caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Tânăr, În Utopia Magna (23) – Vânt proaspăt; şedinţă de alegeri „cu repetiţie”

de (11-4-2016)

 
Pentru lista tuturor capitolelor apărute vezi aici.

* * *

Toamna aceasta a adus noutăţi nu numai în sălile de spectacol ale teatrelor muzicale şi cinematografelor, ci şi în sălile noastre de curs de la Universitate. Odată cu deschiderea anului de învăţământ – care aici are loc invariabil în ziua de 1 septembrie – la unele catedre au apărut profesori necunoscuţi studenţilor: fuseseră la închisoare până acum.

În programele Facultăţii de Filosofie s-au introdus cursuri speciale şi se predau acum discipline considerate până de curând erezii. Decanul însuşi, personalitate cunoscută şi recunoscută în viaţa ştiinţifică de aici, a inaugurat un curs de filosofia culturii, axat pe problema valorilor. Ieşit recent dintr-un lagăr, un istoric al filosofiei predă un curs consacrat în exclusivitate filosofiei lui Hegel şi aproape fiecare prelegere îi oferă prilejul să-l critice pe Stalin pentru că a caricaturizat dialectica. Filosofia istoriei, eliminată până nu demult din programa Facultăţii, a redevenit o disciplină peste care nu se mai poate trece uşor.

S-au înregistrat noutăţi şi în unele cercuri studenţeşti. Circulă printre studenţi texte dactilografiate şi multiplicate prin mijloace proprii, care conţin critici bine documentate la adresa metodelor folosite în perioada cultului personalităţii, atât în viaţa politică şi socială, cât şi în cea culturală.

De la Valentin Moraru, un student vioi, cu care am început să mă împrietenesc, am primit într-o zi un text ce povestea, cu o ironie amară, despre vizita unor cunoscuţi (şi mult apreciaţi, aici) actori francezi, veniţi ca oaspeţi, primiţi cu mari onoruri şi un fast deosebit de autorităţi. În contact cu realităţile Ţării Sovietelor, ei au început să strâmbe din nas de una, de alta, pentru ca, întorşi acasă, să organizeze o mică expoziţie de pălării – e drept, cam demodate şi chiar anacronice –, purtate de femeile de aici, cărora li se tăiase, decenii de-a rândul, orice legătură cu moda din Occident. Erau ele vinovate ? Sau oaspeţii ? Dar autorităţile ?

Alt text îi privea chiar pe conducătorii sovietici, care ani de-a rândul au afirmat despre Tito că este un călău şi un trădător, pentru ca acum, umili, să facă penitenţă acasă la cel înjurat vreme îndelungată. Acest text se încheia cu o “strigătură” din folclorul nou, inspirată de vizita în Iugoslavia a unei delegaţii conduse de Nikita Hruşciov. În versiune românească, ea ar suna cam aşa:

     „Dragă tovarăşe Tito,
     Ştim că nu eşti vinovat !
     Pe noi ne-a convins Nikita,
     Scumpul nostru deputat”.

Dintre studenţii români de la Universitate, câţiva îmi sunt mai apropiaţi, de la ei aflu veşti din mediul lor, pe care le comentăm cu însufleţire, cum facem şi cu evenimentele ce se succed rapid în vremea din urmă, caracterizată de un scriitor ca o perioadă de „dezgheţ”. Lui Valentin Moraru – student foarte dotat – decanul i-a aprobat chiar şi o scutire de frecvenţă, „frecvenţă liberă” cum se spune aici, lăsând la latitudinea lui… să aleagă ce cursurile urmează să audieze. Vestea a stârnit o reacţie negativă din partea unor colegi din conducerea organizaţiei noastre, care refuză să admită absentarea de la cursuri şi seminarii – o adevărată anarhie în ochii lor –, chiar dacă e vorba de un student foarte bun, ce stă mai toată ziua în biblioteci sau în sala de lectură de la etajul său.

Vântul proaspăt, care adie pe aici, nu e privit în acelaşi fel de toţi, deşi se vorbeşte mult de abuzuri şi denaturări grave, comise în trecut, de necesitatea combaterii lor, ca şi de atragerea celor capabili la conducerea activităţii sociale. Promovarea acestor principii şi a altora similare creează uneori situaţii noi – neprevăzute în niciun document, în niciun regulament existent –, în care unii lideri nu mai ştiu cum să se descurce. Într-o astfel de situaţie, cu totul nouă – deşi, în sine, redusă ca dimensiuni şi semnificaţie – ne-am trezit şi noi la ultimele alegeri din cadrul grupei noastre de la Universitate.

Punctul principal de pe ordinea de zi era formulat ca de obicei în asemenea împrejurări: „Adunare de dare de seamă şi alegeri”. Până aproape de final, totul a decurs în mod obişnuit, şedinţa fiind bine organizată: a fost ales un prezidiu, din care să facă parte şi reprezentantul organizaţiei pe oraş, desemnat prin tradiţie să conducă lucrările; responsabilul grupei noastre a citit apoi darea de seamă. Şi tot ca de obicei, în materialul prezentat erau trecute în revistă rezultatele mai importante ale activităţii noastre, cu tot felul de date statistice, exemple nominale etc.; se formulau şi unele critici, vizând, în special, roadele mai slabe în domeniul publicistic. Eram menţionaţi pozitiv doar doi aspiranţi, – unul de la estetică şi eu – pentru publicarea unor articole de specialitate, prea puţin pentru potenţialul ştiinţific existent în Universitate.

În continuare, s-a prezentat planul de măsuri pentru activitatea viitoare, cu sarcini şi responsabilităţi concrete, cu termene precise de realizare.

La discuţii au luat cuvântul un număr suficient de vorbitori, pentru a se putea aprecia că şedinţa a fost „bună”. Darea de seamă şi planurile de măsuri au fost aprobate, responsabilul grupei şi-a depus mandatul şi s-a trecut la alegerile propriu-zise.

Cel care conducea şedinţa a reamintit condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un responsabil de grupă: să fie bine pregătit politic şi profesional, fruntaş la învăţătură, să manifeste iniţiativă în muncă şi devotament faţă de organizaţie, „de cauza partidului şi poporului”. Pe scurt – a încheiat el – va trebui să fie ales cel mai bun dintre cei mai buni. A cerut, apoi, să se facă propuneri de candidaţi. S-au ridicat repede două mâini. A reţinut numele celor ce voiau să vorbească şi le-a dat cuvântul pe rând. Amândoi „se gândiseră” la actualul responsabil, a cărui activitate au elogiat-o.

Nemaifiind alte propuneri, s-a trecut la vot. În cazul nostru, votul era deschis. Delegatul a întrebat repede, aproape în mod mecanic – bucuros probabil că totul a mers bine şi că se va încheia în curând şedinţa – cine e pentru, cine se abţine, cine e împotrivă.

Spre surprinderea celor din prezidiu şi a altora, a existat şi un vot contra: votul meu.

Surprins şi el, cu aerul că-mi revine obligaţia să dau socoteală adunării pentru poziţia mea singulară, reprezentantul oraşului mi-a cerut să-mi motivez votul, date fiind şi elogiile aduse candidatului unic.

– Pentru mine e o chestiune de conştiinţă, am spus. Ni s-a cerut să-l alegem pe cel mai bun, ori tovarăşul Văidean a căzut în vară la un examen şi a trebuit să se prezinte din nou la sesiunea din toamnă, când a primit calificativul „bine”. Cred că i-am da o mână de ajutor dacă l-am lăsa să se ocupe în linişte de învăţătură. Să alegem pe altcineva !

Aflat şi el în prezidiu, Văidean s-a înroşit. Întrebat, la ureche, dacă e aşa cum afirmasem eu – cel ce conducea şedinţa studia la un institut tehnic şi nu cunoştea situaţia exactă a rezultatelor la examene din Universitate – a trebuit să confirme exactitatea spuselor mele (situaţia lui fiind cunoscută de mulţi).

În momentul acela, în sală s-a produs o reacţie neaşteptată. Mai mulţi colegi, treziţi parcă din somnolenţă, au cerut insistent să li se dea cuvântul. Au spus că-şi retrag şi ei votul acordat candidatului, considerând întru totul justificate motivele invocate de mine; au început să vorbească spontan şi ceilalţi, cerând acelaşi lucru – să se voteze din nou.

Delegatul a rugat să se facă linişte, apoi i-a întrebat, nedumerit, pe cei din sală: „Bine, dar aţi votat odată, cum, să anulăm votul ? după câte ştiu, statutul nu prevede această posibilitate”.

Au început din nou agitaţia şi protestele în sânul grupei. S-a cerut să se facă linişte şi s-a dat cuvântul, pe rând, celor ce-l solicitau: „Nu s-a spus nimic, nici în darea de seamă, nici în intervenţiile din cadrul dezbaterilor sau de cei care l-au caracterizat pe candidat, despre această lipsă a lui”, au obiectat noii vorbitori. „Şi nu e una oarecare. Directivele sunt clare – trebuie ales cel mai bun. Nefiind bine informaţi de la început, ar însemna că le încălcăm, dacă nu trecem la un nou vot”.

Membrii prezidiului s-au consultat între ei, apoi reprezentantul oraşului, impresionat de reacţia marii majorităţi a celor din sală – care nu mai contenea – a propus o soluţie de compromis, o soluţie provizorie: să nu încheiem şedinţa, ci doar s-o întrerupem, pentru a-i da posibilitatea să se consulte cu membrii Biroului Comitetului Orăşenesc. Îi va informa, cu exactitate, asupra situaţiei create şi va veni cu răspunsul peste câteva zile, când vom relua lucrările şi vom încheia şedinţa. Cei prezenţi au fost de acord cu această propunere, li s-a părut rezonabilă, era într-adevăr o situaţie nouă.

După suspendarea şedinţei, cei rămaşi în sală au început să discute între ei cu scopul de a găsi un responsabil de grupă mai potrivit; până acum nu se preocupaseră de această chestiune. Dificultatea era că cei cu rezultate foarte bune pe toată linia nu prea se arătau dispuşi să fie sustraşi de la preocupările lor. Până la urmă, opţiunile celor prezenţi s-au oprit asupra unui coleg mai liniştit, cu rezultate excelente la examene, pe care l-au rugat să accepte, asigurându-l de tot sprijinul lor.

Reprezentantul organizaţiei orăşeneşti s-a ţinut de cuvânt: peste trei zile am fost convocaţi din nou. Biroul Comitetului a apreciat că grupa noastră a dat dovadă de maturitate politică: directivele venite de la centru trebuie respectate întocmai. Şi, întrucât în timpul votului intervenise un element nou, peste care se trecuse uşor în darea de seamă şi în discuţii, se impune să se ţină seama de voinţa majorităţii.

S-a supus votului propunerea de a se desemna un alt candidat: marea majoritate a ridicat mâinile. Nu s-a mai numărat, s-au cerut noi propuneri.

Imediat s-au ridicat mai multe mâini. Toţi vorbitorii au făcut aceeaşi propunere, elogiindu-l pe noul candidat. Când s-a trecut la vot, n-a mai fost nicio abţinere, niciun vot contra.

Emoţionat, responsabilul nou ales a cerut cuvântul. A mulţumit pentru încrederea acordată şi a solicitat sprijinul tuturor, fiind conştient – după cum a ţinut să sublinieze – că el singur nu-şi va putea duce la capăt cu succes sarcina de răspundere încredinţată.

În sală au izbucnit aplauze sincere, însoţite de manifestări de simpatie pentru noul ales.

Va urma…

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Istoria ca viitor

Poeta Ana Blandiana a primit, pe 24 martie 2016, titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii 'Babeş-Bolyai' (UBB) Cluj-Napoca, a...

Închide
18.232.31.206