caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Tânăr, În Utopia Magna (24) – Examen cu transpiraţii; un „An Nou” cu rele şi cu bune

de (5-5-2016)

 
Pentru lista tuturor capitolelor apărute vezi aici.

* * *

În lunile octombrie-decembrie m-am pregătit intens pentru ultimul examen, care ţine de specialitatea mea propriu-zisă. Veronica a fost alături de mine în tot acest timp. Întâlnirile cu ea au un ritm constant; în cursul săptămânii ne vedem de două-trei ori, în funcţie de împrejurări. Duminicile suntem întotdeauna împreună. Leningradul ne oferă posibilitatea de a petrece de fiecare dată timpul în chip inedit: muzeele sale, din toate sferele culturii, teatrele, sălile de concert, cinematografele ne cer doar efortul de a alege. Unele filme şi turnee ale artiştilor români îmi oferă deseori prilejul de a-i face cunoştinţă şi Veronicăi, în mod nemijlocit, cu arta şi literatura ţării mele.

Sărbătorile le petrem împreună cu prietenii noştri comuni – Victor Andreescu şi Marina: formăm un „cerc al nostru”.

Iată că acum, în decembrie, a sosit timpul ultimului examen important, pe care sper să-l trec cu bine.

Mă prezint în faţa comisiei alcătuită din conducătorul meu ştiinţific şi alţi doi profesori; mi se înmânează biletul cu problemele ce urmează să le tratez. În timpul de gândire acordat pentru pregătirea răspunsului, am citit cu atenţie fiecare subiect; primul priveşte problema cunoaşterii la Kant, cu care sunt bine familiarizat (în limba română găsisem câteva studii monografice excepţionale despre filosofia lui Kant); al doilea subiect se referă la estetica lui Cernâşevski, o temă la care mă aşteptam, aşa că m-am bucurat; cel de al treilea subiect însă – din filosofia contemporană – mă face să transpir tot, în câteva clipe: „Problema adevărului la Djemsa”. N-auzisem niciodată acest nume !

Încerc să-mi stăpânesc emoţiile, recitind de câteva ori subiectul, silabisindu-l chiar, spre a căuta să-mi amintesc acest nume ciudat. Deodată – lumină ! Este numele unui mare gânditor american: William James – scris cu caractere chirilice, şi declinat. Pentru că citisem despre el studii în limbile română şi franceză, nu şi în rusă, a fost greu să-l descifrez imediat, transliterat aşa cum se pronunţă şi declinat !

Răsuflu uşurat … şi încep să tratez subiectele. În final, comisia îmi acordă calificativul maxim.

M-am bucurat mult după acest mare efort – la care s-au adăugat emoţiile neprevăzute –, pregătindu-mă acum să întâmpin noul an într-o atmosferă de destindere.

De Anul Nou am fost invitaţi acasă la Marina, să petrecem revelionul în compania unor cunoştinţe comune. În seara premergătoare sărbătorii, când îi comunicam amănunte – trebuia să ne întâlnim direct la Marina, pentru că noi, băieţii, mai aveam de făcut unele cumpărături – Veronica m-a întrebat:

– Ei ne-au invitat, dat tu vrei să vin ?

Am privit-o mirat. Vorbise cu o voce domoală. Avea ceva neobişnuit în înfăţişare, părea îngândurată.

– Da, desigur, de ce mai întrebi ? am răspuns, nedumerit.

Veronica a insistat. Parcă voia să scape de o îndoială:

– Ţii foarte mult să vin ?

– De ce tot întrebi ? Doar nu ne cunoaştem de ieri, de alaltăieri … Sigur că doresc să vii !

– În realitate, tu nu prea ţii la mine, a spus ea, după un moment de tăcere. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar deseori am senzaţia că eşti oarecum indiferent cu mine …

– Indiferent ? am întrebat eu, contrariat de aprecierea Veronicăi, de gravitatea cuvintelor ei.

Mai întâi întrebările, apoi afirmaţiile ei m-au luat prin surprindere. Iniţial, n-am vrut să le dau prea multă atenţie, eram cu gândul la pregătirile pentru noul an. Mă deprinsesem să cred că prietenia noastră e statornică, nu mai are nevoie de noi încercări, verificări ori mărturisiri. Veronica nu voia, însă, să ştie de altceva şi cred că am agravat situaţia fără să vreau prin felul în care am răspuns la întrebările ei. A întărit spusele de mai înainte:

– Da, indiferent ! Nu ştiu dacă am să vin … Te-am observat mereu, în ultimul timp: eşti politicos, amabil, dar indiferent – eu exist prea puţin pentru tine ! Eşti preocupat mereu de hârtiile tale. Spune drept, aşa-i că nu-ţi inspir sentimente prea puternice ?

– A, bănuiesc la ce te referi, am răspuns eu repede, convins atunci că am descoperit cauza nemulţumirii ei; ţi-am vorbit mai mult despre munca mea, despre examen şi lucrare, pentru că te consider o prietenă apropiată: doar ştii ce important a fost să trec cu bine acest ultim obstacol … Asta înseamnă că nu ţin la tine ?

– Dacă vrei, îţi cânt imediat o serenadă, spun în glumă, încercând să schimb tonul discuţiei.

– Tu întotdeauna eşti în stare să găseşti explicaţii care să-ţi justifice comportarea, a spus Veronica, cu necaz. Dar mie mi-e clar: nu ai sentimente profunde faţă de mine, s-a precipitat ea, neaflând de la mine ceea ce aştepta; îţi doresc o viaţă fericită şi să ajungi mare savant !

Urarea aceasta curioasă, care punea într-o falsă opoziţie prietenia noastră şi activitatea mea, mi-a dezvăluit dimensiunile reale ale situaţiei. Am rugat-o să fie mai calmă şi mai explicită.

– Altfel mi-am închipuit prietenia noastră, a spus ea, schimbând puţin tonul: aşa, ca o plantă care creşte mereu, hrănită de afecţiunea noastră, de sentimente din ce în ce mai puternice …

Veronica s-a înfierbântat iarăşi şi mi-a cerut să recunosc deschis că nu ţin prea mult la ea: nu-i nicio supărare, mai bine aşa, decât să întreţinem relaţii false. Desigur, eu o apreciez, i-o spun adesea, dar nu e sigură că o iubesc: nu-i ofer suficiente dovezi în acest sens. Poate nu vreau s-o mâhnesc, dar ea nu are nevoie de compătimire şi menajamente. Iată, acum se sfârşeşte un an şi va începe altul. E momentul în care se încheie bilanţuri; să spună fiecare deschis ce simte ! Despărţirea va fi, acum, la început, mai puţin dureroasă. Trebuie să fim corecţi unul cu altul …

Înţelegând că Veronica este în această seară mai sentimentală ca de obicei, am încercat să o conving că nu are motive să se îndoiască de prietenia şi dragostea mea. Am admis, însă, că au existat momente când, preocupat de examen, am fost mai reţinut cu ea. Dar – am precizat eu – acesta nu e un motiv de a pune la îndoială o prietenie care şi-a verificat trăinicia !

Explicaţiile mele au îndârjit-o şi mai mult, de parcă îi întăream presupunerile ei: orice recunoaştere din partea mea a vreunei culpe i se părea o confirmare a concluziilor sale.
Realitatea e că mă preocupase, într-adevăr, chiar de la început, acest gând: e bine sau nu să leg o prietenie puternică într-o ţară străină ? Probabil că ea a simţit uneori o surdină pusă de mine în manifestarea sentimentelor …

A luat-o de la început cu întrebările: „Ţii mult de tot să fim împreună?”. „Da, mult de tot”, am răspuns. „Cât de mult ?”

I-am vorbit de noi, de prietenia noastră sinceră, dar probabil că n-am pus în cuvinte patosul pe care-l aştepta ea. Nu eram pregătit acum pentru astfel de mărturisiri. A reluat întrebarea: cât de mult doresc eu să vină ? Discuţia devenise obositoare. Îmi epuizasem argumentele. „Foarte, foarte mult. Dacă nu vii, înseamnă că tu nu ţii la mine”! Am răspuns, folosind propriile ei cuvinte; apoi am căutat să schimb vorba: i-am dat amănunte despre felul în care e organizată petrecerea. În cele din urmă, Veronica a spus, referitor la invitaţia de revelion:

– Am să mă mai gândesc. În orice caz, dacă nu ne vedem, îţi doresc numai succese şi multă, multă fericire !

N-am mai insistat. Eram convins că totuşi va veni, nu puteam să cred că va rezista tentaţiei de a petrece şi această sărbătoare împreună cu mine şi cu prietenii noştri. Le-am confirmat deci acestora că vom veni amândoi.

* * *

În seara Anului Nou mă uitam tot mai des la ceas, aşteptând-o pe Veronica. La început, m-am simţit uşor enervat că întârzie. Apoi, am crezut că are ezitări în urma discuţiei, dar că până la urmă tot va veni … Oaspeţii au sosit cu toţii, rând pe rând, afară de ea. Am întârziat cu începerea mesei, apoi am ciocnit cupele de şampanie, la hotarul dintre vechiul an şi cel care începea. Erau numai perechi – doar eu am rămas singur. Ceilalţi au dansat, au glumit, au iniţiat jocuri distractive, au râs copios. Deşi am încercat să mă încadrez în veselia lor – n-am reuşit: îmi lipsea ceva esenţial. M-am izolat, fără a intenţiona s-o fac, şi m-am lăsat în voia gândurilor.

Bunica Marinei intra uneori în camera noastră să aducă friptură caldă, plăcinte sau băuturi. Văzându-mă singur, se mai întreţinea din când în când cu mine şi mă îndemna să dansez. După câteva încercări de a da curs sfaturilor respectabilei bunici … am renunţat. M-am oferit, în schimb, să-i dau o mână de ajutor Bunicii – cum îi spunem toţi – şi am însoţit-o în camera ei de lângă bucătărie. M-a întrebat cum să-mi spună după tată, cu formula de politeţe utilizată aici.

– Nikolai Konstantinovici, am răspuns.

– Nikolai Konstantinovici ?! Bunica a tresărit la auzul prenumelui meu împreună cu patronimicul. „Aşa îl chema pe fratele meu”, a spus ea emoţionată.

– Pe fratele dumneavoastră ?! am întrebat eu, surprins de această coincidenţă.

– Oh, da, răspunde Bunica, dusă pe gânduri. După câteva momente de reculegere, continuă: a fost colonel în garda Ţarului. Şi el ca şi soţul meu. Au pierit amândoi în timpul războiului civil … A trecut mult de atunci, s-au întâmplat multe şi, uite, eu am supravieţuit împreună cu fiica mea, mama Marinei. Dacă nu aş fi fost vânzătoare într-un magazin alimentar, pieream şi noi în timpul blocadei Leningradului din anii războiului pentru apărarea patriei … Dar ne-am luat cu vorba şi am uitat de prăjituri. „Ia, dacă vrei, tava asta”, m-a rugat Bunica.

După mărturisirile Bunicii, determinate de aflarea numelui meu după tată, am privit-o cu alţi ochi. Între aceste ziduri s-au petrecut multe drame şi chiar tragedii, mi-am spus eu, emoţionat de cele auzite.

Privind la prietenii mei cum dansează în această frumoasă cameră, am început să înţeleg acum şi unele curiozităţi care îmi atrăseseră atenţia în locuinţa Marinei. Camera în care ne aflăm noi este neobişnuit de mare şi, practic, pare despărţită în două încăperi prin felul în care este aşezată mobila: una pentru părinţi, alta pentru Marina. Am înţeles acum şi de ce trei dintre pereţi sunt frumos ornamentaţi, în timp ce al patrulea e frapant de simplu, în total contrast cu ceilalţi. De fapt, stucatura ce decorează pereţii „trece” prin acest zid şi reapare în camera Bunicii ! Încăperea cea mare de odinioară fusese împărţită prin acest perete simplu, spre a deveni funcţională în condiţiile actuale ale familiei. De asemenea, bucătăria care le aparţinuse lor e acum comună, împărţită cu mai multe familii, ca şi telefonul de pe coridor, utilizat şi de ceilalţi locatari ai acestei vile, care aparţinuse unui colonel din garda Ţarului.

Nici acest scurt episod nu mi-a întrerupt şirul gândurilor mai mult de câteva momente, ele îndreptându-se din nou spre prietena mea care nu sosea!

Dacă la început am fost supărat că Veronica întârzie, mai târziu am încercat alte sentimente: refăcând în minte filmul discuţiei din seara precedentă, am început să înţeleg ce dorea ea – intuise probabil la mine îndoieli, ezitări şi voia să se clarifice. În fond – avea dreptate: văzând încotro mergem noi, mă întrebasem, deseori, dacă e bine să leg o astfel de prietenie în condiţiile în care mă aflam. Veronica fusese sinceră în seara precedentă, dar şi demnă în acelaşi timp: nu suporta ambiguitatea, când e vorba de sentimente. Şi, poate fără să vrea, îmi arătase, practic, prin absenţa ei, cât de mult suntem legaţi unul de altul. Ştiam acum ce trebuie să fac … Nu am mai putut sta locului. M-am îmbrăcat şi am plecat.

Între timp, se luminase de ziuă. Era puţin trecut de ora 9. (Nopţile de iarnă sunt aici foarte lungi). Afară ningea; aerul rece, căderea liniştită a fulgilor mi-au insuflat mai multă hotărâre. Acum ştiam ce voise Veronica să afle şi eu îi voi vorbi cu convingere. Fusese de nesuportat timpul scurs fără ea !

În oraş domnea o animaţie cu totul deosebită de cea din zilele de lucru. Peste tot se zăreau grupuri de oameni veseli, vorbind tare, glumind, bătându-se cu zăpadă. Unii se întorceau de la petrecere mergând cu dificultate, alţii continuau cheful pe străzi …

M-am urcat într-un tramvai care m-a dus până în apropierea căminului Veronicăi. Pe coridoare – ghirlande, confeti, crengi de brad sunt mărturii ale revelionului studenţesc organizat aici, în cămin. Bat la uşa camerei în care locuieşte ea. Apare o colegă; mă recunoaşte şi îmi spune că o va anunţa imediat.

Peste puţin timp, uşa se deschide din nou, Veronica se apropie de mine. Ea vorbeşte prima; mă întreabă cu aer vinovat:

– Nu eşti tare supărat pe mine ?

Îmi cuprinde mâna şi mă priveşte întrebătoare. Simt o neaşteptată uşurare. Nu pot spune decât atât:

– Să mergem ! Îmbracă-te !

– Imediat. Aşteaptă-mă într-un fotoliul din hol.

N-a fost nevoie de alte explicaţii. Era clar că nici ea nu petrecuse cum şi-ar fi dorit.
Am plecat împreună la căminul meu; aveam acasă şi de-ale mâncării şi băutură – pentru sărbători. Îi eram recunoscător Veronicăi; venirea mea i-a spulberat îndoielile …
Niciodată nu ne-am simţit mai apropiaţi unul de altul ca în dimineaţa aceea, care a fost a noastră şi numai a noastră … Părea că abia acum, după aceste momente de încercare, sufletele noastre se regăseau cu adevărat, deplin, se contopeau – fericirea, bucuria sau plăcerea unuia erau în acelaşi timp şi ale celuilalt !

* * *

Pentru că au o climă aspră, nordicii se pricep să preţuiască mai bine decât alţii darurile zeiţei Isis. Într-o duminică mai liniştită de iarnă, am pornit împreună cu Veronica spre parcul de odihnă de lângă Golful Finic.

Pe un ger aspru, înviorător, ce acoperea suveran întinderea fără sfârşit a zăpezii, asistăm la un concurs de patinaj artistic. Pentru vizitatori, este amenajată alături o pistă specială, unde săniuţele – la dispoziţia oricui – coboară şi urcă, neîncetat, prin forţa inerţiei: colinele de zăpadă, ridicate special, se micşorează treptat, ca să poată fi trecute de săniuţe.

În altă duminică, am luat trenul spre Puşkino. Imensul parc din fosta localitate Ţarskoe Selo, unde amintirea elevului Puşkin te întâmpină pretutindeni, devine în timpul iernii un fel de staţiune a voioşiei tinereşti, de care ne molipsim şi noi repede.

Odată cu venirea primăverii, sute de mii de locuitori din fosta capitală a unui mare imperiu emigrează în oraşele-parc înşirate pe marile magistrale ca pe nişte raze ce pornesc din oraş. Iată-ne şi pe noi, îmbarcaţi pe vapor, străbătând Neva, apoi Golful Finic şi admirând peisajele ce se succed pe maluri, până când fac loc unui imens port. Ne oprim la Peterhof şi ne pierdem printre zecile de fântâni arteziene, aşezate în terase: două şiruri de coloane vii ce străjuiesc intrarea unui parc imens; e fosta reşedinţă de vară a lui Petru I. Palatul a devenit un muzeu de artă; l-am vizitat şi noi.

Sosirea nopţilor albe este întâmpinată aici, după tradiţie, cu mari serbări ale tineretului. Împreună cu Veronica am reeditat – în cadrul feeric al nopţilor fără noapte, când trecerea de la o zi la alta este marcată doar de un scurt amurg – o petrecere ca cea din toamna trecută.

Iunie e luna în care nu trebuie să se aprindă luminile pe străzile oraşului. Rătăcim seara de-a lungul Nevei, apoi pe lângă zidurile străvechii cetăţi „Petru şi Pavel”, unde se formează, în mod spontan, grupuri în jurul câte unui ghitarist, sau se improvizează coruri şi mici orchestre. Nu ne putem da seama când soseşte miezul nopţii. Oraşul, văzut de pe malul Nevei, dinspre fortăreaţă, pare o scenă uriaşă, luminată indirect: contururile clădirilor, ale parcurilor şi monumentelor sunt uşor estompate de lumina difuză a nopţii albe. Lipsit de forfota zilei, oraşul seamănă cu un decor în care sunt schiţate doar liniile principale, lăsând intuiţiei privitorului să ghicească restul ! O lumină de amurg scaldă cerul şi pământul şi se afundă în apele Nevei. Uriaşele poduri, străjuite de fiinţe mitologice, măresc impresia de fabulos. A contempla podurile gigantice, ridicate spre cer a rugăciune, constituie un spectacol pe care orice tânăr de aici doreşte să-l vadă în luna nopţilor albe. Participarea la acest spectacol, ca la o ceremonie, aduce dragostei consacrare.

Într-una din aceste nopţi, în momentul în care o parte a podurilor basculante aruncate peste cursul majestuos al Nevei a început să-şi ridice braţele, spre a lăsa cale liberă vaselor de mare tonaj, Veronica şi cu mine, pierduţi în contemplare, ne-am trezit ameninţaţi să rămânem pe celălalt mal al apelor. Împreună cu alte perechi, întârziate ca şi noi, am făcut o adevărată cursă spre podurile basculante încă nedesfăcute, pentru a putea ajunge la căminele noastre …

După ora unu noaptea, apar primele raze ale soarelui. Irealele nopţi albe trec înainte de a se fi lăsat !

* * *

O dată cu sosirea verii se apropie vacanţa, dar şi momentul plecării în ţară. Bucuria cu care întâmpinam anul trecut acest eveniment face loc acum unor preocupări noi: mi se pare că prietenia mea cu Veronica are trăinicia lucrurilor care sunt astfel de la natură şi nu le poţi imagina în alt chip: în curgerea anotimpurilor, s-au împletit înseşi destinele noastre; îndoielile mele cu privire la viitorul prieteniei noastre primiseră un răspuns de la viaţă …

Până acum, nu discutasem cu Veronica despre căsătorie. Am luat hotărârea să-i vorbesc. I-am împărtăşit gândurile mele, fără a ocoli eventualele greutăţi de adaptare, pe care le-ar putea întâmpina într-o ţară străină. Am întrebat-o dacă e decisă să mă urmeze (era mai mult o întrebare retorică).

Veronica mi-a răspuns simplu, laconic, mergând la esenţial:

– Am presupus că e de la sine înţeles să fim întotdeauna împreună, indiferent de greutăţi, din moment ce ne iubim …

În privinţa momentului căsătoriei, m-a lăsat pe mine să decid cum cred eu că este mai bine. Am socotit că nu e potrivit să fac un astfel de pas hotărâtor înainte de vacanţă, după care să plec imediat în ţară, singur. Am gândit că este mai bine să aşteptăm până la toamnă; ea a fost de acord.

Va urma…

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.215.182.36