Preambul: Pe Mihai Eisikovits, din Baia Mare, cititorii revistei Acum îl cunosc atât ca protagonist al articolelor „Papirene kinder” şi „Amintiri despre colonelul Reviczky”, cât şi în calitate de cronicar cu creionul şi – mai nou – cu condeiul, al vieţii din detaşamentul de muncă şi prizonieratul sovietic. De curând am primit o scrisoare în care prietenul meu nonagenar relatează, cu multă savoare, o întâmplare din anii postbelici.
Lectură plăcută !
Costumul de mire
Mihai Eisikovits la masa de lucru
După şapte ani de lagăre diferite, dintre care trei la unguri şi patru în prizonieratul sovietic, în august 1948 am ajuns la Dej, unde obţinusem un serviciu mulţumitor. Mi-am închiriat o cameră mobilată la o familie de evrei. Încăperea era foarte modestă, dar eram bucuros că, după atâţia ani de dormit pe priciuri, aveam un pat, un dulap, o masă cu două scaune, un bec electric şi un lighean cu cană de apă. Nu aveam alte haine decât cele primite de la comunitatea evreiască şi Comitetul Democratic Evreiesc. Garderoba mea consta în două perechi de pantaloni, două izmene, două cămăşi, o pereche de pantofi şi un sacou, toate de origine americană. Erau bune de purtat, în afară de sacoul gălbui, cu dungi late de culoare maro închis, pe care dacă l-aş fi îmbrăcat arătam precum măgarul între oi. Practic mă foloseam numai de pantaloni şi cămăşi, şi cum era cald afară nu aveam probleme.
La ceva vreme după instalare, mă întâlnesc pe stradă cu Fredi Adler, pe care nu-l mai văzusem din copilărie. M-a privit îndelung, până s-a convins că eram tot eu, cel „de odinioară”. Am discutat îndelung şi aflând câte ceva din păţaniile mele în cei şapte ani de lagăre şi despre faptul că m-am mutat la Dej şi stau cu chirie, mi-a spus că aşa ceva nu se poate, că locul meu e în casa lui şi a soţiei sal ,şi a insistat să mă mut acolo numaidecât. Eu nu am fost de acord, explicându-i că n-are nici un rost să-l deranjez. Sunt foarte mulţumit cu odaia mobilată. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am despărţit.
A doua zi, venind de la lucru mi-am găsită camera golită de lucruri. Am crezut că mă călcaseră hoţii, dar gazda mi-a explicat că Fredi Adler îmi împachetase lucrurile şi le dusese cu maşina acasă la el unde aveam să locuiesc şi eu. Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să mă mut…Mi-au pus la dispoziţie o cameră frumos mobilată şi m-au primit cu atâta căldură şi ospitalitate încât m-am simţit ca acasă. După atâţia ani vitregi îmi găsisem, în sfârşit, un al doilea cămin.
După un timp am fost înştiinţat să mă duc la Gherla întrucât camaradul meu Deitel, cu care fusesem împreună în prizonierat, găsise o ladă lăsată de părinţii mei înainte de deportare, la o familie de creştini. Lada conţinea mai multe costume bărbăteşti, aşa că am venit de la Gherla cu un costum elegant de culoare cărămizie, din stofă de foarte bună calitate. Totuşi, costumul fiindu-mi cam strâmt, l-am dus la un croitor evreu, pe nume Pulover, care i-a dat drumul din rezerve şi acum îmi venea ca turnat. Eram tare bucuros că de-acum aveam şi eu un costum de haine ca lumea şi l-am pus în dulap, păstrându-l pentru ocazii speciale.
Nu trecu nicio săptămână de când îmi scosesem costumul de la croitor că se înfăţişă la mine amicul meu Blum Beri, fost camarad de prizonierat. „Ce faci la Dej?”
„Vin de la Sighet, pentru că am cunoscut o dejeancă şi mă însor cu ea !”. „Mazal Tov!” –l-am felicitat eu. „Dar am probleme” – continuă el îngrijorat – „N-am nici bani şi nici costum de mire.” „Ba. Costum ai!” – l-am corectat eu. „N-am costum, de unde să am?” -întreabă Beri nedumerit. Atunci am deschis dulapul şi i-am arătat costumul. Atâta doar că viitorul mire fiind mai subţirel, a trebuit să mergem la croitorul Pulover şi să-l rugăm să strâmteze costumul. Nea Pulover s-a executat şi în câteva zile costumul era refăcut la dimensiunile originale. Prietenul meu Beri s-a ales cu un costum nou şi cu o nevastă pe cinste. O femeie inimoasă şi gospodină desăvârşită, care-l înţelegea pentru că trecuse şi ea prin calvarul lagărelor naziste.
Am fost şi eu invitat la nuntă, dar nu m-am dus, neavând costum şi neputând să mă arăt cu sacoul acela gălbui cu dungi late de culoare maro, ca măgarul între oi !
Mihai Eisikovits, 2010, Baia Mare
Articulu este foarte intersant va multumesc