caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Zori Incetosate – Capitolul III

de (25-6-2008)

Vine furtuna
I
Îmi vine greu să-mi aştern amintirile în ordine cronologică. E ca şi cum aş avea în faţă un teanc de fotografii din trecut pe care nu s-a scris data. Oricât aş încerca să le pun în ordinea în care au fost făcute, nu pot avea certitudinea că alegerea făcută de mine e ceea corectă. Oricum, imaginile din fotografie stau mărturie certă că eu am fost acolo şi că aceste locuri, fiinţe şi situatii, au fost reale. Ceea ce s-a fixat pe celuloid, chiar dacă ordinea a fost puţin inversată, rămâne un document neîndoielnic al acestor întâmplări. Am locuit în aceste două camere de pe Crângaşi 9, până în toamna anului 1944, când după ce ne-a ars casa la bombardament, am mai zăbovit o vreme până ce am găsit un loc unde să ne mutăm. De-alungul acestor cinci ani timpul a aşternut mulţime de evenimente care au marcat nu numai vieţiile noastre, dar însăşi istoria unei întregi naţiuni. Cu ochi de copil, între zilele de joacă şi altele de profundă trăire, am înregistrat pe fundalul memoriei aspecte ce nu se vor şterge niciodată şi care cu siguranţă aveau să modeleze ceea ce urma să devin în anii mei de maturitate. În curtea noastră caii cei albi ne-au părăsit la numai căteva săptămâni după rechiziţionarea sifonăriei de către armată. Locul lor a fost luat de o pereche de cai galben-maronii, cu coama albă şi o crupă lată cum nu am mai văzut niciodată. Soldaţii care-i aveau în grijă nu mai vorbeau româneşte şi erau îmbrăcaţi în uniforme verzui. Iarna era geroasă şi uneori băteau la uşa noastră, cerând permisiunea să se încâlzaescă puţin. Aduceau cu ei de-afară mirosul gerului îmbinat cu un iz de grajd şi îmbrăcăminte cazonă. Mama le făcea o cană de ceai ori o cafea neagră din năut, fără zahăr. Respectuoşi, stăteau lângă foc câteva minute, după care mulţumeau în germană şi plecau. Domnul Nicu, croitorul, a fost luat şi el pe front, lăsând croitoria pe mâinile femeii care stătea cu el. Cum casa avea trecere dintr-o cameră într-alta, stil vagon, tata a blocat uşile glasvand dintre camera noastră de dormit şi dormitorul lor, punând şifonierul barieră şi separator. Când eram în dormitor, trebuia să vorbim în şoapte ca să nu se audă dincolo. Dar din dormitorul celălat mereu se auzeau vorbe, înjurături şi chiar scâncete. Când a venit primăvara, stăteam cu uşile deschise şi alergam prin curte. Caii ne-au părăsit încă din timpul iernii. Sifonăria a fost redeschisă de un om în vârstă, gras şi cu mustaţă argintie, care avea o fată nemăritată, blondă şi cu forme rotunjite. Se numea Stela. Când Stela a aflat că mama vorbeşte bine germana, se ţinea de ea cu un caiet de cuvinte în mână, cerându-i să-i spună cum se traduce în gremană cutare frază. Venea în fiecare zi la noi, cu caiet, creion şi gumă în mână şi nota fiecare cuvânt spus de mama. După care apărea cu alte întrebări. Mama, continuând-şi treburile pe lângă maşina de gătit sau rufele de călcat, îi răspundea zâmbind şi uneori mustrând-o că o doamnă nu pune asemenea întrebări. I-mi plăcea să intru în sifonăria răcoroasă cu ciment pe jos care nu mai semăna cu dormitorul nostru în care am dormit mai mult de-o iarnă. O vedeam pe Stela stând la masă în încăperea din fund, cu hârtiile de la mama în mână, repetând pe din afară cuvintele în limba germană. Când se însera, ieşea din sifonărie, schimbată într-o jachetă de postav gri, fustă cu randevu, pălărie cu borduri largi şi poşetă sub braţ. Călca nesigur în pantofii cu toc prea înalt, la modă. Uneori trecea pe la mama s-o întrebe dacă dunga de la ciorapi e dreaptă, dacă arată bine, şi încă un cuvânt sau două în nemţeşte, după care ieşea în stradă. Salcâmul din mijlocul curţii se încărca primăvara de flori albe atărnând pe firişoare subţiri verzui din ramurile ce păreau că se apleacă spre noi ca o rugăminte să le uşurăm de sarcină. Rupeam câte un firicel din acestea şi strângând în palmă florile de salcâm cu forme de corăbioare, le îndesam în gură, îmbătat de aroma lor şi de sucul dulceag ce se resimţea lung după aceea. Pe când mă jucam în jurul casei, într-o dimineaţă însorită în care mama m-a lăsat să ies în picioarele goale, omul care avea în grijă croitoria în lipsa domnului Nicu, mi-a făcut semn să intru la el. Părea că nimic nu s-a schimbat în croitorie de la plecarea unchiului Aurel. Aceeaşi tejghea, manechin, scaune şi maşini de cusut, în acelaşi loc ca în trecut, până şi aceleaşi feţe cunoscute, cu excepţia cucoanei care stătea pe un scaun şi trăgea firele dintr-o haină. Când m-a văzut, coana a lăsat lucrul din mână, s-a apropiat de mine punând o mână pe umărul meu şi m-a întrebat: ”Ce faci, Dorele? Uite, vrem să vedem ceva la tine… Aşa-i că nu te superi?” “Ce?”- am întrebat. “Vrem să-ţi vedem puţulica. Vrei să ne-o arăţi?” “Nuuu!”- am strigat. Omul m-a înfăşcat atunci de subţioară şi m-a întins pe tejghea: “Ia stai mă aşa!..”- şi a început să-mi desfacă nasturii de la pantaloni. Eu m-am zbătut plângând, dar el mă ţinea jos, cu cotul sub bărbie, mi-a deschis pantalonii şi mi-a tras chiloţii până sub genunchi. S-au strâns toţi în jurul meu ca la masa de operaţie, iar el victorios i-a zis cucoanei: “Vezi că am avut dreptate? Ţi-am spus eu că e tăiată?” Când m-au dat jos, încă plângând, am vrut să-l lovesc cu piciorul, dar desculţ, m-a durut mai mult pe mine. Nu am spus nimic acasă despre cele întâmplate, poate că până la intrarea în casă am uitat întreaga poveste, ori, în străfulgerarea unui gând mai înţelept, am avut viziunea pericolului care m-a determinat să tac. Când într-o seară, curând după această întâmplare, domnul Nicu a venit acasă în permisie, s-a auzit scandal mare din camera de alături, vase sparte, ţipete şi înjurături, după care nu am mai văzut nici pe croitorul care i-a ţinut locul, nici pe cucoana din prăvălie.
II
Într-o zi, tata a găsit în fundul magaziei de lemne din spatele bucătăriei noastre o frumoasă trotinetă confecţionată din lemn, cu roţile vopsite în roşu. Era trotineta lui Benu, vărul meu care a plecat în Transnistria. Nimic nu poate descrie fericirea ce a dat peste mine la văzul acestei trotinete. Aş fi putut să merg pe ea tot timpul. Mă opream mai întâi cu ea la fânăna din curte şi dând drumul la robinet, ziceam c-o umplu cu benzină şi ieşeam apoi în stradă, pe trotuar, unde era pavaj şi zburam în plină viteză de la un colţ, la altul. Dar Simona se ţinea de mine plângând că dece n-o las şi pe ea să meargă cu trotineta, şi atunci se ducea la mama să mă spună. Mama trebuia să mă cheme din stradă, şi – ca să facă ordine-, scotea cuiul ce lega ghidonul de partea inferioară şi ne punea să ne jucăm fiecare cu partea lui. Mie-mi lăsa partea de la coadă care nu avea ghidon şi atunci, bosumflat, renunţam să mă mai joc cu ea. Bucuria însă a fost de scurtă durată. Intr-o zi nişte băieţi la colţul străzii m-au rugat să le dau şi lor trotineta pentru o tură. În schimb mi-au dat mai multe capace de la sticlele de bere, turtite aşa cum trebuie ca să nu-şi piardă din valoare la jocul cu capace. Văzusem mai de mult alţi copii prinşi în jocul cu capacele. Era o artă să şti cum să le aşezi în stocuri, unul peste altul şi cum să le loveşti pe margine cu o moneda grea de plumb, ca să se întoarcă cu faţa în sus. Altfel nu le puteai căştiga. Acum aveam şi eu capacele mele pe care le răsuceam dintr-o mână intr-alta, aşteptând copii să-mi aducă trotineta înapoi. Dar n-au mai venit. Deseori mergeam cu mama şi cu Simona la Piaţa Grant pentru târguieli. Mama ducea un coş de papură, iar eu cu Simona de mână, mergeam în faţa ei. În piaţă mama trecea prin faţa tarabelor aliniate pe centru sau pe trotuare, se tocmea cu precupeţii, alegând ce e mai proaspăt şi uneori se certa cu ei ca s-o lase să aleagă. Ei protestau cu: “Ştiţi, marfa e aşa cum se vede, şi cu bune şi cu rele.” Obişnuită cu economia, dar şi foarte pretenţioasă când era vorba de mâncare, dacă vedea că n-o scoate la capât cu negustorul, convenea să pună şi ea şi el în pungă fructele sau legumele alese. Alte ori, când preţurile la tarabagii erau prea pipărate, mergea în spatele pieţii unde uneori ţăranii obişnuiau să-şi ţină căruţele şi cumpăra de la ei. Lapte, unt, brânză şi ouă, lua de la lăptăreasa care venea cu o gabrioletă trasă de un cal până în faţa curţii. Aducea un bidon de metal alb şi stralucitor, cu capac, din care măsura laptele, în pragul uşii, cu o cană de aluminiu. Apoi scotea din buzunarul şorţului cu care era încinsă o bucată de cretă cu care însemna pe tocul de la uşă câte-o linoară. Acesta era registrul ei de casă. La sfârşit de săptămână, primind banii, ştergea cu palma toate linile de pe uşe. Mama vorbea cu ea bulgăreşte şi cred că din cauza asta îi mai da puţin lapte şi peste măsură, dar nu totdeauna.Câte un precupeţ cu cobiliţa pe umeri cărând coşuri încărcate vârf cu roşii, vinete ori prune, oprea în mijlocul curţii să-şi aratate marfa. Mama cumpăra de la el fie o târnă plină de roşii pentru bulion, fie prune pentru marmeladă. Atunci î-mi cerea s-o ajut să scoată masa de bucătărie în curte, lângă perete. După ce spăla roşile, le despica cu unghile în jumătăţi şi le lăsa să se scurgă de zeamă pe deasupra mesei. Eu î-mi făceam drum pe lângă masă şi furam câte una din roşile stivuite in piramidă pe ea, muşcând din ele ca din mere. Erau dulci şi cărnoase. Simona îi atrăgea atenţia lui mama că iar am mai furat, dar ea se făcea că nu aude. Apoi, mama se ducea să scoată din magazia de lemne ceaunul mare de alamă şi pirostria cu trei picioare. Ceaunul era proaspăt spoit cu cositor de către ţiganii care umblau pe străzi strigând cât îi ţineau gura “Spoi tingir!” Tot de la ei, în schimbul unor haine vechi, mama se alegea cu oale noi smălţuite şi cratiţe pentru mâncare. Odată, cu mult înainte, a dat o haină de-a lui tata pe care ea nu suferea să-l mai vadă purtând-o. Într-o zi tata a căutat-o peste tot şi nu a mai dat de ea. Mama i-a zis c-a dat-o pe-o oală. Tata a fost furios pentru că în buzunarul mic de la piep, avea biletele de loterie cumpărate cu o săptămână înainte şi acum voia să controleze numerele. Ştiu că a umblat prin cartier să întrebe oamenii dacă au văzut nişte ţigani cu haine vechi, dar n-a mai dat de ei. Toată plăcerea pe care o avusem la început cu roşile, îmi ieşea pe nas după. Mama mă punea s-o ajut la treabă. Mai întâi, roşile fierbeau în ceaun, apoi trebuia să fie scoase şi date bine prin ciur până când nu mai rămânea acolo decât coji şi sâmburi. Asta era o treabă grea şi migăloasă pentru că găurile din ciur erau foarte mici şi trebuia frecat îndelung cu făcăleţul sau lingura de lemn până ieşea toată zeama din ele. Mai ales că mama era cu ochii pe mine şi nu mă lăsa să fac treaba pe jumătate. Zeama era pusă din nou în ceaun la fiert şi apoi trebuia amestecat conţinutul continuu cu o paletă lungă de lemn ca să nu se lipească de fund. Sarcina aceasta mi-a fost încredinţată tot mie. Ore întregi trebuia să amestec bulionul din ceaun până când, spunea mama, linguroiul trebuie să stea singur în picioare. Din stradă ajungeau până la mine vocile celorlaţi copii la joacă şi mă furnica dorinţa să las totul baltă şi merg la ei. Mama însă mă ţinea scurt din ochi şi nu era cu putinţă să ies. Iar aici, în bătaia soarelui de vară, era aşa de cald şi fumul ieşit de sub ceaun mă urmărea oriunde mă roteam în jurul focului şi mă orbea, dar asta era situaţia. Ştiam că a venit toamna când tata suia pe acoperişul bucătăriei doi, trei dovleci mari peste care trebuia să cadă bruma. Într-o zi a venit acasă cu o tăbliţă neagră cu chenar de lemn de care atârna un burete legat cu sfoară. Adoua zi mama m-a sculat foarte devreme, m-a îmbrăcat frumos, cu ciorapi trei sferturi si pantofi negri lustruiţi.. A pus tăbliţa, un caiet cu linii şi o carte în servieta veche de piele a lui tata şi, conducându-mă până la uşe cu un sărut, m-a lăsat să plec. Tata mergea cu mine, ţinându-mă de mână. Am trecut Podul Grant în calea Griviţei la staţia de tramvai. Eram bucuros şi mândru şi cred că şi tata era la fel. În sfârşit am ajuns să fiu şi eu elev. Măcar de-aş primi şi eu un număr matricol pe hăinuţa mea, aşa cum avea Benu. Oricum, eram în drum spre prima mea zi de şcoală.
III
Am coborât din tramvaiul 6 la Polizu, o staţie după Gara de Nord. Era o dimineaţă splendită de toamnă cu cer senin şi soare strălucitor ce se reflecta in vitrinele largi ale magazinelor de pe calea Griviţei. Oamenii treceau grăbiţi pe trotuare, în timp ce băieţii de prăvălie stropeau pavajul sau stergeau praful din afara vitrinelor largi de sticlă cu un pămătuf de pene multicolore. Curând am ajuns în dreptul unei ulicioare cu case numai pe partea din stânga care se numea Intrarea Poradim. Pe colţ era o clădire cu un etaj, o prăvălie cu vitrine mari şi în spatele ei intrarea cochetă a unui hotel mic, de mâna a-doua. Continuam să merg de mână cu tata, străbătând aceasta străduţă cu un singur trotuar şi case mai răsărite, unele din ele cu etaj şi balcon la stradă, văruite în alb şi gospodărite cu grije. Uliţa se termina într-un teren viran de unde se putea vedea în toată măreţia ei clădirea Gării de Nord străjuită de piloni largi de beton, în faţa cărora o linie de taxiuri şi trăsuri cu cai aşteptau călătorii de la tren. Vizavi de gară, pe bulevardul Dinicu Golescu, se vedea clădirea în construcţie a Palatului Căilor Ferate. Între ea şi noi, în mijlocul locului viran în care buruienile crescuse aproape cât mine, se afla un bazin larg betonat, umplut cu apă. Era rezervorul de apă pentru incendi făcut de armată. Ne-am oprit la ultima clădire din înfundătură. O clădire împunătoare, cu ferestre înalte la care nu se putea ajunge şi care avea un gard din fier forjat ce împrejmuia cele doua intrări în clădire şi o curticică cimentată. Aici era Templul Poradim, o sinagogă evreiască. Am urcat treptele de ciment care duceau in linie dreaptă la etaj. Aici am întâlnit o clasă cu un număr de copii, fete si băieţi stând la mese dreptunghiulare, mai mari decât cele de la grădiniţa din Tabla Buţii. În faţă, lângă tabla neagră din colţul camerei, o profesoară tânără, îmbrăcată cu o rochie neagră. Profesoara purta ochelari, părul era castaniu, încadrând o faţă albă, părea puţin timidă, dar când vorbea, zâmbetul ei umplea încăperea de căldură. Mi-a făcut semn să mă aşez la o masă din mijlocul clasei lângă un băieţel cu părul blond care se numea Marius. Şcoala se numea Cultura şi era renumită în societatea evreiască, fiind foarte veche şi cu tradiţie bine păstrată. Localul şcolii din strada Sevastopol a fost luat de către armată şi astfel, clasele primare au fost nevoite să se desfăşoare aici, în sinagogă. În zona din jurul Gării de Nord Sinagoga Poradim era cea mai mare, având două etaje. Bărbaţii se întruneau jos la parter, în timp ce femeile trebuiau să urce la balconul în formă de potcoavă. De regulă, femeile veneau la sinagogă numai sâmbăta, în zilele de Şabat sau în sărbatorile mai mari, împreună cu copii şi restul familiei. Bărbaţii însă se adunau pentru rugăciune de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, după care se opreau într-o cămaruţă din spate unde ciocneau un “Le Haim” (Pentru Sănătate) cu un păhărel de secărică portocalie care făcea sângele să zburde. Intrarea la balcon se făcea prin clasa noastră separată prin geamuri mari încadrate într-un perete despărţitor. În spatele clasei, către scara pe unde am urcat, peretele era acoperit de vitrine mari prin care vedeam suluri de rugăciuni îmbrăcate in jachete de catifea cu brodărie de aur. Mai erau expuse cărţi sfinte, de rugăciuni, cu scriere diferită şi felurite alte obiecte, unele cu străluciri de aur ori din argint. Elevii din clasele mai mari erau împărţiţi în grupuri, unii în aripa din stânga a balconului, alţii în dreapta şi restul jos la parter. La pauză cei de la balcon ieşeau în curte tot prin clasa noastră, pentru că nu mai era o altă ieşire. Cu ani în urmă, într-una din zilele mari de sărbătoare, Yom Kipur, când fiecare om vine la sinagogă să se roage atât pentru familie sa cât şi pentru binecuvântare celor ce ne-au părăsit pentru o lume mai dreaptă, s-a întâmplat un accident groaznic, soldat cu zeci de morţi. În tradiţia evreiască nu este admisă în Templu expunerea de tablouri sau alte lucrări de artă. “Să nu-ţi faci chip cioplit!”- scrie în Biblie. În loc de vitralii cu sfinţi şi scene biblice, aici geamurile sunt ornate cu figuri geometrice având in centru Steaua lui David cu şase colţuri. Rama superioara aflată pe deasupra uşii care ducea la etaj, avea în centru Steaua lui David formată din triunghiuri de sticlă colorată, galben, roşu, albastru, verde şi alb. Era aproape de sfârşitul zilei şi soarele începuse să apună peste acoperişurile din vecinătate cu raze aurii ce băteau în geamul cu sticla colorată de la intrare. După aproape douăzeci şi patru de ore de post şi căldură în această sală ticsită de oameni transpirând în cele mai bune costume şi rochii avute, scâldaţi în lumina candelabrelor şi a reflectoarelor întrebuinţate numai la marile sărbători, şi în aerul stagnant din toată această atmosferă, o doamnă de la balcon încerca să-şi facă vânt cu batista. S-a ridicat să-şi ude puţin batista cu apa rece de la chiuvetă şi în drum către robinetul de apă vede o proiecţie roşiatică pe peretele scării şi strigă înspăimântată: FOC! Îngrozite, toate femeiele au început să alerge în panică pe singura ieşire care ducea jos în stradă, scara cea îngustă de ciment, care nu putea asigura spaţiu mai larg de două sau trei persoane simultan. Femeiele din spatele sălii, îngrozite că no vor avea suficient timp să se salveze, împingeau pe cele de pe scară să coboare mai repede. Acestea le îmbulzeau pe cele din faţa lor şi în cele din urmă, îmbrâncite, primele, călcând pe tocuri prea înalte pentru acest zor, s-au rostogolit în gol şi cele de după ele, împiedicate cădeau ca secerate cu o coasă nevăzută. În disperare, treceau unele peste altele, călcând la întâmplare peste trupurile celor căzute pe scară şi puhoiul de femei ţipând în neştire, continua să se reverse pe scări, creând şi mai multe victime. A doua zi ziarele au tipărit pe prima pagină articole şi fotografii despre incidentul de la Templul Poradim. Au fost morţi mulţi şi răniţi, dar nici urmă de foc.
IV
După terminarea şcolii, tata m-a învăţat cum să merg singur cu tramvaiul, cum să trec strada şi cum să ajung teafăr acasă. Mi-a cumpărat un abonament la tramvai, cu fotografie şi-o cartelă pe care taxatoarea o perfora la fiecare suire. Pe vremea aceea te puteai urca în tramvai şi pe uşa din faţă, iar taxatorul, cu geanta de bilete atârnată de gât, trecea printre călători să vândă bilete celor noi urcaţi în vagon. Cu abonamentul de tramvai aveam voie să merg şi la clasa întâia. De câte ori trecea un om mai în vârstă pe lângă mine, mă ridicam respectos în picioare, oferindu-i scaunul meu, fapt pentru care de multe ori eram lăudat şi chiar mângâiat pe frunte, lucru care mă îmbăta de mândrie. Aproape toţi copii din clasa mea aveau ghiozdănele dreptunghiulare din carton presat, atârnate de umeri pe spatele lor. Numai eu căram servieta veche a lui tata pe care trebuia s-o ţin în mână tot drumul până acasă. Intr-o zi am găsit un cordon de la un halat vechi de la mama şi l-am legat de mânerul sevietei, la amândouă capetele. De-acum înainte, punând servieta pe masă, puteam să-mi trec braţele prin cercul cordonului aşa cum îmbraci o haină şi gata, aveam şi eu ghiozdanul pe spate ca ceilalţi copii. Acasă, mama mă punea să-mi fac lecţiile imediat după ce-mi da de mâncare. Scoteam tăbliţa din servietă şi mă apucam să zgâriu cu condeiul, în grabă, rânduri, rânduri de rotogoale mari şi mici, până se umplea tăbliţa pe o parte. Pe partea opusă trebuia să fac bastonaşe cu coada în sus şi bastonaşe cu coada in jos, toate la distanţă egală şi înclinate către dreapta. Până terminam, se făcea întuneric afară şi nu puteam să mai merg la joacă. Mama aprindea lămpile de petrol in bucătărie, una atârnând în perete lângă uşa ce ducea la dormitor, iar cealaltă pe masa acoperită cu o faţă de stambă. Când venea tata acasă, mama îl servea cu mâncare şi-i povestea toate evenimentele de peste zi. Uneori, în aceste evenimente eram împlicat şi eu, şi parcă văd ochii lui tata încruntându-se pe direcţia mea în timp ce eu mă faceam mic ca un purice, rugându-mă în gând lui Dumnezeu, ca mama să nu spună nimic mai mult decât atât. După ce termina de mâncat, tata cerea să-i arăt lecţiile pentru a doua zi. Scoteam tăbliţa din geantă, şi cu sufletul la gură stăteam in picioare lângă scaunul lui, ştiind că nu va fi mulţumit cu ceea ce am făcut. Mă punea să şterg tăbliţa pe o parte şi trebuia s-o rescriu cu grije de la început, atent să nu depăşesc vre-o linioară, fără grabă să încondeiez cerculeţele egale ca marime şi spaţiu. Când se făcea prea târziu, mă trimetea la culcare şi el rămânea să continue pictatul cerculeţelor pe tăbliţa de grafit. Intr-o zi tata a venit acasă cu un pachet ciudat. A desfăcut, din jurnalele cu care era împachetat, un bidon de metal de culoare albastă ca a avioanelor. L-a atârnat sus, în perete, aproape de tavan, la mică distanţă de locul unde era maşina de gătit. Apoi a scos o ţeavă lungă de cupru pe care a înşurubat-o pe fundul bidonului. Ţeava se prelungea pe lângă perete, până la nivelul gurii de la maşina de gătit şi acolo a fost îndoită de tata astfel ca să înconjoare maşina până la gura de foc. De ţeavă a conectat un arzător gros, cu multe găuri. Gazul era reţinut de un robinet ce întrerupea ţeava cam pe la jumătatea înâlţimii peretelui. Tata ne-a spus, în vreme ce turna gas cu o pâlnie in bidonul atârnat sus, că această instalaţie i-a fost făcută de un fost coleg din armată care lucra la aviaţie. Mama însă privea toată această scenă cu ochi neîncrezători, nemulţumită că de-acum mâncarea ei are să pută a gaz şi că, ferească Domnul!, casa poate să ia foc din nimic. “Avrame, mai bine du prostia asta la gunoi!” Dar casa nu a luat foc, tata controla în fiecare dimineaţă dacă bidonul are suficient gaz şi când ne sculam dimineaţa, in bucătărie ardea focul, era cald, era bine şi nici nu mirosea a gaz. Se deschisese o găzărie nouă chiar în colţ pe Eduard Grant şi mama mă trimetea cu un bidon de zece litri şi cu bani potriviţi să cumpăr gas. Mergeam până la colţ în Giuleşti, acolo unde se afla tutungeria domnului Bucur, dădeam ocolul şi ajungeam la găzărie. Era o baracă mare de lemn, cu ciment pe jos şi o serie de pompe aliniate în şir una după alta, cu tuburi de sticlă prin care se vedea străveziul gazului pompat manual de către vânzător. De multe ori se făcea coadă şi chiar se pusese limită la numai cinci litri de persoană. Vara lăsam bidonul în rând şi-mi găseam de joacă pe caldarâmul străzii. Dacă se întâmpla să mai fie vre-un copil în rând, nici nu băgam de seamă cât de repede i-mi venea rândul. Iarna însă era frig şi nu puteai nici să te joci, şi de multe ori nici să vorbeşti. Atunci mă ascundeam de vânt în spatele persoanei din faţa mea şi bătătoream zăpada cu picioarele ca să nu-mi îngheţe. De acum aşteptatul la coadă a devenit un fel de modă: Era rând şi la brutăria domnului Zisu, pâinea a început să fie şi ea dată pe cartelă, ca şi carnea, ca şi uleiul, zahărul şi alte lucruri. Am început să purtăm încălţăminte cu talpă de lemn şi am avut şi eu o pereche de ghete care avea talpa despicată în două locuri ca să pot îndoi degetele când mergeam. Marius, colegul meu de bancă, avea o guvernantă care venea să-l ia de la şcoală uneori într-o maşină cu şofer, dar mama lui venea totdeauna în maşină. M-a cunoscut încă de la începutul şcolii şi uneori mă trata cu ciocolată, dar pe Marius nu-l lăsa s-o mănânce decăt după ce ajungea acasă. Ne-am împrietenit şi ne jucam mereu împreună chiar şi în timpul lecţilor. Uneori mă lua şi pe mine acasă la el. Locuia într-un bloc elegant pe Griviţa, dincolo de strada Buzeşti. Intrarea în bloc se făcea printr-un gang larg ce despărţea un şir de magazine luxoase în spatele cărora era o curte interioaă cu căţiva arbori străjuiţi de pavaj şi intrarea cu multe trepte la bloc. Un portar în uniformă ne deschidea uşa de la ascensor şi ajungeam într-o cameră mare, cu ferestre largi. Odată, în hol, ne-a întâmpinat un pom de Crăciun împodobit cu beteală aurie şi lumănări. Ne jucam pe rând cu jucăriile rânduite ordonat pe rafturile din camera lui, şi când a venit tata pe înserat să mă ia acasă, mama lui Marius i-a înmănat lui tata o adresă, cu rugămintea să meargă neapărat acolo. Duminică dimineaţă, îmbrăcat frumos şi pieptănat cu cărare pe o parte, aşa cum îi plăcea lui mama să mă vadă, am plecat la adresa dată. Am mers cu tramvaiul pe lângă Dealul Mitropoliei până la strada 11 Junie la o casă albă cu etaj. Aici ne-a primit o doamnă care avea deja pregătit pentru noi o cutie mare de carton, înfăşurată in hârtie colorată si legată cu o fundă. Când am ajuns acasă, mama a desfăcut pachetul şi a scos la iveală lucruri pentru mine cum nu văzusem nici în vitrine: un costum de stofă bleumarin, o cămaşe de mătase de culoarea untului, ciorapi tre-sferturi, albi şi o pereche de pantofi de lac. Toate arătau ca noi, poate că erau chiar noi, şi când mama m-a pus să mă îmbrac cu ele, a zis că arăt ca un prinţ.
V
Mama mai avea o verişoară în Bucuresti, Luţi, soră cu unchiul Marius şi Veve care reprezentau Casa Singer. Tanti Luţi era măritată cu un om mai în vârstă decăt ea, unchiul Mark şi avea o fată cu un an mai mare decât mine, Clara, căruia îi spuneau Cuţa. Cuţa şi cu mine mergeam la aceaşi şcoală, dar nu mă prea băga în seamă; la început nici nu ştiam că suntem rude. Dar la sfârşitul anului, în primăvară, în timpul serbării de închidere a anului şcolar, când toţi eram adunaţi în templul luminat ca la marile sărbători, mama a văzut-o pe tanti Luţi, Clara şi pe unchiul Mark, pe o bancă din apropiere. Când au început să se dea premiile, am fost surprins să mă aud chemat la podium unde directorul şcolii, domnul Drimer, lângă care se afla profesoara noastră, mă aştepta cu un pachet de cărţi în mână şi o diplomă făcută sul, legată cu o fundă. Am primit premiul al-doilea. Când am revenit la locul nostru, mama m-a privit înduioşată cu lacrimi în ochi. După serbare tanti Luţi ne-a învitat la ei acasă pe strada Petru Maior care era la numai căteva staţii de tramvai distanţă de Podul Grant. Clara mi-a zis că a primit şi ea tot premiul doi, dar când am ieşit afară din casă pe prispa lungă acoperită din faţa casei, fiind curioşi să vedem ce cărţi ne-au fost date, diploma ei avea doiul din număr îngroşat cu cerneală şi nu se vedea ce era scris dedesubt. În curtea nostră de-acasă salcâmul şi-a pierdut coroana albă de flori ce-l împodobise ca pe o mireasă. La vremea respectivă îmi plăcea să mănânc florile albe crescute pe fiecare crenguţă de care atârnau firişoare subţiri, verzui, pe care şiruri, şiruri de corăbioare albe erau suspendate de codiţele firave cât un fir de păr. În curtea vecinilor de pe stradă de la numărul şapte, era un dud bătrân chiar la stradă, lângă gardul de şipci înguste de lemn de pe care s-a şters vopseaua maronie. Când se coceau, dudele se înegreau ca cerneala şi troruarul de sub ele se păta cu sângele stors din ciochinul pitic. Atunci mă căţăram pe gard şi de acolo mai sus pe câte-o cracă şi culegeam dude intr-o cănuţă mică de aluminiu. Dar mai înainte aveam grije să mă satur cu deliciul acestor daruri pe care natura ni le-a pus la dispoziţie, a căror zeamă te făceau lipicios şi-ţi schimbau înfăţişarea din copil ordonat, într-un ţigan de şatră. Când mă întorceam acasă, cămaşa şi faţa mea erau mânjite de cerneala dudelor, şi mama, după ce împărţea cu Simona fructele din cutia de aluminiu, trebuia să ma bage în lighean şi să mă spele cu peria, fără a băga în seamă protestele mele. În zilele de sărbătoare venea mulţime de oameni pe stadionul din Giuleşti unde juca Rapidul. La fazele mai importante de pe stadion se auzea din casă vuietul omenirii de-acolo, uneori în frenezie, alteori cu indignare, huiuduind. Pe Crângaşi ca şi pe Giuleşti, autobuzele aşteptau aliniate la trotuar terminarea meciului. Coada de maşini 38 ajungea până în dreptul casei noastre şi chiar mai jos. Şoferii şi taxatoarele de la autobuz, se adunau grupuri, grupuri pe caldarâm, fumând, glumind şi chiar prinşi în diferite jocuri. Un tânăr în uniforma de şofer, apuncând mâna unei taxatoare, i-a strâns-o aşa de tare că fata a început să plângă de durere. S-a retras din grup şi a urcat în autobuzul ei cu lacrimi în ochi. Cred că în acel moment m-am îndrăgostit pentru prima dată. Zile intregi după aceea aşteptam la staţia de maşină, urmărind de pe trouar s-o văd din nou, dar nu s-a întâmplat. Totuşi frumuseţea acelei fete cu părul blond ascuns sub boneta albastră a STB-ului a ajuns să dăinue peste ani ca un miacol. Când tata venea acasă la pauza de prânz, întrevederea cu el se tranforma în ororare pentru mine. Ca totdeauna, mama începea să-i spună cele întâmplate în lipsa lui şi ajunsese să nu fie zi în care numele meu să nu fi fost pomenit în cele descrise. Tata mânca în tăcere fără să spună nimic, dar din când în când, când gravitatea lucrurilor o cerea, mă străfulgera pe neaşteptate cu o palmă peste ceafă, că nu mai vedeam nimic în faţa ochilor. Intr-o zi când ştiam dinainte ce are să se întâmple, am luat hotărârea să nu intru în casă decât după ce tata se va întoarce înapoi la lucru. Aşa că, văzându-l pe tata intrând pe uşă, m-am furişat pe vârfuri în closetul din curte şi m-am încuiat acolo. De acolo puteam să ascult tot ce se discuta în bucătăria cu uşa larg deschisă. După ce-a terminat cu celelate subiecte, mama a început să se plângă că eu nu vreau s-o ascult şi i-a înşiruit toate năzbâtiile făcute de mine. Tata mânca fără să spună nici un cuvânt. După o vreme, înainte de plecare, vine la closet, încearcă uşa încuiată de mine pe dinăuntru şi se întoarce în bucătărie. Mai trec câteva minute şi iar vine la closet. De data asta bate în uşă şi iar se întoarce. Eu, cu inima mică de frică, tac chitic, lăsat pe vine pe treapta de ciment, simţind cum mă năpădesc sudorile. După alte câteva momente vine din nou, de data pregătit să tragă cu forţă de uşă: “Care eşti acolo, mă? Cât timp îţi trebuie?” Văzând că nimeni nu răspunde, trage vânjos de uşă, cârligul de sârmă cedează şi dă cu ochii de mine. M-a scos afară din closet de urechi şi când s-a întors seara acasă am primit răsplata cu dobândă, pentru că tata nu avea obiceiul să uite nimic din cele auzite de la mama şi nici dator nu-i plăcea să rămână. Numai că tot mama, sărmana, cu lacrimi în ochi, a încercat să mă salveze din mâinile lui, în timp ce Simona urmărea spectacolul îngrozită. De atunci, oricât de grav mi-ar fi fost păcatul, nu m-am mai ascuns în closet.
VI
Într-o Duminică după prânz, îmbrăcaţi frumos toţi patru, am mers la teatru. Era o sală frumoasă pe strada Uranus, numită Munca şi Lumina. Pentru prima oară în viaţă am văzut o piesă de teatru. Se numea “Împăratul de o zi”. Mi-a plăcut atât de mult că şi astăzi revăd toate personajele, costumele şi decorurile din această piesă. Povestea începea cu un cizmar foarte sărac care se istovea din zori în noapte fără să poată agonisi nimic. Intr-o zi, supărat, a zis că dacă ar fi să fie împărat, fie şi pentru o zi, ar face mai multă dreptate în lume. O slugă de la palat a auzit cele spuse şi i-a raportat împăratului. Acesta, curios, şi-a adunat curtea şi a mers la coliba cizmarului care adormise pe scăunelul lui de lucru. Atunci împăratul face semn oamenilor lui să ducă in tăcere pe cizmar la palat, fără să fie sculat din somn. A doua zi dimineaţă cizmarul se trezeşte la palat înconjurat de curteni gata să-i îndeplinească toate ordinele şi care i-se adresau cu “Măria Ta”. La început omul credea că visează, dar cum mereu era pus în situaţia să dea ordine şi chiar să judece cazurile unor oameni jecmăniţi de tâlhari, a început să creadă şi el că într-adevăr este împărat. Dar când s-a trezit din somn în următoarea dimineaţă pe scăunelul lui de cizmărie, îmbrăcat în straiele lui oropsite, a ajuns la concluzia că totul a fost numai un vis. De data asta însă oamenii împăratului au veghiat de la distanţă trezirea lui şi atunci împăratul a venit să-l felicite pentru felul în care s-a purtat la curte şi i-a oferit un post în alaiul său. In drum spre casă, fermecat de cele văzute, am tot vorbit despre piesă, neputând să uit frumuseţea acestui miracol numit teatru, în care poveşti atât de frumoase pot fi urmărite pe viu. Tata mi-a spus că dacă voi fi cuminte, cu adevărat cuminte, vom merge la teatru şi altă dată. Pentru o vreme am încercat să fiu cuminte, ba chiar m-am şi oferit uneori s-o ajut pe mama la treabă, dar la teatru nu am mers, decât hăt, târziu, după trecerea râzboiului. Dar am mai mers la căteva filme cu întrega familie, dintre care unul cu Ţândărică fără Frică şi Baba Cloanţa Cotoroanţa, Film care s-a încrustat bine în memorie, pentru că era plin de haz şi trucuri. Când a început din nou şcoala, în clasa a doua, profesoara noastră de anul trecut nu a mai venit cu noi de data asta. În schimb acum aveam un profesor rigid şi sever ca şi băncile din sinagogă care erau mult prea înalte pentru noi şi ţepene, cu un pupitru îngust în care servieta lui tata nu avea unde să intre. Când trebuia să te ridici în picioare, ca să-ţi faci loc trebuia să ridici şezutul de lemn prins în balamale. Clasa noastră acum se afla la parter într-un colţ din fundul sinagogii, profesorul nu mai avea catedră de data asta iar tabla mare pe care se preda lecţia a fost aşezată pe cărarea de trecere dintre şirurile de bănci. Lumina era slabă şi era frig, uneori stăteam în clasă cu paltoanele pe noi. Alte clase erau răsfirate in diferite colţuri din templu, ca şi sus pe aripile laterale de la balcon. Fiecare profesor se străduia să menţină nivelul vocilor cât mai jos şi rare ori se întâmpla ca vre-un profesor sau copil să se facă auzit în afara clasei respective. În drum spre casă, mă întovărăşeam de multe ori cu un alt copil care locuia peste drum de Piaţa Grand, numit Samurică Segal. Părinţii lui vindeau mărunţişuri pe o tarabă din piaţă, însă mama evita să facă cumpărături de la ei pentru că cereau prea mult. Samurică era un copil bun, dornic să lege prietenia cu mine şi de multe ori mergeam la el acasă să ne jucăm, deşi nici odată nu am avut aceiaşi simpatie şi admiraţie ca pentru Marius, colegul meu din clasa I-a. Nici mama nu se arata foarte bucuroasă să ne vadă împreună. La căteva case distanţă de templu, către cale Griviţei, într-o casă cu subsol văruită în alb, s-a înfinţat o policlinică evreiască cu cantină pentru nevoiaşi. Cantina funcţiona la subsolul clădirii şi era mobilată cu mese lungi de brad şi bănci de fiecare parte. Tanti Fani, vecina noastră, avea o nepoată, Renee, care era membră în consiliul de conducere la policlinică. Era o doamna înaltă, blonda cu părul platinat, foarte elegantă care fuma numai ţigări Regale Roşii cu carton pe care dese ori eram trimis să le cumpăr de la colţul străzii şi uneori primeam bacşiş restul de la bani. Cred că tanti Fani i-a vorbit de mama, pentru că doamna Renee a întrebat-o dacă n-ar vrea să lucreze la policlinică. Aici mama trebuia să aibe grije de toate ustensilele medicale şi de curăţenie. De acum mergeam împreună în fiecare dimineţă cu acelaşi tramvai pentru că tipografia domnului Belizarie era numai la două staţii mai departe de staţia Polizu unde coboram noi. Tata însă se scula înaintea fiecăruia şi aprindea focul la sobă şi dacă nu eram gata la timp, pleca înaintea noastră. La prânz mama, Simona şi cu mine mâncam jos la cantină, după care mă trimetea să-i aduc şi lui tata mâncare, într-un sufertaş în care erau două oliţe mici acoperite cu capac. Uneori o luam şi pe Simona cu mine, mergând cele două-trei staţii de tramvai pe jos până la tipografie. În timp ce tata trăgea afară din dulap un sertar cu litere de plumb pe care aşeza oliţele ca pe o masă, eu mă învârteam în jurul maşinilor plane de tipărit din care culisa înainte şi înapoi pe o cremalieră dinţată o platformă largă în care se afla forma de tipărit încheiată de tata. Paginile de hârtie fălţuite de maşinist erau împinse una câte una de pe masa maşinei şi apucate de un valţ cu clape, ce le răsuce in interior pentru contactul de-o secundă cu forma de plumb care aşternea pe coala imaculată sărutarea de cerneală a tiparului. Puteam să privesc la nesfârşit aceste miraculoase maşini ce păreau tot atât de vii şi complexe ca oricare vieţuitoare, şi în travaliul lor distingeam parcă vuietul de bucurie al maşinii întonând aceaşi muzică sacadată ca de marş. Mai erau şi alte maşini, unele manuale, altele acţionate de un motor electric de la care o bandă largă de piele înegrită răsucea o roată mare cu spiţe de fontă. Aliniate pe un rând în fundul sălii era eru linotipurile care culegeau şi turnau în bloc câte un rând întreg. Aici tata a făcut pentru mine şi Simona câte-o ştampilă cu numele fiecăruia cu care eu am fost foarte mândru şi am arătat-o la toţi copii. Şeful policlinicii era o altă cunoştiinţă mai veche de-a lui mama de la maternitatea Caritas, doctorul Herovici, care m-a dus şi pe mine şi pe Simona pe lume. Părinţii mei au fost foarte bucuroşi să-l aibe din nou pe doctorul Herovici medicul nostru de familie pentru că acum, de câte ori ne îmbolnăveam, el ne consulta şi ne da medicamente. Dar cel mai important pentru părinţi a fost faptul că încă de la naştere Simona avea, se pare, ceva în neregulă cu inima. De câte ori o consulta pe Simona, doctorul zăbovea mai lung cu stetoscopul pe pieptul ei, rătăcind în diferite locuri să desprindă nuanţa zgomotului dinăuntru. După o astfel de consultaţie, în ziua următoare a adus cu el mai mulţi doctori, unul mult mai bătrăn şi fiecare au început să asculte pe rând răsuflarea lui Simona. Mama, in halatul ei alb, retrasă în colţul cabinetului, privea îngrijorată scena, dar eu nu puteam înţelege ce găseau ei greşit la sora mea, care în afara faptului că era plină de pistrui maronii pe faţă, devenise o fetiţă drăguţă cu păr roşcat ca aurul pur şi ondulat ca valurile mării. Mama o pieptăna cu codiţe înmănunchiate pe spate cu fundiţe albe sau roşii şi o îmbrăca ca pe o păpuşă cu rochiţe de stambă scrobite. Oriunde apărea, cunoştinţă sau străin, Simona se afirma prin simplitatea cu care se detaşa de alţii copii şi farmecul răspunsurilor ei, sau numai al surăsului. Eu nu vedeam că Simona ar fi fost bolnavă, pentru că mă jucam cu ea în fiecare zi, alergam şi chiar ne şi băteam, şi nu părea să sufere de nici o boală. Atunci dece aceşti doctori vorbesc în şoapte la colţul camerei? Mama, care până atunci şi-a frământat mâinile în aşteptare, acum ca Simona a revenit din mâinile doctorilor, o îmbrăca din nou cu rochiţa ei de stambă cu buline albe pe fond roşu. După consultaţie, doctorul Herovici s-a apropiat de mama şi i-a zis să fie liniştită, că nu e nimic grav. La cantină, în timpul verii, am mai cunoscut şi alţi copii. Cu doi dintre ei, frate şi soră ne-am împrietenit. Ea era mai mare, poate cam de aceaşi vârstă cu mine sau ceva mai mare. Se numea Ana, iar fratele ei era cu puţin mai mare decât Simona. Locuiau pe strada Frumoasă într-o casă veche, lângă calea Victoriei. La ei în casă nu am fost nici odată, dar de multe ori am mers cu ei şi cu Simona până la casa lor, oprindu-ne într-o curte pietruită în care un castan bătrân, lângă gardul de fier forjat, străjuia cuartalul împrejmuit de case. Către sfârşitul verii castanele se desprindeau din carapacea verde cu ghimpi în care au crescut şi picau pe pavajujul de pietre cubice al curţii. Ori unde priveai, curtea era plină de castane. La policlinică doctorul şi surorile aruncau lamele de metal cu care tăiau gâtul fiolelor de sticlă înaintea unei injecţii, iar eu le culegeam şi mă jucam cu ele pentru că aveau dinţi mărunţi ca de ferăstrău. Prin buzunarele mele puteai să găseşti oricând căteva lamele din acestea, alături de multe alte obiecte de preţ, ca sfoară, capace dela sticlele de bere şi chiar un port-ţigaret gingaş din ebonită albă şi roşie ce l-am găsit uitat într-o scrumieră în camera de aşteptare. La văzul castanelor din curte, am ridicat una şi am început să scobesc o gaură cu lamela de la fiole. Apoi am potrivit port-ţigaretul în gaură proaspăt scobită. Când am văzut că gaura era leit pe măsura ţigaretului, mi-a venit ideia să transform castanele în pipe. Cu spirit întreprinzător, am organizat imediat copii la treabă. La umbră, lângă trunchiul gros al copacului, am adunat un coş de castane alese în mod special de mine, şi dând fiecăruia câte o lamelă, ne-am pus pe lucru. În ziua respectivă nu am făcut prea multe, pentru că s-a făcut târziu, dar în zilele următoare coşul se umplu-se cu producţia noastră de pipe. Prevedeam un mare succes de vânzare şi o mulţime de bani căştigaţi din această întreprindere. Peste drum, în calea Victorie, era un debit de tutun. Cu coşul plin de castane am mers la debit. Simona şi fratele Anei n-au vrut să intre, aşa că ne-au aşteptat afară lângă uşa prăvăliei. Înăuntru, mai erau căţiva clienţi care vorbeau cu negustorul din spatele tejghelei. Mi-am prezentat marfa şi, ca să fiu mai convingător, am scos port-ţigaretul din buzunar şi l-am asamblat la o castană. Oamenii au inspectat pipa, au admirat meşteşugul cu care au fost scobite în interior, ne-au felicitat pentru ideie şi spiritul nostru intreprinzător, dar nu au cumpărat nimic. Ziceau ca la foc castanele se vor usca şi vor pocnii. Dezumflaţi ne-am întors cu coşul plin de castane scobite acasă. Nimeni n-a rostit nici un cuvânt. Uneori când era foarte ocupată, mama ne da bani pentru un film la unul din cinematografele din jur. Erau cinci cinematografe în zonă, dar cel mai frumos era cinematograful Marna de pe colţ cu strada Buzeşti. Vizavi, pe calea Griviţei, mai era cinematograful Marconi care avea matinee pentru copii cu Pat şi Patachon, cinematograful Diana, care era cel mai aproape de noi şi, în sfârşit, erau încă două pe Buzeşti, unde mergeam mai rar. Intram la un matineu care avea filme cu Fernandel, Macario sau Stan şi Bran. Filmele erau aşa de amuzante, că rămâneam sa le mai vedem odată, chiar şi de două ori. Odată, ieşind afară din sală, se făcu-se întuneric şi am dat de mama aşteptându-ne în stradă la întrarea în cinematograf. Altă dată, după masa de prânz de la cantină, în drum spre casa lui Ana şi a fratelui ei, ne-a ieşit în cale pe Griviţa, lângă cinematograful Marna, un băiat cu un teanc de bilete în mână. Acesta ne-a întrebat dacă vrem să mergem la film. Eu am zis da, el a rupt patru bilete din cotorul încapsat şi, despărţindu-ne, am intrat la cinematograf. Biletele eau valabile sau poate controlorul nu a dat atenţie şi ne-a lăsat să intrăm. Am mers la balcon în sala aproape goală şi de cum am dat cu ochii de ecran am fost stupefiat; pentru prima dată vedeam un film în culori. Nu puteam să-mi imaginez ceva mai frumos. Filmul se numea „Oraşul de Aur,” o producţie de propagandă germană turnat la Praga. In fiecare duminică după-masă la Regie, într-una din clădirile de la stradă, lângă poarta de intrare in fabrica de tutun, se prezentau filme pentru populaţie, de regulă filme nemţeşti de propagandă despre râzboi. Venea multă lume şi aştepta în stradă, lângă uşă, aşezaţi în rând lângă gard până când se da drumul înăuntru. La ora două fix uşa se deschidea şi oamenii năvăleau în sala cu geamurile acoperite, gonind să ocupe locuri mai bune. După căldura în soarele torid de afară, aici la început era răcoare şi plăcut. Dar sala nu era prea mare, cu bănci lungi in loc de scaune pe care ne înghesuiam unii în alţii ca să intre toată lumea din stradă. Cu geamurile închise şi cu fumul celora ce nu se puteau abţine de la fumat, în scurt timp după începerea filmului se făcea o caldură de se lipeau cămăşile pe noi. Totuşi filmul din fiecare duminică de la Regie a devenit o atracţie nelipsită.

VII
Pe Calea Griviţei, după Podul Grant, prima clădire pe dreapta către Gara de Nord, era cinematograful Triumf după care, în clădirea următoare, se afla o librărie. De aici, tata îmi cumpăra cărţile şi caietele de care aveam nevoie la şcoală. Mai era o librărie şi pe Crângaşi, lângă brutăria lui Zisu, dar aceasta era mică şi nu mă duceam acolo decât după poze şi abţibilduri cu care-mi ornam caietele Librăria de la Podul Grand însă era mare, avea vitrină si pe o parte, şi pe cealaltă a uşii de la intrare şi era înconjurată de rafturi şi tejghele pe trei laturi. Rafturile erau pline de cărţi, caiete şi jucării, multe din ele ambalate in cutii cu desene care-ţi luau ochii. Domnul Goldştein era propietarul acestei prăvălii împreună cu soţia lui. El era înalt, voinic, avea un păr negru ondulat la fel ca mustaţa lui bine ingrijită. Era îmbrăcat cu grije în costum cu cravată şi lăsa în urma lui o reminiscenţă aromată de parfum. Doamna Goldştein era înaltă, subţirică cu părul negru ondulat în valuri pe spate, avea ochi verzi şi un zâmbet cald şi atrăgător. Tata a vorbit cu ei ca să mă ia ca ajutor la prăvălie pe timpul verii. In prima dimineaţă, era într-o luni, zi de început de săptămână, tata mă duce până acolo, dar am găsit obloanele trase peste vitrine. El nu putea să aştepte, aşa ca după căteva clipe, m-a asigurat că vor deschide curând, să aştept şi să nu-l fac de râs. Apoi el a alergat să prindă tramvaiul oprit la staţie. După o vreme în care eu am început să număr tramvaiele cu remorci deschise şi cele cu vagoane închise, domnul Goldştein apare din curte şi începe să ridice obloanele din tablă ondulată care-i acopereau vitrinele si uşa de la intrare. M-am apropiat de el timid şi i-am spus “Bună dimineaţa”. S-a uitat la mine măsurându-mă, şi apoi m-a întrebat: “Tu eşti băiatul domnului Kimel?” Am încuvinţat dând uşor din cap. A descuiat uşa şi am intrat în prăvălie. Era întunecat şi răcoare. El a trecut in spatele tejghelei, lângă casa de bani, iar eu am rămas în mijlocul prăvăliei, neştiind ce să fac. Domnul Goldştein a luat din raft un pămătuf cu pene colorate şi mi l-a întins: “Vrei să ştergi praful de pe rafturi şi tejghele?” Am luat pămătuful şi am început să-l plimb peste rafturile de la dulapul din capăt. Erau in rafturi multe cărţi cu coperţi groase, acoperite cu desene colorate şi bănuiam că şi în interior cartea trebuia să aibe desene interesante care păreau că-ţi spun singure povestea. In rafturile de alături se aflau multe jucării, dar cel mai mult am fost atras de un automobil roşu, cu acoperişul descoperit, cu uşi care se pot deschide şi cu volan care putea roti roţile din faţă. Scufundat în acestă lume nouă, între cărţi şi jucării cum nu mai văzusem nici odată, eram aşa de bucuros de noua mea îndeletnicire, că aş fi vrut ca acest vis să nu se destrame. Ştiam că în acest mic paradis n-o să mă plictisec niciodată. Luam – una câte una – jucăria din raft, o aşezam pe suprafaţa de sticlă a tejghelei din faţa mea şi curăţam praful din raft mai întâi. Apoi stergeam jucăriile, inspectând cu ochiu de specialist fiecare buton, clapă sau cheiţă, după care duceam jucăria înapoi pe raft. Mai târziu, când soarele a început să intre pe geam în prăvălie, domnul Goldştein a ieşit cu manivela în mână să rotească mecanizmul care lăsa pânza umbrarului să se deschidă peste trotuar. Din când în când câte un cumpărător venea să întrebe de o anumită carte sau de un cadou pentru cineva, ori să comande caiete, hartie de scris sau alte obiecte. Politicos, domnul Goldştein da toate amănuntele, servea cu plăcere pe client şi uneori îl conducea până la uşă. Înaintede prânz a venit şi doamna Goldştein în prăvălie. Când a aflat cine sunt, s-a apropiat de mine, m-a mângâiat pe frunte şi şi-a tras un scaun aproape de mine, după care am început să vorbim. Ea întreba, eu răspundeam, la care ea râdea cu poftă şi-mi punea alte întrebări. Cu felul ei cald şi atât de prietenos mi-a plăcut din primul moment. Ei nu aveau copii, deşi nu erau foarte tineri. Locuiau în casa din spatele prăvăliei şi în timpul prânzului încuiau uşa de la intrarea în prăvalie şi mergeam să mâncăm în sufrageria cu masă ovală în care tacâmurile erau deja aranjate dinainte. Curând aveam să devin un fel de membru al familiei. Încă din prima zi am mers cu ei acasă în sufrageria cu masa ovală unde discutau cu mine, în special dânsa, sau î-mi povesteau lucruri despre dânşi, familia şi prietenii lor. Uneori mă lăsau să răsfoiesc cărţile de poveşti din rafturi şi chiar să mă joc pe suprafaţa de sticlă a tejghelei cu jucăriile expuse pentru vânzare. La sfârşitul săptămânii, duminică, aveau musafiri la masă şi m-au învitat şi pe mine. Mama m-a îmbrăcat frumos cu costumul meu bleumarin şi pantofii de lac, m-a pieptănat cu cărare într-o parte aşa cum îi plăcea ei să mă vadă şi m-a lăsat să plec. Casa familiei Goldştein era plină de musafiri, uşa de la intrare larg deschisă, masa ovală acum era lărgită, cuprinzând aproape toată lărgimea camerei şi am fost aşezaţi fiecare în jurul ei. Am fost prezentat la toată lumea, locul meu la masă a fost pus lângă doamna Goldştein, iar vizavi de mine stătea o fetiţă cam de aceaşi vârstă, fata unor prieteni. Era înaltă, frumuşică, părul lăsat pe spate prins cu o fundă ca să nu-i cadă în ochi şi nu părea să-mi acorde nici o atenţie. Se mânca, se vorbea şi fiecare părea că se amuză de glumele aruncate din când în când în jurul mesei. La un moment dat, după ce s-a servit felul al-doilea, nu ştiu cum m-am mişcat că am scăpat un pâââââârrrţţ lung şi zgomotos care a întrerupt orice discuţii ale celor aflaţi la masă. Domnul Goldştein a început să râdă şi să mă facă de ruşine, iar toţi ceilalţi împreună cu fetiţa din faţa mea, râdeau cu lacrimi în ochi. M-am ridicat de la masă şi am fugit în dormitorul lor. Niciodată nu am simţit durerea unei ruşini ca atunci. După mine a venit doamna Goldştein să mă îmbuneze şi drăgăstoasă, m-a sărutat şi m-a adus înapoi în sufragerie unde a adus desertul. Nimeni nu a mai pomenit niciodată de nefericitul meu accident, dar a rămas un fapt gravat adânc în memoria mea. Într-o după-amiază doamna Goldştein m-a întrebat dacă nu vreau să fiu copilul lor. Amândoi, şi ea şi el, erau prietenoşi cu mine, mă răsfăţau cu bomboane şi dulciuri, mă lăsau să mă joc în prăvălie cu jucăriile din rafturi, m-au lăsat să servesc clienţii şi chiar să primesc bani şi să dau restul de la casă, iar eu nu mai eram sfios ca la început şi-mi făcea plăcere să-mi petrec timpul cu ei. Într-o seară, m-au condus acasă, la părinţii mei. Domnul Goldştei după o mică introducere i-a zis lui tata că ei ar vrea să mă înfieze. Tata a refuzat, dar domnul Goldştein, pregătit dinainte cu argumente, a început să-l lămurească pe tata că vor avea grije de mine ca de propiul lor copil, că-mi vor da o educaţie aleasă la cele mai bune şcoli, că nici nu poate să spună cât de mult mă iubesc şi cât de mult, avându-mă, pot face pentru ei. Mama asculta tăcută desfăşurarea conversaţiei, fixându-l pe tata cu ochi muţi. Domnul Goldştein continua să-şi ducă munca de lămurire, zicând că în vremurile astea grele are să-i fie mult mai uşor lui tata cu un singur copil şi că în sfărşit, suntem aşa de aproape, că pot să mă vadă oricând, nici măcar nu au să-mi simtă lipsa. Tata a rămas neînduplecat în hotărârea lui şi în final, văzând că fiecare argument adus nu poate zdruncina cu nimic refuzul lui tata de-a mă da, domnul şi doamna Goldştein, cu regret, şi-au luat rămas bun de la noi şi au plecat.

Curând

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Justiția americană dă o lovitură ‘sistemului Guantanamo’

O curte federală de la Washington a decis că un deținut musulman din China de la baza americană de la...

Închide
3.138.125.2