Magnolia se dezbraca de matase,
printre zgarie-norii se impleticeste – primavara abia loc isi face,
cuvantul intr-un poem – piatra in ape tese lumina,
terasa infloreste in umbrele si miresme.
Te asezi la aceeasi masa cu fruntea incretita.
Femeile cu soldurile rorunjite si ele de priviri precum pietrele de rau iti starnesc scenele din alte poeme trecute,
acum ramai doar cu valul urcandu-se la ceruri, stii bine ca ele isi stropesc genunchii cu parfum
si ai vrea, sa fii mai aproape
sa ingenunchezi – si asta se intampla fiecarui barbat, putini o spun.
La fel de diafane de la Unter der Linden pana la Starbucks Coffee printesele trec,
nimic nu se clinteste din caderea timpului.
Candva seara cunoscusesi cu adevarat magnolia, asa o numeai tu si ii atingeai flamand genunchii pe sub masa,
I-ai soptit:
-
Pun pariu ca nu ai nimic sub rochia de matase…
-
Vrei sa vezi ?
Si asa cunoscusesi cu adevarat primavara.
Surprinzi inflorirea intr-un tarziu tremurand de iPhone,
te prefaci ca fotografiezi arborele de matase,
stii bine, privirile iti cad pe genunchii femeilor,
si cu greu treci raul piatra cu piatra
incercat de ape,
de ani
si nu mai ajungi la niciun liman.
De departe auzi ascutitul coasei cu o alta ultima piatra,
rotunjita
tot de rau.
