caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Cai Spre Noi Insine



 

De ce nu cred în Dumnezeu. Consideraţii ale unui liber-cugetător — II

de (17-3-2008)
4 ecouri

Credinţă şi religie
Există, cel puţin teoretic, credincioşi care afirmă: relaţia dintre Dumnezeu şi mine este una strict personală şi nu admit nici intermediari (preoţi, teozofi ş.a.m.d.) nici confidenţi. Este realmente sustenabilă o asemenea concepţie? Ai putea spune, la prima vedere: de ce nu? La o analiză mai atentă însă, pretenţia nu se susţine. De ce?

Întâi şi-ntâi, adeptul unei „relaţii personale cu Dumnezeu” ar trebui să admită, dacă este un om nu numai credincios ci şi raţional, că Dumnezeu nu poate exista numai pentru persoana sa. Altfel spus, Dumnezeu nu poate fi altfel decât unul şi acelaşi pentru o întreagă comunitate. (Trebuie să acceptăm totuşi un Cuvânt de ordine, nu?) El va trebui să admită de asemenea, în virtutea aceleiaşi raţionalităţi, că: 1) În măsura în care o comunitate întreagă crede într-un acelaşi Dumnezeu, individul care are „relaţii personale” cu acesta va trebui să se pună de acord cu ceilalţi credincioşi (care pot avea, sau nu, la rândul lor, „relaţii personale” cu Dumnezeu) asupra identităţii Creatorului; ceea ce presupune relaţii între membrii comunităţii; în plus, 2) Credinţa în Dumnezeu nu poate fi de natură pur afectivă; credinţa trebuie să fie — ca să folosesc un termen laic — „lucrativă”, să se repercuteze într-un fel sau altul asupra personalităţii credinciosului, asupra modului cum credinciosul tratează marile probleme existenţiale, cum se raportează la sine şi la „aproapele”; 3) Este nefiresc ca credinţa să aibă drept unic scop „perfecţionarea” propriei personalităţi — „mântuirea” sa (şi numai a sa), ca să folosesc unul dintre termenii fundamentali ai creştinismului?

Iată ce spune Nicolae Steinhardt pe o temă înrudită:

„Nu pot înţelege cum de li s-a părut deodată multor creştini europeni că religia lor, chiar de nu este de tot rea, e totuşi în mare măsură inferioară celor asiatice. Budismul? Dar budismul e o soluţie uşoară. Te retragi — şi gata. E o renunţare, o repliere. Creştinismul este nespus mai greu şi mai complex — teandrie [teandrie: dubla natură a lui Hristos, divină şi umană].” [Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, 1991, p. 149]

Aşadar, N. Steinhardt nu înţelegere retragerea (deşi mărturisesc că nu îmi este foarte clar sensul pe care i-l dă Steinhardt acestui termen). Fie-mi iertată alăturarea, n-o înţeleg nici eu. Cu precizarea că semnificaţia „retragerii” eu o văd în închiderea în propria credinţă în Dumnezeu, în „mântuire”, în acea sintagmă, la care revin — „căutarea lui Dumnezeu”. (Fiindcă de găsirea lui presupun că nici vorbă nu poate fi! Ţinând cont, printre altele, de „smerenia” la care îndeamnă dogma creştină.)

În urma consideraţiilor de mai sus, sper că a devenit limpede că „relaţia personală cu Dumnezeu” este o simplă pretenţie a unor oameni să le spunem originali. Asta, în măsura, foarte puţin probabilă, că nu sunt pe cale să iniţieze noi Reforme în creştinism!

Aşadar, deşi credinţa în Dumnezeu şi religia sunt două noţiuni distincte, totuşi cea dintâi nu poate ocoli, în principiu, aşa cum am încercat să arăt, îmbrăţişarea unei religii şi implicit a dogmei respectivei religii. Şi fiindcă ne aflăm în Europa, să ne referim la creştinism, fie că avem în vedere ortodoxia, catolicismul sau alte culte. Să mai adăugăm totuşi că, indiferent de religie, sentimentul de apartenenţă la o comunitate care are un acelaşi crez mi se pare esenţial în practicarea unei religii.

Dar ce înseamnă a practica o religie, în speţă creştinismul? Trebuie să mărturisesc aici (a mărturisi — un termen religios, creştinesc şi atât de frumos dar, din păcate gol de aproape orice conţinut în vocabularul „duhovnicesc”) că nu de puţine ori m-am simţit reconfortat intrând într-o biserică, fie ea ortodoxă, catolică sau luterană, şi zăbovind între zidurile ei — cu cât mai vechi, cu atât mai încărcate de spiritualitate. M-am întrebat deci dacă biserica este sau ar putea deveni un spaţiu de comuniune, de coeziune între membrii unei comunităţi religioase care se recunosc ca atare şi se bucură de prezenţa lor în acel spaţiu, sub auspiciile celui pe care îl venerează. M-am întrebat dacă biserica ar putea fi spaţiul de unde credincioşii, după ce li se reamintesc şi interpretează periodic, de către slujitorul Casei Domnului, frumoasele precepte ale religiei lor, pleacă în lume cu sufletul purificat (curăţit, înduhovnicit — alţi termeni des folosiţi, pe cât de generoşi pe atât de erodaţi) şi se dedică aproapelui. Căci ce altceva înseamnă să practici religia decât să acţionezi în numele religiei, să vii în ajutorul aproapelui?

„Aproapele” — dogmă şi praxis
„Aproapele”: cuvântul cheie — „ziditor”, aş zice — al creştinismului; un concept pe cât de fundamental, pe atât de utopic. Ca să nu spun ipocrit, după cum voi încerca să arăt în cele ce urmează.

„Să nu te răzbuni, şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (subl. mea). Eu sunt Domnul.” [Leviticul, 19:18]

Putem, într-adevăr, să ne gândim imediat la conflictele care se nasc la tot pasul şi la fiecare moment între oameni şi să admitem că încrâncenarea fiecăreia din părţi pe propria poziţie, confruntarea mai mult sau mai puţin violentă, se dovedeşte a fi, de cele mai multe ori, o cale improprie soluţionării. Pe de altă parte însă, religia, indiferent care, nu numai că s-a dovedit de-a lungul timpului incapabilă să aplaneze conflicte, dar, după cum vom vedea îndată, nici măcar doctrinar nu le-a pus sub semnul interdicţiei. Asta, în ciuda poruncii mai sus citate.

Iată ce spune Albert Jacquard, om de ştiinţă şi eseist francez:

„Majoritatea religiilor recomandă să-ţi iubeşti «aproapele». Fapt este însă că, în pofida acestui frumos obiectiv, acestea [religiile] au generat deseori comportamente de excludere a «păgânilor», a «necredincioşilor», a «duşmanilor lui Dumnezeu cel adevărat», care n-au mai fost priviţi drept aproapele, drept fraţi, ci drept adversari ce trebuie eliminaţi. Nu dintr-o voinţă divină trebuie «să-ţi iubeşti aproapele», ci în numele lucidităţii noastre privind realitatea umană. Această luciditate este pentru mine fundamentul laicităţii.”

Într-adevăr, dacă e să alegem între religie şi laicitate, aceasta din urmă ar putea fi o soluţie pentru pacea dintre semeni. Probabil singura. Fiindcă urmând voinţa divină, nu ajungem prea departe. Să luăm spre exemplu Cartea lui Ezra din Vechiul Testament.

Cirus, împăratul perşilor, restituie evreilor averile confiscate sub Nebucadneţar/Nabucodonosor şi le permite să se întoarcă la locurile de baştină (Ierusalim) şi să-şi zidească un templu — Casa Domnului. După numeroase dispute, delaţiuni, jalbe, Casa Domnului este ridicată sub supravegherea preotului Ezra, venit din Babilon şi numit de împăratul perşilor să întreprindă toate cele necesare. Are loc sărbătorirea Paştelui de către evreii bucuroşi că s-au putut întoarce acasă. Ajungem astfel la capitolul 9, penultimul, în care auzim glasul lui Ezra:

„După ce s-a sfârşit lucrul acesta, căpeteniile s-au apropiat de mine, şi au zis: «Poporul lui Israel, preoţii şi Leviţii nu s-au despărţit de popoarele acestor ţări [unde poposiseră în pribegie], şi au făcut urâciunile lor, ale Canaaniţilor, Hetiţilor, Fereziţilor, Iebusiţilor, Amoniţilor, Moabiţilor, Egiptenilor şi Amoriţilor. Căci şi-au luat neveste din fetele lor pentru ei şi pentru fiii lor, şi au amestecat neamul sfânt cu popoarele ţărilor acestora (…).» Dar Israel n-a rămas fără nădejde în această privinţă. Să facem acum un legământ cu Dumnezeul nostru pentru izgonirea tuturor acestor femei şi a copiilor lor (…)».În ziua întâi a lunii întâia, au isprăvit cu toţi bărbaţii care se însuraseră cu femei străine.” (Sublinierile îmi aparţin.)

Ce aflăm deci? Iată, bărbaţii care îşi luaseră neveste din neamurile „urâcioase”, le-au alungat! Şi pe copiii lor odată cu ele!… Aşadar, s-ar putea spune că, la porunca Domnului, ne aflăm la prima epurare etnică de pe timp de pace din istoria (reală sau imaginară) a omenirii. O epurare care le întrece în unele privinţe pe cele din contemporaneitate. Căci, iată, odată cu femeile indezirabile, au fost alungate şi progeniturile acestora. Care — să nu uităm — erau şi progeniturile celor care s-au dorit „curăţaţi”! Să le dăm totuşi — nu-i aşa? — o circumstanţă atenuantă: nu s-a ajuns până la crimă, precum în vremurile moderne. Doar la incitare la crimă!

Ce constatăm deci? Că intoleranţa religioasă, în speţă creştină, departe de a fi o interpretare defectuoasă a dogmei, este dogma însăşi.

Mark Twain o spune, cu sarcasmu-i caracteristic:

„Omul este un animal religios. Omul este singurul animal religios. El este singurul animal care deţine religia Adevărată — ba chiar mai multe. El este singurul animal religios care îşi iubeşte vecinul ca pe sine însuşi şi care sare să-i taie beregata dacă teologia sa nu este cea corectă.”

Pe de altă parte, Freud găseşte că, dincolo de doctrină, preceptul biblic este inaplicabil în societate din raţiuni socio-psihologice:
„Porunca «Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi» este în acelaşi timp măsura de apărare cea mai puternică împotriva agresivităţii şi cel mai bun exemplu de demers anti-psihologic al supra–eului colectiv. Porunca este inaplicabilă: o inflaţie atât de mare a iubirii nu poate decât să-i diminueze acesteia valoarea, dar nu şi să îndepărteze pericolul. Civilizaţia neglijează toate acestea, ea se limitează să decreteze că cu cât respectarea preceptului este mai dificilă, cu atât aceasta este mai meritorie. Doar că cel care, în stadiul actual al civilizaţiei, se conformează unei asemenea recomandări nu face decât să acţioneze în propriul său dezavantaj în raport cu cel ce se plasează deasupra ei. Cât de puternic obstacol împotriva civilizaţiei trebuie că este agresivitatea dacă apărarea împotriva acesteia te face la fel de nefericit ca şi invocarea ei!” [S. Freud, Das Unbehagen in der Kultur; traducerea franceză: Malaise dans la civilisation, 1929]

O tentativă modernă de remodelare a conceptului de „aproapele”
Papa Benedict al XVI-lea şi-a atras riposta înalţilor prelaţi catolici ai Vaticanului, când, la Audienţa sa din 30 noiembrie 2005, a încercat să le dea necredincioşilor şansa mântuirii, afirmând că:

„Oricine urmăreşte să fie pace şi bine pentru comunitate având conştiinţa curată şi ţinând trează năzuinţa către cele înălţătoare va fi mântuit chiar dacă îi lipseşte credinţa în sens biblic”.

Papa a făcut această afirmaţie comentând o meditaţie a Sf. Augustin şi încercând să susţină ideea — perfect îndreptăţită după părerea mea — că nu respectarea ad litteram a cuvântului biblic ar trebui să fie nota distinctivă a celui virtuos şi deci vrednic de cinstire, ci faptele sale.
„Părintele Bisericii [Sf. Augustin] — a spus Papa, cu referire la suferinţele poporului evreu aflat în exilul babilonian — introduce un element surprinzător, de mare relevanţă.” (…) Augustin „ştie că chiar şi printre locuitorii Babilonului există oameni care sunt dedicaţi păcii şi binelui comunităţii, în pofida faptului că nu împărtăşesc credinţa din Biblie, că nu cunosc speranţa în Cetatea Eternă către care noi aspirăm.”

Dar iată şi Psalmii 136 şi 137 care îi prilejuiesc Sfântului Augustin meditaţiile la care face referire Papa Benedict al XVI-lea:
„Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac ţine mila lui! (…) Şi l-a făcut pe Israil să treacă prin mijlocul ei [al Mării Roşii], că în veac ţine mila lui! Şi a prăbuşit în Marea Roşie pe Faraon şi oştirea sa (subl. mea), că în veac ţine mila lui!” [Psalmii, 136:1, 14–15]

La care se adaugă alţi câţiva „apropiaţi” asupra cărora se năpusteşte mânia neiertătoare a Domnului; şi Psalmul 136 se încheie cu cuvintele:
„Şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri, că în veac ţine mila lui!” [idem, 24]

Iată însă Psalmul 137, care i-a furnizat sfântului Augustin suportul pentru mesajul său de toleranţă:
„Lângă râurile Babiloniei, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În soforele din mijlocul ţinutului spânzurat-am harfele noastre. Căci acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut cântări şi asupritorii noştri cântece de veselie: «Cântaţi-ne din cântările Sionului!» «Cum să cântăm cântarea Domnului pe pământ străin?» (…) Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii Edonului, de cei care în ziua Ierusalimului ziceau: «Dărâmaţi-l! Dărâmaţi-l până la temelie!» Fiică a Babilonului! Tu care ne-ai pustiit: Fericit este care-ţi va răsplăti pentru cele ce tu ne-ai făcut nouă! Fericit este cel care va lua şi va zdrobi de stânci pe pruncii tăi!” (subl. mea)

Aşadar străinii, babilonienii înrobitori, încearcă un gest de apropiere cerându-le evreilor aflaţi în exil să le cânte cântecele Sionului. La care evreii răspund cu „zdrobirea de stânci a pruncilor” celor „urâţi”! Iată iubirea de aproapele, la care îndeamnă Cuvântul Domnului! Sfântul Augustin a extras, sărmanul, singurul fragment de text cât de cât pacificator din cei doi psalmi, pe care l-a comentat în Meditaţia sa şi pe care s-a sprijinit recent Papa Benedict al XVI-lea în mesajul său de toleranţă faţă de necredincioşi (întruchipaţi de babilonieni).

Nu s-ar putea spune deci că pe bună dreptate s-a ales Papa cu critici vehemente din partea înalţilor prelaţi ai Vaticanului? Aceştia nu s-au îndepărtat de litera Sfintei Scripturi şi, în plus, au făcut trimitere la Conciliul din Trent (1545–1563), unde se afirmă că:

„Dacă cineva spune că la temelia credinţei nu stă alta decât încrederea în iertarea dumnezeiască, care se iartă pe sine de păcate punându-le în seama lui Hristos, sau crede că această încredere, ea singură, ne curăţă de păcat, ANATEMA SĂ CADĂ PE CAPUL SĂU.”

Să mai adăugăm, în final, câteva îndemnuri din Noul Testament.
„Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul (subl. mea) nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” [Evanghelia după Ioan, 3:36]
„Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi (subl. mea) şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.” [Apocalipsa, 21:8]

Încă o dată, Papa nu avea nicio şansă în întreprinderea sa de a impune o regândire a dogmei creştine: dumnezeul creştinilor este singurul „adevărat”. Musulmanul sau budistul sau liber-cugetătorul nu este, în viziunea creştinismului, „aproapele”!

La Muzeul Militar Central, am văzut expuse uniforme ale soldaţilor germani din Primul Război Mondial. Pe paftalele de la centurile lor stătea scris: Gott mit uns! Uniforme ale soldaţilor francezi n-am întâlnit acolo, dar n-ar fi exclus ca pe paftalele de la centurile lor — sau pe căşti, sau pe ţeava puştilor — să fi stat scris Dieu avec nous.

Ne-am despărţit oare, după mai puţin de un secol, de acele vremuri întunecate?

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Mihai Lica: (17-3-2008 la 00:00)

    Am citit articolul si mi-a placut. In mare parte sunt de acord cu cele scrise, numai ca lipseste explicatia. De ce nu cred in Dumnezeu? Chiar eram curios sa aflu o parere sincera. Tema este cat se poate de complexa si cred ca si daca s-ar purta numai discutii (verbale), tot ar trebui sa alocam ore sau chiar zile, pentru a putea sa ne prezentam punctul de vedere. Religiile – un subiect pe care l-am aprofundat prin studiu si vreau sa spun ca dintre totae religiile pamantului cea mai putin corecta este CRESTINISMUL. In privinta afirmatiilor logice, religiile asiatice sunt net superioare. In Budism, spre exemplu, ai cel putin satisfactia unor explicatii logice, in privinta pacatului si a pedepsei divine, pentru ca budismul introduce ideea de reancarnare. In crestinism, totul tine de pacatele savarsite ori de tine personal sau daca tu n-ai pacate, de cele savarsite de inaintasii tai, chestiune care mie nu mi s-a parut catusi de putin corecta. Nu am putut sa admit (tata fiind si eu la randul meu) ca un tata sa pedepseasca pe unul dintre copiii sai pentru faptele comise de un alt copil al sau. Si cred ca putem dezvolta subiectul la infinit, dar nu este nici momentul si nici locul pentru astfel de polemici. Oricum aprecierea mea, pt articol, a fost maxima. Felicitari!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Paul Tumanian: (17-3-2008 la 00:00)

    Mulţumesc pentru apreciere. Motivul pentru care nu cred în Dumnezeu l-am făcut cunoscut în prima parte — nu ştiu dacă aţi văzut-o. Poate va reieşi mai clar după a 3-a parte, care va apărea marţi. Iar peste încă o săptămână vine şi ultima parte. Dacă ar fi însă să rezum, aş spune: 1) Dumnezeu mi se pare o soluţie prea facilă pentru problemele complicate ale individului şi ale umanităţii; vorba lui Freud: Dacă vrei să duci o viaţă liniştită, atunci crezi; dacă vrei adevărul, atunci luptă-te pentru el şi suferă. 2) Există o discrepanţă flagrantă între dogmă (indiferent de religie; cu cele asiatice sunt mai puţin familiarizat; unii spun chiar că budismul, de pildă, nici n-ar fi propriu-zis o religie) şi comportamentul credincioşilor. 3) Mă revoltă „dictatura” religiei — cel puţin în România — şi ipocrizia la care te obligă.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Venera: (17-3-2008 la 00:00)

    Apreciez foarte mult mesajul. Problema este ca omenirea, din ce în ce mai mult îsi pierde credinta. Nu degeaba se spunea: „Crede si nu cerceta”. Sa credem în ce? Sa credem în viata, în natura care ne înconjoara, sa ne pastram credinta în care ne-am nascut si sa NU mai despicam „parul în 14”. Când constat ca în scris sau în prelegeri desharte, fiecare „îsi da cu presupusul” în ceea ce priveste FACEREA LUMII, a CREDINTEI, a RELIGIILOR etc., majoritatea neavând argumente UNIVERSAL VALABILE, este o situatie care, pur si simplu, îmi da frisoane. În momentul când omenirea îsi va pierde credinta, fara a deveni însa FANATICI, precum vedem si auzim ce se petrece înca în zilele noastre, dar si în urma cu 2000 de ani, desigur ca „omenirea si omenia” vor dispare.
    Traim într-o lume în care BANUL, MEGALOMANIA, PARVENITISMUL primeaza. Aproape ca nu mai exista sentimentul de familie, de ajutorare a aproapelui, vedem cum familiile se dezagrega, cum tineretul fuge dupa îmbogatire, de multe ori folosind cai întortochiate si infame, lipsa de respect si ajutorare a aproapelui s.a.m.d., în final o DEZUMANIZARE, o continua pierdere a ADEVARATELOR VALORI, traim în societati în care se dezvolta EGOISMUL, INDIVIDUALISMUL, LIPSA DE RESPECT, ELIMINAREA CIVISMULUI.
    Am crezut, cred si voi crede pâna în ultima clipa într-o PUTERE DIVINA, deoarece am fost încercata de multe ori în viata si numai CREDINTA m-a ajutat. DA, cred în minuni, pe care le-am trait si mai exista si astazi minuni.
    Unul din zecile minuni pe care le-am vazut si auzit în ultimii 30 de ani… În ziua de 7 Martie a.c., s-a abatut asupra Montréal-ului a sasea /furtuna de zapada/ nemaivazuta din anul 1971. O femeie tânara în vârsta de 32 ani, cu 7 copii, locuia într-o casa cu 3 etaje, unde în timpul noptii a luat foc un apartament de la parter, extinzându-se cu repeziciune în toata constructia. Solutia capitala a „mamei eroine” (pt.ca asa a fost declarata si pe buna dreptate), nu a avut alta decât sa-si arunce cei 7 copii cu vârste între 3 si 10 ani, de la etajul 2 pe geam, direct în zapada proaspata de 5 m., dat fiind ca scarile erau invadate de fum si flacari. Mama, dupa ce si-a „azvârlit” cei 7 copii peste fereastra, s-a aruncat si ea ultima. Care este minunea? Toti au cazut într-o zapada afânata si deci nu s-au ales decât cu spaima. Oare aceasta nu este o minune? Bineînteles ca DA, mai cu seama ca mama si-a declarat deschis credinta si speranta în Providenta, pe toate posturile de televiziune canadiana.
    Nu degeaba se spunea în „batrâni”, NUMAI CREDINTA NE POATE SALVA. Este drept sunt si FARISEI, care predica în biserici si nu numai, aceia nu sunt convinsi de puterea CELUI CARE NE-A CREAT, care în loc sa mearga pe CAILE NETEZITE DE DUMNEZEU, PROPAGA TOATE INEPTIILE.
    Am asistat de multe ori la prelegerile lui Albert JACQUARD, care si el are teoriile lui despre existenta OMULUI.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Paul Tumanian: (17-3-2008 la 00:00)

    Mulţumesc pentru aprecierea mesajului. Cu atât mai mult cu cât dv. vă declaraţi credinţa într-o putere divină, în timp ce eu mă declar liber-cugetător. Semn că cele două categorii de oameni se pot înţelege dacă ascultă de îndemnul (lăuntric) al raţiunii. Cât despre doamna din Montréal cu cei şapte copii, daţi-mi voie să apreciez exclusiv meritul mamei, perspicacitatea şi sângele ei rece, şi să mă îndoiesc că a fost vorba neapărat de o intervenţie divină. Nu neg însă că pot surveni momente de cumpănă în viaţa unui om când credinţa în Dumnezeu apare ca fiind ultima speranţă. Pe de altă parte, am să anticipez cu o săptămână ultima parte a articolului meu, a patra, şi am să-l citez pe Feuerbach, cunoscut pentru noua lui linie de reinterpretare filozofică a religiei: „Marea cotitură în istorie se va produce în momentul când omul va deveni conştient că singurul dumnezeu este omul însuşi.”

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.197.24