şi alţii invers.
– Cum aşa?
– Păi, doctorii spun că n-am nici pe dracu’. Dar avocatul meu susţine că abia acum e cazul să umblu în cârje!