caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Spiritul copilăriei…autor Mihai LEONTE

de (21-6-2008)

Oricât vom încerca să spunem că nu mai suntem copii, nu vom putea să ne despărţim de ceea ce am trăit în copilărie.
Foarte mulţi psihologi au constatat în studiile lor că perioada copilăriei ne rămâne încrustată în sufletul şi inima noastră pentru totdeauna.
Nu aş putea să spun astăzi că am avut o copilărie frumoasă sau fericită. În adâncul inimii mele totul a fost foarte frumos.
Chiar daca azi văd lucrurile cu totul altfel, aş putea spune că a fost greu, că am fost frustrat de anumite lucruri. Totuşi am rămas în suflet cu imaginile cele mai frumoase ale timpului de atunci.
Nu am avut mamă de la o vârstă imemorială, dar asta nu m-a împiedicat să fiu copil. Mediul în care am crescut nu mi-a lăast timpul necesar pentru a crede că nu sunt fericit cu ce am, sau că alţii au mai mult ca mine. M-am mulţumit cu puţin, ca şi alţii cu mult. Pentru acest motiv totul pentru mine avea o frumuseţe deosebita.
Mergând cu vitele la păşune îmi găseam satisfacţii în a privi câmpul ca pe un Univers infinit în care descopeream că totul este plin de viaţă. Iarba şi florile, aveau pentru mine un impact deosebit, ţinându-mi tovărăşie ca o haină ce este mereu cu tine. Miile de gângănii ce formau o altă lume plină de mister, mă făceau să văd în mişcările lor permanente că ele au un rol deosebit în spaţiul înconjurator.
Mă fascinau muşuroaiele cu furnici în continuă mişcare, ce nu îşi întrerupeau munca niciodată. Albinele şi bondarii ce zburau prin florile câmpului într-un permanent du-te vino, formau nişte escadrile permanente de avioane imaginare care se luptau pentru aerodromurile lor de flori, dirijate de turnuri de control fără dispeceri autorizaţi.
Însoţit îndeaproape de veşnic flămnzii mei boi, care oricât mâncau ziua, seara ajungeu acasă tot flămânzi, iar tatăl meu mă punea să le mai dau ceva lucernă amestecată cu paie de mancare şi pentru noaptea. În câmpul deschis aveam libertatea să gândesc ce vreau. Călătoream cu norii împreună spre acele mirifice meleaguri ale poveştilor cu zâne frumoase, cu împăraţi drepţi şi buni, cu acei viteji ce nu puteau fi bătuţi în lupta nici de cei mai fioroşi zmei. Soarele era şi el un un prieten bun ce mă însoţea, fiindu-mi aliat dar şi duşman. Când se ascundea în nori îmi părea rău, iar când strălucea arzător mă ascundeam de razele lui lui sub diferite tufe de fel de fel de copăcei, sau chiar prin lanul de păpuşoi, devenit în plinul verii o adevărată pădure misterioasă.
Nimic nu avea vreo importanţă deosebită. Totul decurgea normal din punctul de vedere al copilului ce aştepta să vină seara, să ajunga acasă, să mănânce şi să se culce legănat de vise în care săreai din somn, că îţi lua jitarul vitele pentru că intraseră în cine ştie ce lanuri străine de ale tale. Viaţa îşi ducea cursul ei normal. Necazurile de azi erau bucuriile de mâine, astfel că niciodată nu aveai timp să te cuprindă plictiseala sau alte griji. Grijile le aveau părinţii, căci pe ei îi auzeam că au anumite lucruri de făcut mâine, şi nu altădată.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Parchetul, negarea Holocaustului și cultul lui Antonescu

Am făcut o solicitare către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind anchetarea infracțiunilor de negare...

Închide
35.172.111.47