caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Confuzia între regimul Antonescu şi naţiune – interviu cu Mihai Ionescu, vicepreşedinte al comisiei “Elie Wiesel” de cercetare a Holocaustului în România (I)

de (2-6-2008)
Mihai Ionescu lansează o provocare negaţioniştilorMihai Ionescu lansează o provocare negaţioniştilor

Editorialele publicate în săptămânalul ACUM “De ce e negaţionismul aşa de atractiv” şi “Bau-baul iredentismului unguresc şi dubla măsură” au provocat numeroase reacţii, unele dintre ele de contestare vehementă sau chiar de negare a Holocaustului din România şi a rolului regimului condus de Ion Antonescu în perioada 1940 – 1944.

Pentru a lămuri legitimitatea acestor contestări, am stat de vorbă cu vicepreşedintele comisiei care a întocmit raportul privind Holocaustul din România, generalul istoric Mihai Ionescu, care este actualmente director al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”.

Cum vă explicaţi respingerea concluziilor raportului Wiesel de atâţia oameni, mai ales pe internet?

Mai întâi cred că ar trebui făcută o cercetare atentă a frecvenţei apariţiilor în aceste comentarii. De multe ori aceste comentarii aparţin unui grup de persoane care se repetă. Dar nu este mai puţin îngrijorător acest fenomen al perpetuării negării Holocaustului prin lumea virtuală.

Dar de ce se perpetuează?

Am să mă refer mai întâi la lucruri care ţin de maniera de difuzare a raportului, care ţin apoi de întreaga activitate educaţională privind Holocaustul. Ȋn pofida paşilor foarte serioşi făcuţi în acest domeniu, de la elaborarea şi editarea unui manual privind istoria Holocaustului în România şi înscrierea ei ca o disciplină opţională în clasele de liceu sau deschiderea unor masterate sau a unor cursuri speciale în universităţi, mai este mult de făcut în acest domeniu. Există şi o anume inerţie în mentalul popular a unor clişee care nu-şi găsesc corespondentul în realitate.

Bănuiesc că vă gândiţi la cultul lui Antonescu, la glorificarea lui.

Nu numai la glorificarea lui, dar şi la tăcerea care s-a aşternut asupra Holocaustului în vremea comunismului, băgarea sub preş a acestei realităţi şi glorificarea naţiunii cu un trecut fără pată, care nu trebuie să fie privit altfel decât un trecut glorios, de care să fim mândri.

Nu e vorba şi de tăcerea unor personalităţi publice după publicarea raportului, care n-au făcut nimic care să combată această inerţie?

Eu aş privi percepţia raportului Wiesel pe două planuri: un plan în care adevărurile prezentate au fost asimilate într-o manieră pozitivă. Aş spune că cea mai mare parte a clasei politice a receptat pozitiv raportul Wiesel.

Dar a fost o receptare sinceră sau una oportunistă?

Eu aş spune că a fost o receptare sinceră, deşi nu exclud în unele cazuri o receptare cu un anume resort oportunist. La nivelul palierului receptării de către mentalul colectiv întâlnim câteva distincţii. E vorba de tânăra generaţie, unde se fac efortul în vederea difuzării adevărului despre această perioadă din trecutul recent al României.

Dar eu personal m-am izbit de opiniile unor tineri care neagă Holocaustul.

Sunt total ignoranţi. De aceea am spus că educaţia, mai ales în rândul tinerelor generaţii este crucială.

Dar sunt oameni care spun “Ce, raportul comisiei Wiesel e Alfa şi Omega?”

Sunt convins că cei care pun astfel de întrebări pornesc din start cu păreri preconcepute şi refuză să-l citească. Aceştia aparţin sau sunt influenţaţi de cei de vârsta a doua sau a treia care au o anume inerţie de percepţie, anume “noi n-am făcut aşa ceva, nu este posibil ca naţiunea română şi statul roman să fi fost implicate în aşa ceva.”

Dar nu e vorba de naţiunea română, ci de regimul Antonescu.

Aici e inerţia. Ei fac confuzia între regimul anti-democratic, totalitar, cu acţiune politică contrară intereselor fundamentale ale naţiunii române, cum a fost regimul lui Antonescu în anii celui de-al doilea război mondial şi naţiune. Ei socot că e o datorie patriotică a lor de a respinge astfel de adevăruri, crezând că în felul acesta ei îşi apară ţara, neamul, naţiunea şi aşa mai departe. De aceea spun că educaţia este atât de importantă.

Oamenii spun “A, păi raportul e scris de Wiesel, care oricum a zis acum nu ştiu câţi ani că el şi familia lui au fost deportaţi de jandarmi români, cânde de fapt fuseseră deportaţi de jandarmi unguri”.

E rea voinţă, bineînţeles. Decizia de constituire a comisiei, ulterior denumită ”Comisia Wiesel” a fost o decizie a autorităţilor române, a statului roman, a preşedintelui de la acea vreme, în 2003, a lui Ion Iliescu. Comisia, constituită din istorici reputaţi în materie, din România şi din străinătate, a ales o autoritate incontestabilă în fruntea sa, pe Elie Wiesel. Comisia a făcut întreaga muncă în ceea ce priveşte cercetarea, documentarea şi elaborarea. Sigur că a fost un raport de comunicare constant cu domnul Wiesel.

Dar nu s-a apucat să scrie el personal raportul.

Nu, bineînţeles că nu. Este vorba de o comisie compusă din istorici din România, Statele Unite, Isreal, Franţa, Germania.

Au fost şi disensiuni?

Eu nu le-aş spune disensiuni. Ȋn activitatea ştiinţifică nu există disensiuni, există controverse, puncte de vedere opuse şi în cursul dezbaterii aceste puncte de vedere se armonizează şi se poate ajunge la un adevăr istoric consensual. Astfel de dezbateri şi în cadrul comisiei noastre, de aceea a fost nevoie să ne întâlnim de trei ori în cursul lucrărilor noastre. Iar prin internet am fost cu toţii în contact permanent. Din acest punct de vedere a fost o premieră în ştiinţele sociale din România, închipuiţi-vă, treizeci şi ceva de cercetători, răspândiţi în toată lumea care îşi pun unul altuia la dispoziţie documente, se ceartă, dacă vreţi, dar până la urmă reuşesc să ajungă la un consens.

De unde au provenit documentele pe baza cărora s-a elaborat raportul?

Documentele au provenit din arhivele româneşti, arhivele naţionale şi din străinătate. Practic, toţi deţinătorii de arhive din România şi-au manifestat solicitudinea şi au pus la dispoziţia comisiei toate documentele de care au avut nevoie. De la arhivele judeţene la arhivele naţionale ale statului, la arhivele militare, la arhivele SRI, ca şi arhivele institutului Yad Vashem de la Ierusalim, ale Memorialului Holocaustului de la Washington, arhivele diferitelor institute din Germania, deci practic a fost o cercetare aproape exhaustivă.

Recent s-a publicat o carte de documente inedite privind Holocaustul din România. Despre ce este vorba?

Istoricul Ottmar Traşcă, de la Cluj, împreună cu Dennis Deletant, de la Universitatea din Londra, personalitate cu preocupări bine-cunoscute privind istoria recentă a României şi care a publicat o carte despre Antonescu, domniile lor au publicat în editura Institutului Wiesel pe care îl conduc un volum intitulat “Al III-lea Reich şi Holocaustul din România 1940-1944. Documente din arhivele germane”. Documentele au fost identificate de autori în arhivele din Germania sau din arhivele germane capturate de forţele aliate în timpul celui de-al doilea război mondial.

Şi ce conţin aceste documente, care este concluzia?

Rezultatul este covârşitor şi invit pe toţi negaţioniştii de orice sorginte, natură sau intensitate a negării să citească documente de origine germană, emanate de structuri militare sau politice germane, în care relatează episoade cunoscute al Holocaustului din România. Pe germani nu-i poţi acuza decât de “obiectivitate”, pentru că erau deja angajaţi în procesul de exterminare a populaţiei evreeşti, doar pentru originea sa etnică. Aceste documente confirmă ceea ce raportul comisiei Wiesel a stabilit deja, adică responsabilitatea regimului Antonescu în ceea ce priveşte Holocaustul din România, decizia şi desfăşurarea acestei tragedii a populaţiei evreeşti în cel de-al doilea război mondial. Documentele au fost publciate în original şi în traducere în română şi o traducere a rezumatului documentelor în engleză. Dacă cineva bănuie institutul nostru că identifică şi publică doar documente care probează concluziile raportului comisiei Wiesel, unei astfel de speculaţii i se poate răspunde: citiţi documentele, nimic nu este ineventat, este o relatare obiectivă a faptelor din partea germanilor care erau şi ei implicaţi în Holocaust.

Academicianul şi istoricul Florin Constantiniu a spus la lansarea cărtii că oricine are îndoieli în privinta responsabilităţii lui Antonescu, după ce citeşte aceste documente le va găsi spulberate.

Este speranţa mea că nu numai unul, ci mai mulţi care şi-au exprimat într-un fel sau altul scepticismul în ceea ce priveşte adevărurile cuprinse în raportul Wiesel după parcurgerea acestor documente îşi vor modifica radical punctul de vedere, în sensul acceptării a ceea ce este expus în cuprinsul raportului.

Ȋn partea a doua a interviului, generalul istoric Mihai Ionescu explică de ce este estimat numărul victimelor evreeşti ale Holocaustului din România într-o plajă aşa de mare – 280000 până la 380000 – cum i-au cerut germanii lui Antonescu să oprească deportările de evrei din Bucovina şi de ce s-a răzgândit Antonescu în toamna anului 1942 când a cotramandat ordinul de deportare a tuturor evreilor din Regat şi sudul Transilvaniei în lagăre de exterminare din Polonia.

Mă alătur şi eu invitaţiei lui Mihai Ionescu lansată scepticilor (de fapt nu numai lor) de a citi a raportul comisiei Wiesel, care se găseşte la http://www.inshr-ew.ro/pdf/Raport_final.pdf.

Iată şi componenţa comisiei Wiesel:
Preşedinte:
Elie Wiesel

Vicepreşedinţi:
Tuvia Friling (Arhivist şef al Statului Israel),
Mihail E. Ionescu (Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară),
Radu Ioanid (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA)

Membri:
Ioan Scurtu (Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti – secretar al Comisiei), Viorel Achim (Institutul de Istorie “Nicolae Iorga”, Bucureşti),
Jean Ancel (Yad Vashem, Ierusalim),
Colette Avital (membru al Parlamentului Israelian),
Andrew Baker (Comitetul Evreiesc American),
Lya Benjamin (Centrul pentru Studiul Istoriei Evreieşti, Bucureşti),
Liviu Beris (Asociaţia Supravieţuitorilor Holocaustului din România),
Randolph Braham (Universitatea din New York),
Irina Cajal Marin (Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România),
Adrian Cioflâncă (Institutul de Istorie “A.D. Xenopol”, Iaşi),
Ioan Ciupercă (Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi),
Alexandru Elias (Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România),
Alexandru Florian (Universitatea “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti),
Mihai Dinu Gheorghiu (Centrul de Sociologie Europeană, Paris),
Hildrun Glass (Universitatea “Ludwig Maximillian”, München),
Menachem Hacohen (Marele Rabin al României),
Vasile Ionescu (Centrul Romilor “Aven Amentza”),
Corneliu Mihai Lungu (Arhivele Naţionale Istorice Centrale),
Daniel S. Mariaschin (B’nai B’rith International),
Victor Opaschi (Consilier Prezidenţial),
Andrei Pippidi (Universitatea Bucureşti),
Ambasador Meir Rosenne (Israel),
Liviu Rotman (Universitatea Tel Aviv),
Michael Shafir (Radio Europa Liberă – Radio Libertatea),
Paul Shapiro (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA),
William Totok (Institutul de Istorie, Germania),
Raphael Vago (Universitatea Tel Aviv),
George Voicu (Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative),
Leon Volovici (Universitatea Ebraică din Ierusalim)

(Hotãrârea de Guvern nr. 672 din 5 mai 2004, publicatã în Monitorul Oficial al României nr. 436
din 17 mai 2004)

Ecouri

  • Munteanu Mircea: (2-6-2008 la 00:00)

    Exista o intrebare, pe care voiam sa o pun domnului general.

    De ce exista un singur termen: „negationist”, cind realitatea arata ca sunt doua categorii: „negationistii” si „justificativii”.

    Si-l numesc aici pe Paul Goma, care nu a negat niciodata holocaustul, dar… il justifica prin vina vitimelor?!!!

    Nu este mai firesc, pentru ca tinerii si neinitiatii sa inteleaga, corect si repede, fenomenul, sa se introduca 2 termeni? Cel putin metodologic?

    Nu cred ca „justificativii” (termen inventat de mine, puteti sa-l inlocuiti cu altceva) au dreptate. Dar a nu aminti de ei, inseamna a escamota adevarul si a crea suspiciuni.

    Si incurcaturi pentru cei care acum incep sa se documenteze in tema.(Exclud initiatii, care stiu despre ce este vorba. Dar, in fond, tot efortul este pentru a lamuri pe cei mai putin priceputi, in ideea de a evita, pe viitor, astfel de greseli.)

    Si nu ma gindesc numai la trecut.

    In prezent, Iranul a negat aproape oficial Holocaustul. Al-Qaida afirma ca terorismul mondial pe care l-au declansat si-l sustin, este pornit din vina…victimelor.

    Iar avem doua atitudini diferite. Doua taisuri (ideologice), pentru aceeasi spada.(Evident, cu aceeasi origine.)

    Nu credeti ca e timpul sa le evidentiem, separam si sa incercam sa le contracaram simultan?

    ——————————————————————————————————————————–
    Iata si raspunsul primit prin e-mail de la generalul istoric Mihai Ionescu:

    Ma nedumereste intrebarea, mai ales ca adresantul face dovada unei mai mult decat sumare cunoasteri a problematicii. Deci inclusiv sa fie la curent cu faptul ca sustinerea a ceea ce el numeste „justificativ” se inscrie unei anumite maniere dovedite de negare a Holocaustului.

    Anume aceea a „trivializarii prin comparatie”, procedeu demonstrat stralucit de Michael Shafir in cartea sa aparuta in traducere la „Polirom” in 2002 si intitulata „Intre negare si trivializare prin comparatie. Negarea Holocaustului in tarile postcomuniste din Europa Centrala si de Est”.

    Indrept atentia celor interesati cu deosebire asupra capitolului trei din aceasta carte, in care sunt infatisate cateva din procedeele „subtile” ale celor care recunosc Holocaustul ,dar incearca sa culpabilizeze, intre altii, chiar…victimele .

    Asadar, responsabilitatea pentru Holocaust, conform unei asemena maniere „justificative” de prezentare a faptelor – practic deformandu-le in mod inadmisibil – nu ar reveni, in cazul romanesc, regimului politic din Romania condus de Ion Antonescu, ci chiar victimelor, adica celor exterminati.

    Este , sa recunoastem, o veritabila performanta in ascunderea adevarului istoric. Nu mai este nevoie sa mai adaug ca „justificarea” Holocaustului este menita sa absolve de vina chiar responsabilii faptuirii acestuia.

  • Munteanu Mircea: (2-6-2008 la 00:00)

    De acord cu lipsa de informatii a subsemnatului, dar asta era si ideea. (Cum pot pricepe neinitiatii, mai repede si fara greseli, fondul problemei.)

    Pricep ca „justificativii” sunt considerati o varianta a negationistilor. (Mai „otravita”). Si nu un curent de sine statator, cu aceeasi origine ca negationistii.

    Multumesc de raspuns, o sa citesc bibliografia.

  • George Gross: (2-6-2008 la 00:00)

    În primul să recunoaştem că în România s-a făcut mult pentru cunoaşterea Holocaustului şi Comemorarea Victimilor.

    Din păcate pe multe site-uri, tinerii din România de azi compară Holocaustul cu atrocităţile Comunismului, cerînd similitudine.

    Consider că educaţional poate este necesară o expoziţie itinerantă pe două tematici:
    – Holocaustul ca fenomen European incluzînd România între anii 1933-1944
    – Atrocităţi ale autorităţilor Române faţă de grupuri etnice şi opozanţi politici în România între anii 1933-1989

  • Munteanu Mircea: (2-6-2008 la 00:00)

    Cred ca mai este loc pentru alte activitati. Si pentru tineri si pentru cei educati in comunism, care acum ocupa functii de conducere si care nu prea cred ca stiu multe pe tema. In plus, tinerii sunt educati si acasa. Daca parintii nu stiu nimic, rezultatul este indoielnic.

    Cred ca cinematografia trebuie si ea implicata, prin filme pe tema. Cu scenarii corecte din punct de vedere istoric. Mai ales ca cineastii nostri sunt apreciati peste hotare.

    Expozitiile pe care le propuneti sunt necesare. Si pot fi utile.

    Nu credeti ca perioada pentru a doua expozitie este prea mare si are prea multe regimuri politice vizate?

    (Pe linga faptul ca amintiti de un titlu celebru:”Sub trei dictaturi”, transformat „Sub patru dictaturi”.)

    Se poate rata impactul asupra vizitatorului. Sa spunem ca prima este bine incadrata (1933-1944;eventual cu un scurt preambul al „problemei evreiesti” in Romania.

    Incepind cu Congresul de la Berlin si continuind cu evreii cazuti si/sau decorati in primul razboi, de Romania;-au contribuit prin jertfa la realizarea „Romaniei Mari”-).

    A doua expozitie ar trebui limitata la 1945-1989 si ar avea citeva sectii: reprimarea politicilor, reprimarea minoritatilor nationale, vinzarea alogenilor (nemti, evrei).

    Mai mult, expozitiile nu trebuie sa fie simultane intr-o localitate, ci decalate cu 6-12 luni.

    Daca nu ma insel, deja exista un concurs scolar pe tema Holocaustului in Romania. Ar trebui amplificata amploarea sa. (Numarul de participanti, valoarea premiilor pe faza locala,judeteana,nationala.)

    Evident, nu se poate nega activitatea de pina acum in domeniu. Totusi, este loc (intotdeauna) de mai mult si mai bine.

    Succes!



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
pliant

fum de tămâie... cucul iscodeşte în drumul caravanelor arderi de tot, puse pe altarele timpului smoala curge din ugerele pământului-...

Închide
34.239.151.124