caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Zori Incetosate – Capitolul II

de (16-6-2008)

Se strică vremea
I
Vara anului 1939 ne-a prins pe mama, Simona şi pe mine în Ploieşti la nenea Manole, fratele mai mic al lui tata. Locuiau aproape de centru oraşului, pe lângă piaţă, acolo unde aveau o mică prăvălioară ticsită cu haine vechi. Găseai de toate în prăvălia aceea, costume, mantouri, cămăşi, rochii şi chiar pantofi, unele mai bune, altele mai uzate. Le vedeai încă din stradă, atârnate de uşa deshisă de la intrare, iar in vitrină un manechin vechi, ştirbit, era îmbrăcat cu un costum in carouri, de culoare deschisă. Unchiul stătea afară pe un scaun cu spătar, fumând şi urmărind trecătorii de pe trotuar, atrăgând unora atenţia cu: “Hei bade, nu vrei să te îmbrac?”. Dacă vedea omul ezitând, se ridica de pe scaun şi luându-l de mână, îl trăgea în prăvălie. Acolo în spatele tejghelei se afla tanti Debora, nevasta lui. Venea şi ea să întâmpine cumpărătorul şi amândoi, vorbind în acelaş timp, cu ţigările atârnându-le de colţul gurii, îl ducea pe om in faţa unei oglinzi lungi, rezemată de un raft şi-l ajutau să se îmbrace cu diferite haine. După ce se tocmeau îndelung asupra preţului, mergeau alături, la cârciuma din colţ, să bea aldămaşul. Amândoi, şi el şi ea, fumau şi beau zdravăn. Atât unchiul, cât şi mătuşa erau născuţi să fie comercianţi. Dacă intra cineva în prăvălia lor, nu putea ieşii fără să cumpere ceva. Vorbeau mult, repede şi se complectau unul pe celălalt, reluând idea şi răsucind-o pe toate feţele. În principiu, vindeau ieftin. “Un bănuţ în plus, e un bănuţ câştig” -era crezul lor. Când făceau câte-o vânzare bună, erau bucuroşi şi veneau acasă cu bomboane şi daruri pentru copii şi restul familiei. Aveau o fetiţă mai mică decât mine, Paula, şi un băiat de aceaşi vârstă cu sora mea, care se numea Simonel. El avea aproape doi ani, dar nu se putea ridica din pat, nu se mişca şi nu ştia să vorbească. Stătea zgribulit într-o singură poziţie, pe o parte şi scâncea. Era slab, faţa suptă, cu ochi goi îngropaţi în orbite şi neverosimil de mari. Seara la masă, în camera din centrul casei, se aduna întreaga familie pentru că locuiau împreună cu mama lui tanti Debora, rămasă văduvă înainte de-a mă fi născut şi în plus servitoarea din casă, o femeie trecută de prima tinereţe, venită de la ţară. Mama lui tanti Debora era uscăţivă, plină de energie, care nu se ruşina să pună pe fiecare la locul lui, şi fumătoare avidă. Masa era mare, luminată de-un candelabru greu atârnat de tavan, înconjurată de întreaga familie, mai puţin servitoarea. Mâncarea era multă şi îndestulătoare, vinul negru nelipsit din pahare, iar pentru noi, copiii, era limonadă colorată din sticlele cu dop de porţelan care se închideau cu un mecanism de sârmă. Se mânca, se vorbea gălăgios şi se fuma în acelaş timp. Simonel ne privea din pătucul lui de la marginea peretelui. Ca să nu plângă, femeia de serviciu îi punea în gură o linguriţă de zahăr înfăşurată într-o năframă albă, din care sugea liniştit. Simonel ca şi sora mea, au fost numiţi, aşa cum tradiţia evreiască o cere, în amintirea bunicului nostru care a decedat cu puţin înainte de a mă naşte şi care s-a numit Simon. Eu, fiindcă am fost botezat de unchiul Manole şi tanti Debora, am primit numele tatălui ei, David. Fata lor Paula a fost botezată cu numele fratelui mai mare al lui tata, Pavel. Paula era o fetiţă drăguţă şi foarte deşteaptă. Ştia deja să numere, să socotească şi putea să citească din ziar pentru că bunica ei o punea în fiecare zi să numere, să socotească şi să citească câte puţin. În fiecare zi după-masă eram puşi să dormim în acelaş pat, în camera de alături, pentru că era linişte. Noi ne acopeream cu pătura peste cap, şi în semi-obscuritatea de dedesubt, ne jucam şi râdeam pe înfundate. Când mama venea să ne controleze, ne făceam că dormim. Într-o zi, sub ascunzişul păturii, ne-am cercetat locurile interzise. Când mama a venit să ne controleze, noi am îngheţat de spaimă. De atunci nu am mai fost lăsaţi să dormim împreună. Venind sărbătorile din toamnă, au fost cumpărate din piaţă câteva găini mari albe cu picioare gălbui. Seara, în sufragerie, au fost aduse legate de picioare, în timp ce noi eram strânşi la marginea camerei în jurul mamei lui tanti Debora. Ea, cu cartea de rugăciuni în mână şi cu capul acoperit de un şal subţire, ridica pe rând fiecare găină, rotind-o de mai multe ori deasupra capetelor noastre, citind o rugăciune neînţeleasă. În acest timp noi urmăream in tăcere procesul. În ziua următoare, dimineaţă, ea şi servitoarea, au pus găinile în coşuri de papură şi, luându-ne şi pe noi, pe Paula şi pe mine, am mers la o casă unde se făcea tăierea rituală a păsărilor. O curte largă. În spatele unei clădiri mari se afla o uşiţă scundă, către care o grămadă de oameni cu păsări în mâini aşteptau să le vină rândul. Când am ajuns în faţă, am fost lăsaţi înăuntru de un om în halat negru, lucios. Era un bătrânel cu barba albă, ochelari şi pălărie cu borduri mari, rotunjite. O cămăruţă mica, un geam cu oblon de lemn în afară având lângă perete un bazin de tablă cu fundul rotunjit şi mai multe agăţători sudate pe prelungirea dinspre perete. A luat una câte una fiecare găină în mână, le-a cercetat cu atenţie pielea, dând puful la o parte. După ce a declarat că găinile erau “cuşer” adică curate (sănătoase, sau mai bine zis, bune de mâncat), le-a agăţat cu capul în jos de cărligele bazinului. Apoi le-a răsucit aripile pe spate şi, bolborosind cuvintele neînţelese ale unei rugăciuni, le-a smuls puful de sub guşe şi a crestat gâtul cu un cuţit foarte ascuţit. Sângele a ţâşnit pe fundul bazinului intr-un şuvoi subţire ce înceta după căteva clipe. Când găinile încetară să mai mişte, omul le-a scos din agăţători, le-a băgat capul atârnând sub o aripă şi ne-a lăsat să le împachetăm şi mergem cu ele acasă. Mama lui tanti Debora a plătit şi am plecat pe acelaş drum înapoi.
II
Nu mult timp după sărbători, ne-am întors la Bucureşti. Aici ne aştepăta altă casă. Era în aceaşi curte cu tanti Raşela, pe şoseaua Crângaşi la numarul 9. Numai că asta nu era o casă obişnuită, ci o fostă sifonărie. Avea ciment pe jos, gură de canal cu găurele ca o strecurătoare pe mijloc, ţevi văruite în alb de-a lungul peretelui, geam mare de vitrină la stradă, acoperit cu obloane de lemn pe din afară şi o cămăruţă mai mică în fund. Cămăruţa era îngustă, cu pereţi albi şi cu un geam lat aproape de tavan, prin care se vedea numai cerul şi care dădea spre curte. Intrarea din dos în sifonărie se făcea printr-un gang lung, întunecat, cu tavanul rotunjit care ducea din stradă în curte pentru că deasupra noastră se afla un apartament la etaj. Sifonăria era mare, avea lumină electrică şi apă. Godinul de încălzit a fost montat pe mijloc, lângă gura de canal, iar maşina de gătit a fost pusă în cămăruţa mică din fund unde mai încăpeau doar masa de bucătărie cu două scaune. Paturile erau acum la perete pe mijlocul sifonăriei, sub ţevile de apă. Deasupra lor, cele două tablouri mari, înrămate, ale bunicilor, părinţii lui tata, iar pe peste cele două noptiere, tablourile in sepia de la nunta părinţilor. Closetul se afla în fundul curţii. Era zidit din cărămidă, cu ciment pe jos şi instalaţie de apă care uneori îngheţa iarna dacă se lăsa uşa deschisă. În mijlocul curţii, sub un salcâm bătrân ce umbrea toată curtea, era cijmeaua cu canal dedesubt. Curtea era flancată de un corp de case fără etaj pe partea din dreapta care se continua până la stradă cu croitoria unchiului Aurel. Aici locuia tanti Raşela şi familia ei. În mijloc, către stradă era sifonăria în care locuiam noi, iar pe partea stângă un alt corp de case, mai înalt şi mai nou, cu pereţii stropiţi în calcio. Pe partea dinspre stradă a acestui corp, se afla un etaj ce se întindea şi peste sifonărie. Aici locuia dentistul Jose Pernos, cu soţia lui Eva, o doamnă între două vârste cu părul platinat, şi fata lor Lica. Sub ei, la apartamentul de jos stătea familia Fridman, iar în faţă la strada clădirea continua cu curăţătoria chimică de haine Schmidt. Tanti Raşela avea trei copii, dar numai unul, cel mai mic, Benu, era al ei. Ceilalţi doi, Sergiu şi Ticu, erau copii unchiului Aurel din căsătoriile precedente. Prima lui nevastă se spune că şi-a dat foc şi a murit în chinuri. Cea de-a doua soţie a murit din motive naturale. Unchiul Aurel era un om mai în vârstă, cu o chelie mare, ursuz şi rece. Î-şi făcea siesta în fiecare după-masă şi nimeni nu trebuia să-l deranjeze. Dar era un croitor priceput şi foarte căutat de clienţi. În atelierul lui lucrau mulţi băieţi pe care-i lua de mici ca ucenici şi-i învăţa meseria. Sergiu terminase şcoala şi lucra într-un birou. Era înalt, slab, cu părul negru dat peste cap şi puţin cam nepăsător. De câte ori mă vedea, î-mi da bobârnace peste nas care mă făceau să plâng. Benu mergea la liceu, avea număr matricol cu litere de aur pe mânecă şi de multe ori mă lua cu el până la colţul străzii şi-mi cumpăra bomboane de la cofetărie. Pe şoseaua Crângaşi traficul era mare şi gălăgios, maşini şi autobuze, camioane trase de cai şi trăsuri cu muscalii îmbrăcaţi in caftane negre de pluş, mânând birjele. Unele veneau din calea Griviţei peste podul Grant ca o curgere continuă din zori si până în noapte. În colţul străzii era staţia de autobuz 38 care ducea la Gară. Benu s-a oprit în staţie şi mi-a zis: ”Să nu spui lui mama că am plecat. Tu nu şti nimic!” “Dar unde te duci?”- am întrebat. “Mă duc la Sora să cumpăr ceva” Sora era ce-l mai apropiat magazin universal, aflat chiar în faţa Gării de Nord. “Ia-mă şi pe mine,” l-am rugat. “Nu se poate. Am să-ţi aduc bomboane”. A sărit in autobuzul oprit în staţie şi a plecat.
Pe străzi, s-a înmulţit numărul celora care purtau cămăşi verzi peste care se încingeau cu curele de piele neagră în diagonală. Era uniforma legionarilor. Multe prăvălii din cartier şi de pe calea Griviţei aveau lipite pe geamul vitrinei banderole mari de hârtie cu inscripţia JIDOV. Intr-o seară un grup în cămăşi verzi au intrat şi în prăvălia unchiului Aurel şi i-au lipit pe geam o banderolă pe care scria cu litere mari, negre, cuvântul JIDOV. Adoua zi, unul dintr-e ei s-a întors, spunând că dacă-i plăteşte o sumă de bani, îi ia jos banderola. Unchiul însă nici n-a vrut s-audă. Se făcea propagandă pentru recucerirea Basarabiei şi Bucovinei, luate de la ruşi. Spuneau că vor să colonizeze ţinuturile redobândite de la ruşi şi că se vor face împroprietăriri de pământuri. Politica asta încludea şi pe evreii din ţară. Vărul meu Sergiu, susţinea cu tărie că el nu mai stă aici, că trebuie să plece imediat undeva, iar acolo pare să fie mai bine. Unchiul Aurel, cu inima frântă din cauza banderolei de pe geam, a vândut ce s-a putut vinde în grabă, a împachetat în câteva valize ce avea mai de preţ, haine şi bani, şi au plecat. La plecare tanti Raşela i-a lăsat lui tata o sumă de bani din care să trimeată la Piteşti, lui bunica, câte-o parte în fiecare lună. Tata lucra acum la o tipografie în spatele Palatului Telefoanelor, lânga piaţa din spatele Palatului Regal, unde întorcea tramvaiul 6 dând înapoi cu spatele pe o înfudătură laterală. Într-o după-amiază mama ne-a îmbrăcat ca pentru oraş şi am plecat să-l luăm pe tata de la lucru. Aici dânsul era angajat ca zeţar, culegând literele de plumb una câte una pe un şpalt în formă de L, închis la capete. Literele de plumb înnegrite de cerneală erau aliniate în căsuţe de lemn intr-un sertar imens care se afla pe deasupra unui dulap înalt. Şiruri de sertare cu litere de plumb de toate mărimile şi caracterele erau înşirate în dulapuri negre ca acesta de-a lungul peretelui. Tata mai avea ceva de isprăvit şi, trăgând un sertar de la mijlocul unui dulap de lângă el, m-a urcat pe deasupra şi m-a lăsat să mă joc cu literele de plumb de pe deasupra. Eu însă eram atent la el cum culegea literele, ciugulind cu repeziciunea unei găini, parcă, fiecare literă cu două degete fără să se încurce şi le alinia pe şpaltul din mâna stângă. Lucrând, tata î-mi spunea că aşa se face o carte. Cred că am fost la un cinematograf, poate şi la un restaurant, pentru că am sosit acasă târziu, pe întuneric. Intrând din stradă în gangul nostru unde se afla uşa de la sifonărie, o persoană ne-a ieşit în faţă: “Bine mamă că a-ţi venit! De când v-aştept aici?!” Era bunica de la Piteşti, mama lui tata. Era frig şi era îmbrăcată cu un pardesiu subţire. Părul lung, alb, legat în coc la spate, era acoperit de o broboadă dantelată. “Dar bine mamă, dece nu mi-ai trimis vorbă că vii, că te aşteptam la gară?”- a întrebat tata. Am intrat în casă. Mama a facut focul în godin şi a pregătit ceva de mâncare pentru bunica. Simona care adormise în braţele lui tata, a fost pusă pe pat. Bunica a desfăcut din geanta ei o legăturică din pânză albă în care erau bomboane şi mi le-a dat. Venise odată cu căderea serii. Nu ştiu ce, o presimţire, i-a spus că ceva nu e în regulă la Bucureşti şi a venit să vadă la faţa loculuiă. Când a zărit obloanele trase peste prăvălia unchiului Aurel, că e întuneric beznă în toată casa şi că totul pare pustiit, a leşinat. Au venit vecinii s-o ajute şi i-au spus că toată familia a plecat în Transnistria. Au insistat să intre la ei până la întoarcerea noastră, dar ea a refuzat. S-a aşezat pe treapta de intrare la sifonărie şi, chircită acolo, în întuneric, ne-a aşteptat. Adoua zi dimineaţă, i-a cerut lui tata s-o ducă la gară că vrea să meargă şi la Ploieşti, la unchiul Manole. Nici o insistenţă, nici o rugăminte nu au putut s-o convingă să-şi amâne planul, măcar cu o zi sau două. La sfârşit de săptămână am primit o telegramă de la Ploieşti: bunica se prăpădise!
III
Tata s-a întors de la Ploieşti după două zile, slab, obositâ, cu barba lui roşcată, nerasă de mai multe zile. Avea o înfăţişare stranie. Când m-a luat în braţe să mă sărute, m-a gâdilat pe obraz cu ţepii din barba lui. A povestit că îndată ce a ajuns la Ploieşti, bunica a căzut la pat, bolnavă de inimă rea. A presimţit tot timpul că ceva rău s-a întâmplat la Bucureşti, şi când a aflat adevărul, inima ei s-a frânt. După câteva zile a murit fără să se vaite, fără să plângă, fără să spună nic un un cuvânt. Mama a plâns şi ea la moartea bunicii, deşi nu o plăcea prea mult. După ce s-a măritat şi a ajuns în România, tata a rugat-o pe bunica să vină şi stea cu ei la Bucureşti. Ştia că proaspăta lui soţie a fost orfană de mamă de la vârsta de treisprezece ani şi a sperat că având-o pe bunica în jur, mama se va bucura că nu e singură şi mai ales că are cine s-o ajute la treabă. Dar nu s-a întâmplat aşa. Când se întorcea tata de la serviciu, mama voia să fie singură cu el, că fiind tineri, aveau ce să-şi spună şi intimitatea îi era necesară. Bunica însă îl aştepta şi ea şi nu le da prilej să rămână singuri decât noaptea când mergeau la culcare. Locuiau pe o străduţă ce da în Banu Manta, nu departe de Şosea, şi de multe ori tata le chema să iasă la plimbare pe înserat. În apropiere, pe şoseaua Kiseleff, era renumitul restaurant “La Bufet” care avea o grădină splendită în mijlocul căreia străjuia un castan umbros. Şi mai renumiţi păreau să fie mititeii care sfârâiau pe grătar şi cărora era greu să li te împotriveşti, după ce, încă din şosea, aroma lor stârnea o nedescrisă poftă de mâncare. După o mică plimbare până la Arcul de Triumf şi înapoi, sub răcoarea castanilor, obişnuiau să oprească La Bufet pentru o friptură şi doi mici. De îndată ce tata le întreba dacă vor să meargă la plimbare, bunica î-şi lua pălărioara şi ieşea afară să-i aştepte. Mama însă trebuia să se schimbe, să-şi aranjeze părul în coc, cum se purta, şi mai ales să se examineze în faţa oglinzii dacă ceva nu e nepotrivit. Repeziciunea cu care bunica reuşea să se gătească începuse s-o calce pe nervi. Într-o zi, a refuzat să mai meargă. Insitenţele bunicii şi rugăminţile lui tata nu au dat rezultate. Atunci bunica a înţeles că prezenţa ei acolo nu mai e necesară şi s-a întors la casa ei din Pitreşti. Pentru mama a fost grea despărţirea de familia ei din Bulgaria. Lăsase acolo pe tatăl ei, trei surori şi un frate, mezinul familiei. Mama lor murise curând după naşterea mezinului. Era bolnavă de zahăr în sânge. Cu cinci copii mici în jur nu era uşor să aibe grije de ea. Într-o zi s-a umflat aşa de mult că nu mai putea fi recunoscută. Rămas văduv, tatăl ei, nu s-a mai recăsătorit. Mama a fost ce-a de-a treia fată din familie. După ea a mai urmat încă o fată şi apoi băiatul. Locuiau peste Dunăre în oraşul Ruse, Rusciuc, cum îl numeau ei. Aveau o locuinţă prosperă, bunicul fiind specialist in tăierea cristalului şi căutat pentru iscusinţa lui. În baza renumelui a fost angajat să lucreze la Palatul Regal din Sofia. Aşa se face că fetele au făcut şcoala la Notre Dame, primind educaţie aleasă de la măicuţe, odată cu iscusinţa de-a face menajul unei familii şi de a conversa fluent în multe limbi străine. Mama vorbea perfect în spaniola, germana şi franceză.. Ştia o mulţime de cântece, balade şi poezii, pe care încerca să le traducă pentru noi în româneşte. Tata o mai lua în glumă când asculta şi făcea haz de ea. Într-o fotografie-carte poştală din albumul familiei eu stăteam pe genunchiul bunicului meu din Bulgaria când mama m-a dus acolo în vizită la un an după ce m-am născut. În vedera acestei vizite tata a trebuit să lucreze în doua locuri, pentru că mama a spus că ea nu merge acasă fără cadouri pentru fiecare. Mai târziu am aflat că bunicul era originar din Vrancea, că a învăţat meseria de la un meşter german şi că în timpul râzboiului din 1914, când Armata Română s-a retras in Moldova, la Iaşi, el a dezertat şi a fugit în Bulgaria. Aici s-a îndrăgostit de o fată foarte frumoasă cu care s-a căsătorit şi care i-a dăruit cinci copii, dar numai câţiva ani fericiţi. Cea mai mare dintre fete, Ana, a intrat secretară la biroul unui avocat care a cerut-o de nevasta, curând şi au avut o fetiţă, Vizica, mai mare decât mine cu şase ani. In fotografia mea cu bunicul ea era în picioare, lipită de umărul lui. După ea a urmat Sarica, cea care a învăţat stenografia, a lucrat la o firma comercială şi a hotărât să plece în Palestina unde s-a măritat cu un comerciant ce avea o prăvălie în portul din Haifa. A urmat mama şi după ea Şendi, care a fost cerută în căsătorie de un om tare cumsecade şi bun cu care a avut doi copii, dar a rămas văduvă de tănară şi nu s-a mai remăritat. Cel mai mic, Israel, a devenit avocat.
Mama a avut multe oferte să lucreze, dar nu a vrut să se depărteze de casă şi de familie, pentru că în timpul acesta, cu celelalte surori măritate, nu era nimeni care să aibe grija menajului şi în special a bunicului. Una din oferte e fost de la unchiul ei din Bucureşti, care reprezenta Casa Singer si avea o prăvălie mare pe Calea Victoriei, vizavi de biserica Amzei. Acest unchiu, Marius, a mijlocit căsătoria dintre părinţii mei. Pe vremea când tata a trecut în Bulgaria peste Dunărea îngheţată, fiecare giurgiuvean avea câte-o cunoştiinţă în Rusciuc şi mergea s-o vadă; alţii se alăturau. Aşa au ajuns cu grupul de prieteni şi în casa bunicului. Tata s-a retras într-un colţ, urmărind ce fac ceilalţi. Casa era plină de fete şi musafiri, dar nu toţi ştiau bulgăreşte. Mama, fiind gazdă şi văzând-ul retras, s-a apropiat de el, încercând să converseze, dar ea nu ştia româneşte. În germană tata rupea căteva cuvinte, nu deajuns pentru o conversaţie, aşa că au recurs la vorbirea prin semne. Amândoi sau amuzat suficient ca să continue „discutia” pe tot restul serii. Nu mult timp după această întâmplare, bunica primeşte la Piteşti vizita unui domn din Bucureşti, care se recomandă ca reprezentant al firmei Singer, numele renumitelor maşini de cusut germane. Bunica, fiind croitoreasă, îi spune că ea are o maşină veche, dar e în perfectă stare şi nu vede dece trebuie s-o schimbe. Domnul din uşe spune că maşina pe care vrea el s-o vândă, e garantată pe toată viaţa. Apoi a întrebat-o dacă ştie că tata a făcut o vizită în Bulgaria. ”Sigur că ştiu, fiul meu nu are secrete faţă de mine.” “Şi fiul dumneavoastră v-a spus că a cunoscut acolo o fată?” “Sigur”- a răspuns bunica puţin intrigată. ”Fata aceea este nepoata mea. Putem sta de vorbă?” Aşa se face că două, trei luni mai târziu, în primăvară anului 1932, a avut loc nunta părinţilor mei în curtea din spatele sifonăriei, sub bătrânul salcăm ce-l vedeam, legănându-şi crengile, prin geamul de la bucătărie.
IV
Au urmat zile friguroase cu îngheţ, dar încă nu a nins. Tata mai avea încă cheile de la casa lui tanti Raşela şi încerca să vândă câte ceva din mobilele rămase in casă. Peste drum de noi era frizeria lui Gogu care locuia în spatele prăvăliei lui. Gogu a cumpărat maşina de gătit şi alte obiecte pentru suma de 1000 de lei. I-a spus lui tata că nu are bani acum, dar că săptămâna următoare îi va da toată suma datorată. Domnul Pernos, dentistul care locuia la etaj deasupra noastră, era un om mic de statură, tânăr încă, cu părul negru lucios, care ieşea zilnic în faţa casei când nu avea clienţi ca să privească trecătorii de pe stradă. Când trecea câte-un oltean cu cobiliţa pe umeri, cărând fie zarzavaturi, fie peşte proaspăt sau fructe, el se înteresa de preţ, alegea ce-i trebuie şi mergea în casă cu cumpărătura. Avea ciudatul obicei să stea cu mâinile înfundate în buzunarele de la pantaloni, zângănind monezile ce le avea acolo. Tata zice că e grandoman şi că vrea să lase impresia că e plin de bani. În timpul verii, Pernoşii ieşeau pe balconul de la bucătărie ce dădea spre curte şi mâncau acolo. Uneori, pe înserat, domnul Pernos scoteau un pepene din răcitorul cu ghiaţă şi îl despica în două jumătăţi, una pentru el, cealaltă pentru doamna lui. Mâncau cu lingurile de supă, scobind miezul pepenului în centru şi puţin de pe margini, apoi aruncau restul la gunoi. La noi în familie miezul roşu se mânca până ajungeai la dunga alba de sub coaje. În toiul unei nopţi un grup de legionari au pătruns la el în casă, l-au luat pe sus din pat, în pijama şi picioarele goale, l-au urcat într-o maşină şi au plecat. Doamna Pernos şi fata lor Lica, tremurând în cămăşile de noapte, au bătut la uşa noastră după ajutor. Erau de nerecunoscut: părul răvăşit, ochi îngroziţi, feţe speriate. Se citea pe figura lor şocul prin care au trecut, parcă ar fi văzut moartea cu ochii. Spuneau că le e frică să se întoarcă în casă, că toată casa a fost răscolită după bani şi bijuterii, că au fost bătuţi, înjuraţi, că au încercat să le ducă în pat şi să le desbrace, că domnul Pernos s-a zbătut să intervină şi că a fost ridicat. Mama le-a acoperit cu pături şi cuverturi, a reaprins focul în godin şi le-a ţinut la noi până dimineaţa. A doua zi, înainte de prânz, domnul Pernos s-a reîntors acasă, singur, tremurând în pijamaua pătată de murdărie, desculţ şi plin de vânătăi şi sânge. Multă vreme după acestă întâmplare domnul Pernos nu a mai ieşit din casă. Nici pe stradă nu a mai ieşit să zdrăngănească mărunţişul din buzunare. Într-una din duminicile când tata nu a mers la lucru, m-a luat de mână şi am trecu strada vizavi la domnul Gogu frizerul. Înainte ca tata să deschidă gura, frizerul, din mijlocul prăvăliei pline cu clienţi, a început să strige la noi:“Ieşiţi afară, jidani împuţiţi, dacă nu vreţi să vă dau o papară ca jidanului ăluia de dentist! La Palestina cu voi!”- şi a venit să închidă uşa în urma noastră. Căteve zile mai târziu, ziarele au publicat fotografia profesorului Iorga, asasinat într-o pădurice din jurul Bucureştiului. Se spunea că a început rebeliunea legionară, că în abator evreii din Dudeşti şi Văcăreşti erau atârnaţi în cârligele pentru animale şi că le-au agăţat de gât placarde cu inscripţia ”CARNE CUŞER”. La morgă cadavrele celor asasinaţi umpleau spaţiul cimentat pe jos. Teroarea crescuse în oraş ca o molimă sumbră. Oamenii stăteau mai mult prin case, şi dacă trebuiau să iasă în stradă, mergeau mai pe lângă pereteca să nu fie băgaţi în seamă, fără să privească nici în stânga, nici în dreapta. Tot în această perioadă, nu ştiu dacă înainte sau după rebeliune, într-o noapte, patul a început să se mişte pe cimentul din sifonărie. Nu numai patul, ci întrega casă zgâlţâia cuprinsă de tremur. Tata ne-a luat pe toţi din pat şi ne-a băgat sub tocul larg al usii, strânşi, lipiţi unul de altul în jurul lui. Mama nu spunea nimic, dar îi auzeam dinţii clănţănindu-i în gură. Pământul se mişca lateral cu zumzăit şi scârţăituri ce nu se pot da uitării. Apoi s-a făcut linişte. Noi încă eram sub tocul de la uşe, când din nou casa a început să danseze cu noi, numai că de data asta, pământul vibra în linie dreaptă , cu salturi puternice de jos în sus. A durat un timp până ce tremurul s-a liniştit şi, în sfârşit, tata ne-a scos de sub tocul de la uşe, ducându-se să aprindă lumina. Casa era de nerecunoscut: paturile ajunseră în mijlocul camerei lângă godin, burlanele de la sobă erau căzute şi totul părea acoperit de funinginea neagră din ele. Cioburi, cioburi de lucruri sparte peste tot. Mulţi oameni au fugit în stradă şi mulţi au fost răpuşi sub dărămături, coşuri de fum răsturnate peste ei în mijlocul străzii ori numai cărămizi desprinse din zid. In noaptea acea una dintre cele mai împunătoare clădiri din Bucureşti, blocul Carlton s-a prăbuşit ca un castel de cărţi de joc. În jurul meu, a doua zi, oamenii priveau cu neîncredere poza din ziar fără a putea înţelege cum o asemenea clădire s-a destrămat in câteva minute.

V
Se spunea că rebeliunea a fost înăbuşită de catre guvernul Antonescu şi că şefii ei, Horia Sima şi ai lui ar fi fugit în Germania. Adevarat ori nu, oamenii încă stăteau cuibăriţi prin case de teama huliganilor. Într-o seară tata a venit acasă grăbit, a stins lumina în sifonărie şi s-a aşezat pe un scaun fără să spună nimic. Ne-a făcut şi nouă semn să nu facem nici un zgomot. A ascultat în tăcere un timp, apoi i-a zis lui mama să lase lumina stinsă. În cameră numai flacăra din godin proiecta pe covor dungi jucăuşe de lumina. După o pauză lungă, tata ne-a spus că îndată ce a coborât din tramvai în Griviţa, cineva în spatele lui l-a urmărit tot drumul până acasă. Era un tip cu cizme sau ghete cu plachiuri de metal care bocăneau pe trotuar la mică distanţă în spatele lui. Nu s-a uitat în urmă să vadă pe cine are în spate, dar părea să fi fost cineva în uniformă. Nu putea să fugă, ar fi dat de bănuit, dar cum a ajuns în dreptul curţii, s-a furişat în gangul întunecos care da în curte. Avea şi motive să se teamă: Acum lucra la tipografia Muntenia a domnului Belizarie, pe Griviţa, ceva mai sus de staţia Buzeşti. Acesta tipărea lucrările ultra-secrete ale Consiliului de Patronaj care se afla în clădirea de vizavi şi dacă s-ar fi aflat că sunt făcute de-un jidan, ar fi fost rău şi de patron, şi de tata. Într-o zi a venit un inspector în control la tipografie. Tata avea încă nerasă barba lui roşcată după moartea bunicii. Acum, după o lună, era mare, cu lucire de cupru. De cum a intrat inspectorul în atelier, s-a apropiat de tata şi, bătându-l pe umăr, l-a întrebat: “Cum te numeşti amice?” “Kimel”- i-a spus tata luat prin surprindere. Belizarie, în spatele inspectorului, înverzise, făcuse parcă o faţă străvezie de jade chinezesc. “Bine, bine dar şi mai cum?”- l-a întrebat din nou inspectorul. “Anton”- arăspuns tata minţind, pentru ca numele lui era Avram. “Şi ce origine etnică ai?”- a mai întrebat omul, de data asta fără zâmbet pe buze. “Neamţ domnule, nu vezi că sunt neamţ?”- i-a răspuns tata părând iritat. Inspectorul a dat înapoi, spunând: “Bine, bine camarade, numai atât am vrut să ştiu”. După ce s-a depărtat de tata, inspectorul a început să strige în atelier: “Care eşti jidan aicea, mă? Vin-o să te văd, că nu-ţi fac nimic…” Nimeni nu a scos nici o vorbă. Maşinile continuau să scâncească cu acelaşi zumzet monoton cărora nimeni nu le mai acorda atenţie. Fiind vechi în breaslă, toată lumea ştia că tata era jidanul căutat, dar spiritul de omenie şi solidaritate a învins. În fundul sălii, la mezanin, se afla legătoria. Aici, printre femei, lucra un meseriaş mic de statură, brunet, cu barba nerasă şi cu o figură tipică de jidan. Se numea Marinescu. Inspectorul s-a înfipt în el: “Care e numele tău?” “Marinescu”- a răspuns omul. “Măi, tu eşti jidan…” “Nu sunt jidan, dom’le”. “Eşti jidan, dar nu vrei să spui!”. “Nu sunt jidan, jur pe ce am mai sfânt”, s-a dezvinovăţit omul. “Arată-mi actele”, i-a cerut inspectorul. “Păi să vedeţi, că nu le am cu mine”. “Cum nu le ai cu tine mă? Mă mai şi minţi pe deasupra, hai?. Ia să vi cu mine la poliţie, că spui tu totul acolo…” Abia după ce soţia lui a fost adusă cu actele omului de-acasă, i s-a dat drumul. Adoua zi Belizarie s-a oprit la tata şi i-a spus: “Ce crezi ca tipul de ieri nu ştia că tu eşti jidanul, dar i-am băgat căteva mii în buzunar şi a tăcut din gură…” Adevărul este ca patronul avea nevoie de tata. Nici când nu a avut lucrări atât de importante ca acum şi un om cu experienţa lui tata nu era uşor de găsit şi nu la bani puţini. Secretara lui Belizarie, o fată tănără, blondă, Inga, dintr-o familie de germani înstăriţi şi cu relaţii în lumea celor de la putere, a reuşit să aducă lucrări de prestigiu în intreprindere. De când lucrau împreună, Belizarie căpătase o alură mai distinsă, manierele lui a devenit mai joviale, îmbrăcămintea mai îngrijită şi în jurul lui emana discret esenţa unui parfum franţuzesc. Veneu şi plecau împreună în fiecare zi, semn că a reuşit s-o seducă, deşi avea acasă o nevastă şi un fiu care la 16 ani ajunsese la aproape doi metri înâlţime. De câte ori mă duceam la tipografie, Inga îmi da bomboane de ciocolată, iar de Crăciun am primit de la ea un vultur de ciocolată aşa de frumos, că nu am vrut să-l mănânc. Când mama l-a rupt în bucăţele după câteva zile, eu am plâns de supărare. Într-o zi, domnul Belizarie a venit la tata să-l întrebe dacă-i place costumul cu care era îmbracat. Tata i-a spus că da, e frumos. “Atunci treci mâine pe la croitorul meu şi ia-l de acolo”. Tata însă nu s-a dus la croitor adoua zi şi nici în zilele următoare, iar mai târziu a lăsat-o baltă. După câtva timp domnul Belizarie l-a întrebat dacă a mers să ia costumul de la croitor. “Cum o să mă duc dacă eşti îmbrăcat cu el?”- l-a întrebat tata. “Du-te mă…, nu fi prost. Tu crezi că eu am un singur costum din acelaş material?”. Până la sfârşitul zilelor lui, costumul domnului Belizarie a fost cel mai bun costum pe care l-a avut tata şi numai la ocazii mai deosebite se îmbrăca cu el.
VI
Croitoria din Crângaşi 9, cu tot mobilierul din ea a fost preluată de Domnul Nicu, un fost ucenic la unchiul Aurel. Acesta a reangajat personalul dinainte şi şi-a adus din comuna lui o fată ca să aibe grije de casă. A închiriat numai două camere dinspre stradă şi prăvălia, restul, o cameră si bucătăria din fundul curţii, erau libere. Domnul Dragomirescu, proprietarul, ni le-a dat nouă pentru că avea pe cineva care voia să redeschidă sifonăria. Era cu mult mai frumos aici, era mai cald, mai ales în bucătărie, unde tata a instalat din nou patul pe care a dormit în trecut Maria şi unde se făcea foc în fiece zi. Aici, pe laviţa aceasta de scânduri, acoperită cu o saltea de lână, o cuvertură si căteva perne brodate de mama, Simona şi cu mine ne petreceam timpul în zilele mai friguroase, descoperind tot felul de jocuri amuzante care făceau ca vremea să se scurgă prea repede, ca să fim expediaţi la culcare în camera de alături. Tot aici tata, venind târziu de la lucru, de multe ori se lăsa furat de somn pe această laviţă şi mama îl acoperea cu un pled, lăsându-l să se odihnească până dimineaţa. În zilele de iarnă, când nu se putea ieşi afară la joacă, Simona şi cu mine improvizam din scaunele de bucătărie tot felul de maşini, tramvaie sau trenuri în care eu aveam rolul de mecanic de locomotivă, şofer sau vatman al tramvaiului. Simona trebuia să se resemneze pe poziţia de pasageră sau cel mult încasatoare care vindea biletele. Alte ori desenam la lumina lămpii de petrol, pentru că domnul Nicu, croitorul, ne-a tăiat curentul electric de teamă că am putea ţine aprinse mai multe becuri decât cea ce plăteam. Când tata avea liber, foarte rar, lua nişte cărţi de joc învechite, nu din cauza uzurii, ci a timpului trecut peste ele, şi juca cu noi “toci” ori “popa prostul”. Spunea că asta ne ajută să ne familiarizăm cu numerele. Bucătăria era mai joasă decât camera de dormit, unde nu se făcea niciodată focul. Când mergeam la culcare în iarnă, ne făceam mici sub plapuma de lână şi suflam în palme până ne încălzeam. Mama venea atunci pe la spatele nostru şi ne bătea uşurel pe spate peste plapumă ca să ne încâlzim mai repede. Susţinea că nimic nu e mai sănătos decât să mergi la culcare într-o cameră neîncălzită şi într-un aşternut proaspăt aerisit. Domnul Dragomirescu nu a reuşit să închirieze sifonăria pentru că a fost rechiziţionată de armată. Cred că un ofiţer locuia în ea, iar ordonanţele lui au adus în curte o căruţă cu paie şi doi cai albi, vânjoşi pe care-i ţesălau şi-i periau tot timpul. Totdeauna am iubit mult animalele. Pe strada noastră, către intersecţia cu Giuleşti, două sau trei birje aşteptau la marginea bordurii venirea muşteriilor. Birjarii, în caftane pluşate şi încinşi cu brâuri late pe mijloc, îngrijeau cu devotament familial de caii lor, dându-le ovâz si apă, vorbind cu ei în timp ce-i periau pe spate sau îi acopereau cu o pătură pe timp rece. De câte ori mama mă trimitea să cumpăr câte ceva de la băcănia din colţ, eu mă opream să privesc aceste animale superbe care loveau cu copitele în caldarâm în timp ce ronţăiau cu capul ascuns în săculeţele de ovăz atârnate de grumazul lor. Însă nici odată nu am văzut în lumina dimineţii strecurată prin geamul de la bucătărie un armăsar care să aibe în dreptul picioarelor din urmă ceva atât de lung şi negru care cu timpul dispărea sub pântec. Mama nu mergea niciodată în vizită la vecinii noştri din curte, dar aceştia veneau la noi. Tanti Fani, soţia domnului Fridman care locuia în casa din faţa noastră, venea mai des, uneori aducând cu ea ibricul cu cafea naturală proaspăt făcută, ce împrăştia în bucătărie o aromă ademănitoare. Se aşezau amândouă la masă, mama cu o lucrare sau ceva de cusut în mână şi vorbeau. Soţul ei, domnul Fridman, era plecat la munca obligatorie, undeva în afara oraşului. Mergeau în convoi în fiecare dimineaţă, cu lopeţile pe umeri, la curăţitul zăpezii. Şi tata ar fi trebuit să fie la munca obligatorie. Când s-a dat ordonanţa ca toţi evreii să se prezinte la Centrul de recrutare, el s-a oprit la mijlocul drumului, întrebându-se dacă e bine să intre, ori nu. Până la urmă, a decis să se întoarcă. Tanti Fani, clătina din cap, ţinând mâna la gură şi o câina pe mama, spunându-i că asta e o mare, mare greşeală. Dacă vor prinde de veste, sau dacă cineva are să-l pârască pe tata, aşa cum s-a mai întâmplat şi cu alţii, va fi vai şi amar de capul nostru. Mai ales că vor ajunge să vadă câţi evrei locuiesc în curtea asta şi nu va fi bine nici pentru ceilalţi. Cel mai cuminte ar fi ca tata să meargă singur şi să se predea. “Ai să vezi că n-are să-i facă nimic!” Când tata venea dela lucru, mama-i povestea toată discuţia cu tanti Fani. Tata asculta în tăcere, fără să spună nimic. Domna Pernos venea mai rar la noi, dar fata ei Lica, o domnişoară frumoasă cu pielea albă şi părul ca abanosul, venea de multe ori jos la noi pentru că se împrietenise cu mama şi putea discuta cu ea lucruri confidenţiale ce mama ei nu trebuia să afle. Apoi de multe ori se juca cu mine şi cu Simona şi se amuza să vadă ce născoceam. Vara, îmi da bani şi mă trimetea să cumpăr îngheţată de la semigeria din colţ dela 10 Mai, vizavi de cinematograful Crângaşi. Pentru ea trebuia să cumpăr o scoică mare cu îngheţata între două carapace comestibile, iar pentru mine, un cornet. Până să ajung acasă, îngheţata mea se termina, iar îngheţata lui Lica se topea la soare între degetele mele, aşa că eu, când îmi lingeam degetele, când îi lingeam şi îngheţata ei. După plecarea musafirilor, mama obişnuia să se aşeze pe scaunele lor, rotindu-şi privirea cu ochi critici, de jur-împrejurul camerei, să vadă daca nu s-a făcut de ruşine cu casa în neregulă. Dintre evenimentele mai importante din perioada aceea, reţin numai două: Un domn necunoscut a sosit la noi aducând o lădiţă de lemn cu puţin mai mare decât o cutie de pantofi. Ne-a spus că surorile din Bulgaria ale lui mama au găsit o ocazie să trimită prin cineva acest mic cadou. Înăuntru era un tezaur de deliciuri: ciocolată, brânzeturi si o lacherdă în ulei. Chiar şi acum le simt gustul rămas, cred, ne-egalat până în zilele noastre.. Altă dată un domn foarte elegant şi politicos a bătut la uşa noastră şi a întrebat dacă tata este acasă. Intrat în bucătărie, a deschis un portmoneu de piele şi a netezit pe faţa de masă o bancnotă de o mie de lei. Ne-a spus că e din partea unchiului lui tata, fratele mai mare al bunicului. A zis că acest unchi a plecat de tănăr in America şi că acum are un studio de cinematografie în California. Nu i-a fost uşor să ne găsească, dar este foarte bucuros că acum ştie unde suntem şi că putem fi în contact. După ce domnul a plecat de la noi, nu am mai auzit nici odată de unchiul lui tata.

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Sorin Oprescu – ales primar al Capitalei

Sorin Oprescu devine primar al Capitalei la a treia tentativăCandidatul independent susținut de PSD, senatorul medic Sorin Oprescu, a devenit...

Închide
3.238.121.7