caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Stiati ca...?



 

Muzica in Romania (5)

de (7-4-2008)

Situata la confluenta culturilor occidentala si orientala, România a gasit cu greutate un drum spre o muzica originala, aceasta realizându-se numai pe la mijlocul secolului XIX, când a fost înfiintata Scoala nationala de muzica. Populatia în acea perioada grea, împrastiata în Transilvania, Valahia si Moldova, apoi au fost razboaiele interminabile, invaziile straine si în special opresiunea Imperiului otoman si Habsburgic, care au determinat sa se întârzie considerabil dezvoltarea unei arte muzicale savante în România. Totusi, bogatia si varietatea folclorului si al muzicii sfinte, religioase în România, au furnizat o compensatie.

Traditia muzicii populare în România are la origini un caracter ritual, magic si de împacare, ea cultivând genurile cele mai diverse, precum sunt cântecele de leagan si botez, Craciun, Paste, cântece pentru funeralii sau cântece pentru nunti si alte petreceri în afara celor de ritual. Unul din genurile caracteristice muzicii populare române este Doina, forma poetico-muzicala cântata cu, sau fara acompaniament de instrumente. Având un caracter profund nostalgic, Doinele sunt caracterizate printr-un stil vocal declamatoriu recurgând la un amplu registru si la o ritmica scrisa pe accentuarea limbii române, dezvoltând melodii ornale în mod liber, bazate pe game modale, Doinele folosind mijloacele expresive caracteristice precum glissando, sughitzurile, sau sunetele glotice, adica deschizatura laringelui care lasa sa iasa aerul din plamâni, servind la emisiterea sunetelor vorbite. Forma emblematica a muzicii taranului român, Doina a a fost baza scolii nationale din secolul XIX.

Muzica populara a recurs la o ampla gama de instrumente, precum tzambalul, flautul (cavalul), fluierul ciobanesc, clarinetul, cimpoiul, acordeonul, titzera, timpanul, vioara, de asemenea si diverse instrumente primitive, cum ar fi frunza de arbori, paiul de grâu sau solzii de peste.

Traditiile muzicii savante în România. Muzica religioasa româneasca a fost de la începuturi influentata de muzica bizantina. Ea coexista de multa vreme cu vastele repertorii de cântece si dansuri populare, care au fost transmise posteritatii printr-o colectie, anume Codex Cajoni, constituit spre mijlocul secolului XVII, prin binecuvântarea numitului Johannes Cajoni. Acesta a transpus diverse melodii populare pentru clavecinul primitiv, adaugând o baza continua. Acest Codex Cajoni constituie si el baza scolii nationale din România. Pornind de la a doua jumatate a secolului XVIII, muzica europeana si-a facut intrarea si în diferitele regiuni românesti, fiind esential rezervata la baluri, executata de muzicanti straini, germani sau austrieci în cea mai mare parte. Unii dintre acesti muzicanti au concurat de asemenea la edificarea unui stil national culegând cântece populare, cum ar fi de exemplu culegeri de muzica orientala realizate de François Rouschitzky, constituind cântece si dansuri, atât moldovenesti si valahe, cât si grecesti si turcesti.

Totusi, este contextul de revendicari nationale ale secolului XIX care a dat loc dezvoltarii unui stil national specific românesc. La începutul acestui secol, viloncelistul Bernhard Romberg a compus astfel piese bazate pe melodiile populare, cum sunt \”Capricii pentru violoncel\” pe arii moldovenesti si valahe. Aceasta aparitie a dat loc în a doua jumatate a secolului, la fondarea teatrelor nationale de la Bucuresti si Craiova si a Societatii filarmonice române de la Bucuresti în anul 1868. Daca numerosi autohtoni, precum Alexandru Flechtenmacher, Ioan Cârtzu, Eduard Caudella, George Stefanescu sau Constantin Dimitrescu, fapt este ca numai cu George Enescu (1881-1955)Scoala muzicala româneasca a avut un reprezentant de anvergura internationala. Violonist de mare talie, Enescu a reusit sa fuzioneze într-o opera ampla si uneori dificila, arta muzicii savante europene si sufletul muzicii populare românesti, exemplu fiind \”Sonata treia pentru vioara si pian\” într-un stil popular românesc, creata în anul 1926 si Opera \”Oedip\”, cântata la Opera din Paris în anul 1932.

Muzica româneasca în secolul XX. Dupa Primul Razboi mondial, viata muzicala româneasca s-a dezvoltat cu crearea numeroaselor institutii de Stat, precum Opera si Conservatorul de muzica, Ansamblul simfonic si de muzica de camera. Primii interpreti de reputatie mondiala care s-au afirmat, au fost dirijorul orchestrei simfonice din Bucuresti George Georgescu, soprana Viorica Ursuleac, Acca De Barbu, Heraclea Darclée, Maria Cebotari (Ciobotaru) si pianistul Dinu Lipatti. În acea perioada România era în fruntea dezvoltarii etnomuzicologiei românesti, prin cunoscutul Constantin Brailoiu, care a publicat în anul 1931 \”Planul unei metode de folclor muzical românesc\”.

Începând cu anul 1944, noul regim de democratie populare instaurat în România, a stabilit un program de reforme care sa dinamizeze viata muzicala. Contrar majoritatii tarilor socialiste, creatia muzicala nu sufera prea mult de modelele realismului socialist. Astfel ca pe lânga muzicienii traditionalisti, precum Mihail Jora, Paul Constantinescu sau Ion Dumitrescu, o tânara scoala româneasca a vazut ziua, ea fiind atunci dominata de Stefan Niculescu, nascut în 1927 si Anatol Vieru, nascut în 1926, care într-un langaj avansat si original, amesteca amândoi anumite tehnici noi, serialisme, muzica aleatoare, materialului nascut din folclorul românesc, cum ar fi Oratoriul Miorita din anul 1957. Cu muzicieni ca Mihai Mitrea Celerianu, nascut în 1935 si Costin Miereanu, nascut în 1943, amândoi stabiliti la Paris, scoala româneasca muzicala s-a integrat în avangarda europeana.

Cinematografia în România. Pâna când cinematografele au fost nationalizate dupa al Doilea Razboi mondial, cinematograful românesc nu a cunoscut decât o activitate sporadica. Cineastii cei mai promitatori, precumn Lupu-Pick sau Jean Negulescu, au trebuit, din lipsa de perspective în tara lor de origine, sa se expatrieze pentru a face cariera. Lupu-Pick în Germania unde a devenit sef la Kammerspielfilm, al doilea Hollywood, sau, în favoarea stralucitelor melodrame, el descoperindu-si un solid talent de povestitor si de plastician.

Dar, dupa etatizarea industriei cinematografice, climatul politic din România, defavorabil la libertatea de expresie, cinematografia româneasca a fost condamnata si ea la o epoca cenusie, din care totusi au iesit la la suprafata arhitectul, actorul si regizorul Liviu Ciulei cu filmele \”Padurea spânzuratilor\” în 1964 si Lucian Pintilie cu filmul \”Reconstituirea\” în anul 1969, de asemenea Ion Popescu-Gopo, animatorul unei scoli de desene animate, inventiva în mod particular, care ulterior au parasit si ei tara.

Bulversarile politice intervenite la începutul deceniului ’90 au permis lui Lucian Pintilie sa turneze, multumita capitalului francez, filmul \”Stejarul\”(1992), \”O vara de neuitat\”(1994) si \”Prea târziu\” (1996), opere personale si puternice. Altii, precum Dan Pita \”Hotel de lux\” (1992), Mircea Daneliuc \”Melcii senatorului\”(1995) sau Radu Mihaileanu cu \”Tradarea\”(1994). Acestia sunt artizanii unei noi cinematografii românesti, cu conditia daca ei vor gasi în continuare mijloace materiale pentru a continua sa dezvolte aceasta arta cinematografica româneasca, capabila sa concureze cu Occidentul.

(Va urma)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
34.237.76.91