caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica SPUNE



 

Istoria ca viitor

de (6-4-2016)
18 ecouri

 
Poeta Ana Blandiana a primit, pe 24 martie 2016, titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii ‘Babeş-Bolyai’ (UBB) Cluj-Napoca, a cărei studentă a fost, la Facultatea de Litere, între 1963 şi 1967. Publicăm mai jos discursul rostit cu această ocazie.

AnaBlandianaPicture2Aş vrea ca să încep rugându-vă să nu priviţi ca pe o întâmplare stranie faptul că un scriitor ca mine vine să vă vorbească despre istorie. Numai din perspectiva finală a ultimului secol, care a apropiat poezia mai mult de joc decât de religie, acest lucru poate să apară nefiresc. În Grecia preclasică, dimpotrivă, aezii erau purtătorii din generaţie în generaţie ai memoriei colective, devenită în egală măsură poem şi istorie, iar în mitologie Memoria – Mnemosine – era mama tuturor muzelor.

Titlul alocuţiunii pe care am pregătit-o pentru acest prilej solemn – pe care n-aş fi îndrăznit să-l visez niciodată în lungii ani în care singura mea speranţă fără măsură era să devin studentă a acestei prestigioase universităţi – este Istoria, ca viitor, ceea ce nu înseamnă că voi îndrăzni să mă erijez în istoric şi să prezint sub acest titlu un studiu ci, mai degrabă, sau chiar dimpotrivă, îi voi permite scriitorului care sunt să privească istoria ca pe o sursă de subiective proiecte de trecut, cu atât mai tulburătoare cu cât reuşesc să-şi întindă umbrele până la noi şi mai departe.

Faptul că Facultatea de Studii Europene este cea care a avut iniţiativa onoarei care mi se face azi – initiativă careia i s-au alăturat atât Facultatea de Litere, cât şi cea de Istorie şi Filozofie – m-a determinat să aleg ca arie a meditaţiei nu ţara, ci continentul căreia îi aparţinem şi care de altfel este mai în cumpănă şi mai ameninţat azi decât alteori.

Nu există nici o îndoială că omenirea de azi este în criză. Dar există, oare, un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul criză vine din verbul krinein care înseamnă a judeca, a analiza. Acest sens şi consecinţele sale fiind de altfel şi partea de câştig a încercării. Dacă în acest moment Europa îşi vede puse sub semnul întrebării toate principiile – care au făcut-o să fie ceea ce este şi pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăşi, ci să convingă şi pe ceilalţi să le respecte – ea este obligată să se oprească din goana iraţională a profitului şi progresului („un elan vers le pire”, spunea Cioran), să tragă aer în piept şi să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare – în care şoferul vede pe cine a depăşit şi cine intenţionează să-l depăşească – pentru a putea înainta corect. De altfel, Winston Churchill spunea: „Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat”.

Iar în nesfârşitul trecut crizele se înşiră ca mărgelele pe aţă, una după alta, dar nu una lângă alta, despărţite între ele de nodurile aţei, de scurte perioade de pace, de linişte, care se văd, privind în urmă, fericite, aproape miraculoase. Atlantida, epoca lui Pericle, imperiul lui Augustus, „la belle epoque”, anii ’60 ai secolului 20. Mărgelele nu sunt de aceeaşi mărime şi unele au forţa să se înşire din nou, să revină, iar altele nu. Iar timpul nu mai are răbdare şi dă tot mai mult senzaţia unui mixer care se învârte din ce în ce mai repede şi ameninţă să se oprească prin explozie. Iată, n-au trecut decât 25 de ani de când aveam sentimentul că s-a încheiat un capitol din istoria omenirii şi ceea ce trăim pare să spună că tot noi vom fi martorii încheierii capitolului următor. Etape care în trecutul imemorial duraseră milenii şi în istoria civilizaţiei noastre secole, abia dacă se-ntind acum peste câteva zeci de ani.

Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci şi fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operaţiuni copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe şi tragedii cu un obositor sentiment de dèja-vu, ca şi cum ni s-ar fi dat o istorie second hand.

Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârşitul imperiului roman. Acelaşi aer de sfârşit de sezon, de putere, de lume. Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei şi nici nu mai ştiau bine care sunt aceia, pierduţi în mulţimea de zei împrumutaţi de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înşişi se mai regăseau cu greu în mulţimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l. Pe vremea pătrunderii creştinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populaţie de un milion de locuitori , ceilalţi erau veniţi din alte regimuri ale globului. Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor şi etniilor pe care l-a presupus uriaşul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii. Astăzi 50% din populaţia Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îţi repeţi unde eşti pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca şi acum, cei cuceriţi reuşesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reuşesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalităţile, credinţele, tradiţiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foştii cuceritori nu şi le mai respectă şi chiar nu şi le mai amintesc pe ale lor. Şi pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înţelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi.

Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21. De-a lungul istoriei, de la hitiţi, perşi, babilonieni, fenicieni, greci, romani şi până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze şi a făcut-o pe măsura forţelor ei şi a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare şi Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiţia şi curajul să amestece populaţiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuenţându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma. Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se şi liberalizându-se, noţiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze. Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informaţii, ci şi populaţii, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puţin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăzneşte să se joace de-a Dumnezeu. Un joc început odată cu turnul Babel, sfârşit mereu prost şi reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migraţiunea popoarelor.

Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivaţiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditaţie asupra ei însăşi, asupra condiţiei ei spirituale, acoperită, şi aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogaţie asupra definiţiei ei. Este evident că în implacabila ciocnire a civilizaţiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credinţă. Şi nu mă refer numai la credinţa în Dumnezeu, deşi evident şi despre asta e vorba, ci pur şi simplu la puterea de a crede în ceva. Încleştarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinţei sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, şi unul care se îndoieşte de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.

Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere şi fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulţi ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creştine al Europei”, infirmându-şi astfel propria istorie şi propria definiţie culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noţiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu şi să scuze orice. Din nefericire părinţii democraţiei, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie şi o Cartă a datoriilor omului.„Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, şi unde nu este ordine nu este libertate”. Ordinea europeană odată sfărâmată sub paşii milioanelor de emigranţi, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent.

Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile muncitorul care a fost a luptat pentru libertate, a descoperit, devenit preşedinte, că de libertate răul profită mai mult decât binele. Şi nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicaţia faptului că ţările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experienţa traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase şi mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învăţată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism şi naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată şi de savante şi diabolice manipulări i-au învăţat pe estici să caute şi să descopere răul programat, oricât de înşelătoare i-ar fi aparenţele.

Dar dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie şi dincoace de suspiciune, – privind nesfârşitele şiruri de oameni obosiţi, cu copiii adormiţi în braţe mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin – nu poţi să nu fii sfâşiat de compasiune, iar obligaţia de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci şi a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci şi legea infinit mai veche şi mai adâncă a iubirii aproapelui şi chiar a întoarcerii celuilalt obraz. Indiferent cine, şi indiferent în cât de vinovat scop, a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferenţă nici faţă de această suferinţă omenească, nici faţă de explicaţiile producerii ei. Pentru că aceste sute şi sute de mii de oameni rătăciţi pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame şi de frig, ci şi de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face şi mai victime, de două ori victime. Şi chiar dacă ştim că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forţe niciodată nevinovate, ştim şi că nu avem dreptul să nu ne pese şi că trebuie să găsim soluţii atât pentru salvarea lor, cât şi pentru salvarea noastră. Iar faptul că ne stârnesc compasiunea nu ne poate împiedica să ne stârnească neliniştea şi aprehensiunea. În condiţii mai mult sau mai puţin similare, Imperiul Bizantin şi Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reuşind să le oprească la limes şi amânând astfel mersul implacabil al istoriei cu câteva sute de ani. Dar tot cenzurându-ne istoria am ajuns să nu o mai cunoaştem.

Dacă acceptăm, că actuala perioadă istorică seamănă în multe privinţe cu perioada prăbuşirii imperiului roman, atunci – ducând comparaţia mai departe pe un teren de o consistenţă oarecum diferită – putem accepta că fenomenul pe care l- a reprezentat creştinismul în căderea unuia, reprezintă lupta pentru drepturile omului azi. Diferenţele dintre Noul Testament şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sunt prea mari pentru ca paralela să nu apară riscantă şi, totuşi, există două asemănări care o menţin în planul logic. Acestea sunt altruismul şi capacitatea lor de a se lăsa manipulate. N-o să insist asupra comparaţiei şi n-o să vorbesc despre transformările pe care le-a suferit creştinismul primitiv devenind religie de stat, dar nu pot să nu subliniez că nu există moment mai greu în viaţa unei idei decât acela în care ea pare că învinge şi nu există idee mai disponibilă manipulării decât o idee victorioasă. Aproape religie şi mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiţia de credinţă la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic şi poate deveni, în situaţii neobişnuite, ameninţătoare. În actualele condiţii, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers şi ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o asemenea aserţiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului şi, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar şi drepturile omului.

Un exemplu major al istoriei ca viitor porneşte de la întrebările legate de political correctness, un termen care se foloseşte în general în engleză pentru că tradus şi-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conţin. Corectitudinea politică pare o locuţiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur şi simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecinţele. Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să funcţioneze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 şi că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme şi priorităţi, dar eram prea terorizaţi de cenzura, devenită cenzură interioară, şi prea fascinaţi de strălucirea libertăţii occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele ei.

O dată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersaţi de decenii să-şi ascută privirea în întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinşi mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intenţiile. La urma urmei şi comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur şi simplu. Şi ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistenţele dresării după nişte reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăţi – interdicţia de a judeca singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului. Mi-a plăcut întotdeauna să cred că istoria nu face marche arrière, dar descopeream acum că – mai derutant încă – nu era vorba despre o întoarcere ilicită în trecut, ci de prezenţa congenitală a germenilor trecutului în viitor.

O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziţiei faţă de ideea naţională. Laborioasa construcţie a secolului 19 care a dat coeziune şi sens statelor naţionale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării şi deconstrucţiei, pentru a se putea înălţa pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului, ieri, sau satul planetar, azi. Satanizarea noţiunii de naţiune, naţionalitate, naţionalism de către internaţionalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeaşi violenţă şi are aceleaşi victime: tradiţia, mândria moştenirii din bătrâni şi solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în acelaşi timp popor, dar şi familie.

Pentru că, deşi pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăţi apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbeşte David Cooper în „Moartea familiei”. Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiţiei pe care aceasta îl conţinea. Îmi amintesc cum învăţam la şcoală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI-a care îşi denunţase bunicul chiabur, vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, nişte grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiţi sau forţaţi să devină denunţători ai propriilor profesori sau ai propriilor familii şi obligaţi să-şi mintă părinţii păstrând secretul. Coeziunea familiară era privită ca un potenţial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii ,pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistenţă, pasivă, dar de neînfrânt.

Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleşirea, obosirea unei societăţi prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puţin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale şi-a tradiţiilor, ci şi prin scăderea natalităţii, consecinţă directă a diminuării coeziunii familiale. Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacţionează la această situaţie oarecum obiectivă şi, evident, periculoasă : în loc ca statele să-şi intensifice programele de stimulare economică a creşterii natalităţii (în condiţiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8), ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacţiile europene care face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când şi din motive necunoscute, înoată spre câte un ţărm şi ies din lumea lor, sinucigându-se.

În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s-ar putea spune, noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii, distrugerea turnurilor gemene, chintesenţă a născocirilor tehnice science fiction, a intensităţii fanatismului de tip medieval şi a perversiunilor sado-masochiste de serie neagră. Dar caracterul spectacular conferit de transmisiunile în direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri filiaţia între crimele secolului trecut (care era, din nefericire, al nostru) şi crimele noului secol.

Ura, ca un combustibil al istoriei, nu este o descoperire de dată recentă: ura comunistă de clasă şi ura nazistă de rasă sunt conectate prin legături periculoase la ura sinucigaşă de tip mărturisit religios a teroriştilor. Amintiţi-vă că deschiderea, chiar parţială, a arhivelor sovietice a arătat că teroriştii anilor ’70, ’80 se antrenau în poligoanele ţărilor din Est şi că în atentatele din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din Orientul Mijlociu se găseau mereu arme de producţie cehă sau sovietică. Amintiţi-vă mai ales în ce măsură, la o privire atentă, prin tragedia iugoslavă, care a încheiat secolul XX, se relevă epilogul în acelaşi timp al comunismului şi al nazismului şi prologul apocalipsei din 11 septembrie. Pentru că, precum în cazul tinerilor educaţi să se sinucidă, popoarele balcanice – care aveau aerul de a se devora reciproc într-un război religios de tip medieval – nu erau prada unei brusce nebunii naturale, ci a unei piese politice ai cărei actori nu ştiau că erau numai actori, nici chiar atunci când erau omorâţi pe scenă.

“Islamismul ţine de ideologia politică nu de credinţa religioasă – scrie Thierry Wolton, autorul unei recente şi monumentale Istorii mondiale a comunismului –, de aceea el a putut înlocui comunismul falimentar şi deveni un nou spaţiu pentru utopie”. O observaţie subtilă şi ciudat de adevărată, căreia nu aş avea să-i adaug decât observaţia că falimentarul comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în paragină, ci şi genialele metode de manipulare care continuă să funcţioneze chiar aplicate la ideologii de sens contrar. Iar dintre manipulări cea mai periculoasă şi cea mai longevivă a fost şi este încercarea de a estompa sau chiar de a şterge memoria. Societăţile din secolele trecute, indiferent de forma lor politică şi cu precădere cele de dinaintea apariţiei comunismului ca idee, erau nişte societăţi bazate pe memorie. Societăţile tradiţionale aveau memoria în centrul devenirii lor. O generaţie călca în urmele paşilor generaţiilor precedente Erau nişte societăţi tradiţionale în care fiii făceau ceea ce făcuseră părinţii şi părinţii ceea ce făcuseră bunicii. Deci, într-un anumit sens, era uşor să păstreze continuitatea, era uşor să descopere ce este esenţial. De altfel, ceea ce era esenţial era stabilizat, era tabuizat, era transformat în mit şi trecea din generaţie în generaţie.

Într-o perioadă în care atât de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de comunicaţii, chiar clima) este infinit mai greu să stabileşti ce trebuie continuat. Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema răspunsului la întrebarea: ce, din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră, trebuie noi să continuăm. Şi, evident, nu putem încerca măcar să răspundem decât ştiind ce au trăit ei. De aici importanţa manualelor şi orelor de istorie din programa şcolară, de aici revolta că cineva ar putea urmări nemaiajungerea la generaţiile tinere a memoriei trecutului. Memoria este scheletul societăţii omeneşti, şi în măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după dorinţa oricât de criminală a celui mai puternic. În măsura în care nu ştim ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi şi nici să recunoaştem în ce măsură trecutul se oglindeşte în viitor. „Cunoaşterea este recunoaştere” spunea Aristotel.

Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniţie a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor şi-a credinţei fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime şi sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puţin aşa li se pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morţi nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente şi insidioase a milioanelor de emigranţi ferm hotărâţi să nu se integreze şi care vor dizolva din interior cultura şi mentalităţile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferenţa dintre un proces fizic şi unul chimic. Mai periculos decât terorismul pentru definiţia şi supravieţuirea Europei este bagajul spiritual şi cultural pe care îl aduc noii veniţi şi care – prin aplicarea libertăţilor europene şi prin dezechilibrul demografic fără speranţă dintre băştinaşi şi emigranţi – vor înlocui cultura şi spiritualitatea europeană.

„Înăuntrul nostru suntem la fel. Cultura este cea care face diferenţa” observa cu mii de ani în urmă Confucius. Europa se simte ameninţată nu pentru că vin spre ea sute de mii de fiinţe umane care au nevoie de adăpost şi a căror primire reprezintă o scădere a propriului ei nivel de viaţă, ci pentru că aceste fiinţe umane au o mentalitate şi cultură (religia fiind o importantă parte a acesteia) extrem de deosebite, fără a avea intenţia şi poate nici capacitatea de a se adapta la regulile de viaţa şi formula culturală a celor dispuşi să îi găzduiască. Însăşi toleranţa europeană este privită nu ca o calitate, ci ca o formă de slăbiciune, şi chiar este, în măsura în care în toleranţa faţă de ceilalţi nu se cuprinde şi respectul faţă de propria noastră definiţie şi curajul de-a ne-o apăra. În celebrul său discurs intitulat „Lumea sfărâmată”, ţinut în 1978 la Universitatea Harvard, Alexandr Soljeniţîn – cel care reuşise să declanşeze nu numai sfârşitul comunismului ca sistem, ci şi sfârşitul comunismului ca iluzie – vorbea despre declinul curajului în Occident „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare şi predominant în lumea intelectuală”. Chiar dacă o întâmplare aberantă ca cea petrecută în urmă cu câteva săptămâni în Italia, când statuile romane au fost ascunse de paravane pentru ca nudurile antice să nu jignească ochiul preşedintelui iranian, ar părea să îi dea dreptate, eu nu împărtăşesc pesimismul marelui scriitor şi cred dimpotrivă că tot răul este spre bine şi criza de conştiinţă pe care o traversează azi Europa va funcţiona ca un factor regenerator.

Pentru că eu sunt convinsă că intuiţia lui Malraux se referea la nevoia de a ieşi din exclusivitatea interesului material pentru a ne redescoperi valorile spirituale şi culturale,religia fiind una dintre ele. Ne-am redescoperi astfel definiţia legată întotdeauna de necesitatea patetică de a crede cu adevărat în ceva,o credinţă în care să se cuprindă inclusiv încrederea unuia în altul, manifestată nu prin like-uri date cu uşurinţă şi indiferenţă din vârful tastelor,ci printr-o întoarcere la relaţiile umane directe,nemijlocite,în care atât de demodata,ridiculizata noţiune de suflet să-şi recapete conţinutul şi stima.

Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne: pericol şi oportunitate. În cazul nostru pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiţie culturală şi la propria noastră conştiinţă istorică.

Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă. Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acest lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi. Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european.

Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate, când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei. Căci să nu uităm, poeţii nu sunt creatorii lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Sfartz Pincu: (9-4-2016 la 05:09)

    Excepţională analiză-soluţie !

    Din gura de aur a unui poet, adevărata faţă a realităţii zilelor noastre şi a perspectivelor culturii europene, apare-transpare mai bine conturată decât din gura perversă a politicienilor.

    Chiiar dacă unele teze nu sunt de acceptat integral şi universal valabile, ca de exemplu cea privind tradiţia, coeziunea familiei, a naţiei şi a credinţei, – ar constitui un factor salvator – se omite faptul că aceleaşi valori pot fi reclamate şi de partea negativă, de adepţii fanatici ai islamului ! Poate că, după părerea mea, criteriul fundamental în definirea factorului negativ în definirea advrsarului şi în alegerea mijloacelor de lupta cu acesta, ar trebui să rămână, să devină, să existe, să domine în permanentă ideia biblică : „să nu faci rău !”

    Şi îmi face plăcere modul elocvent în care nepreţuita Doctor Honoris Cauza – DOAMNA Ana Blandiana – îmi confirmă comentariile mele, contestate uneori, de a opta pentru o politică şi o acţiune „fără mănuşi” faţă de cei care uzează şi abuzează de prerogativele oferite de „drepturile omului” absolutizate de oponentii mei, în ideie şi în aplicaţie, fără discernământ !

    Un astfel de om, cu un suflet şi cu viziunile similare cu cele prezentate de Doamna Ana Blandiana, mi-ar face mare plăcere să-l văd Preşedinte în România! (şi nu numai!).

  • Alexandru Leibovici: (9-4-2016 la 20:39)

    @Sfartz Pincu

    > „drepturile omului” absolutizate de oponentii mei, în ideie şi în aplicaţie, fără discernământ !

    Ori de câte ori v-am întrebat să daţi exemple concrete, fie n-aţi reacţionat, fie n-aţi răspuns la explicaţiile mele. Asta durează de cel puţin trei ani – v. discuţiile între noi la articolul http://acum.tv/articol/65588/ (comentariile nu sunt toate în ordine cronologică, deoarece la un moment dat am schimbat ora serverului)

    Aşa că a venit momentul să lămurim lucrurile cu drepturile omului, cu sau fără ghilimele. Pentru asta vă propun :

    – să (re)citiţi articolul acesta – http://acum.tv/articol/76046/ – care aşa se şi cheamă – „Drepturile omului”

    – şi să enumeraţi obiecţiile pe care le aveţi.

    (Puteţi porni de la premiza că ideile din articol coincid cu ideile mele).

  • George Petrineanu: (10-4-2016 la 06:04)

    O analiză amplă și cuprinzătoare în acest discurs.

    Am ceva semne de întrebare. De exemplu apare premisa că primirea de refugiați de către Europa se face în baza aplicării drepturilor omului.

    Dar dacă am considera excelenta descriere a drepturilor omului dată de Ayn Rand, atunci drepturile omului nu înseamnă asta. E drept și că concepția Europei și cea a lui A Rand în această privință nu trebuie neapărat să coincidă.

  • Sfartz Pincu: (10-4-2016 la 16:41)

    @Alex. Leibovici

    Puteţi să spuneţi că nu sunt conformist faţă de ideile exprimate de somităţi recunoscute, sau de „surse” pe care majoritatea le cred „tabu”, sau 100%-adevăr, dar păcătosul şi prostul care mă recunosc ca sunt in problemele de filosofie din turnul de fildes – NU accept nicio ideie până nu mi-o însuşesc prin propria mea gândire, prin propriile mele norme si metode de analiză.

    Din sursa indicată de Dvs. – pe care văd că majoritatea o consideră adevăr – nu accept nicio tezâ, nicio afirmaţie „certă” a autoarei, care fără îndoială este o filosoafă de frunte. Aş putea să scriu un volum întreg de cel puţin 1000 de pagini-cu critica fiecărei afirmaţii din această lucrare dar, neavând timp timpul fizic la dispoziţie, mă limitez la o singură afirmaţie a autoarei, prima afirmaţie pe care Dvs. v-aţi însuşit-o automat:

    „Cine doreşte să sprijine drepturile omului, trebuie să înţeleagă că SUNGURUL sistem care le susţine şi le protejează este capitalismul”

    Resping categoric această afirmaţie în sensul că ar fi un adevăr. Se contrapun, în această afirmaţie, se forţează prin viol de certitudine, ceva frumos dar utopic pentru etapa de timp în care trăim – „drepturile omului” – cu ceva urat, hidos şi respingător, corupt până în măduva esenţei sale – „capitalismul” zilelor noastre.

    În această căsătorie dintre „drepturile omului” şi „capitalism” nu se poate realiza o armonie relativă decât dacă:

    1. fie îl înfrumuseţăm pe soţ – „capitalismul” – că să fie demn de ea, „drepturile omului”,

    2. fie o compromitem pe soţie – „drepturile omului” – ca să ajungă la acelaşi nivel de imoralitate cu a soţului, „capitalisnul”.

    Aceasta este realitatea, aşa cum o văd eu. Să nu facem gresala de a confundă „ce şi cum dorim să fie” cu „ce şi cum este acum”.

  • Alexandru Leibovici: (10-4-2016 la 20:41)

    @Sfartz Pincu

    Eu de fapt vă invitam să citiţi despre ce sunt (şi ce nu sunt) „drepturile omului” despre care spuneaţi că eu le „absolutizez fără discernământ”.

    Dar dv. v-aţi împiedicat deja în introducere, unde era o frază nu despre care sunt drepturile omului şi la ce sunt necesare, ci despre sistemul economico-social în care aceste drepturi pot prospera. Nici nu cred că aţi citit mai departe de primul paragraf. Deci nici măcar n-aţi început să procedaţi cum v-am invitat.

    Iar în fraza de care v-aţi împotmolit definitiv şi n-aţi mai ieşit din ea, este asta: „singurul sistem care susţine şi protejează drepturile omului este capitalismul”.

    Din ce scrieţi se vede că dv. credeţi că A. Rand înţelege prin „capitalism” sistemul economico-social din România de astăzi. Nu aveaţi nici un motiv să credeţi asta, mai ales că eu vă repet de vreo 4-5 ani că în România nu este capitalism, ci un sistem etatist-mafiot. Asemenea sisteme existau şi prin anii 1960 când a fost scris eseul, de exemplu în America Latină, dar nu pe acestea le considera A. Rand capitaliste.

    Şi nici măcar sistemul din SUA de pe timpul ei nu-l considera capitalist ci etatist, adică un amestec de elemente capitaliste cu elemente socialiste, în care elementele socialiste se amplificau (redistribuirea), iar cele capitaliste regresau (respectarea proprietăţii private).

    A.Rand înţelege prin capitalism un sistem fără elemente socialiste, de redistribuire, care încalcă dreptul la proprietate (pentru dv. trebuie să precizez, deşi se subînţelege: „cea dobândită cinstit”), în care economia şi puterea politică sunt complet separate (fapt care, de altfel, ar face corupţia imposibilă).

    Presupun că asocierea „capitalism” – „drepturile individuale” vi se pare o absurditate deoarece pentru dv. „capitalism” înseamnă sistemul mafiot din România.

    Este vina mea că v-am recomandat să clarificăm ce e cu drepturile pornind direct de la articolul lui Rand: acest articol porneşte de la premiza că cititorul cunoaşte deja câte ceva din ideile autoarei. Eu nu l-am mai recitit de mai multă vreme şi nu-mi mai aminteam că nu este auto-suficient.

    Deci, înainte chiar de a intra în subiectul propriu zis – ce sunt (şi ce NU sunt) „drepturile individuale” – sunt nevoit să abandonez această discuţie cu dv., deoarece a început foarte prost – cu o gravă confuzie (şi cu o insultă – că eu îmi însuşesc „automat” afirmaţiile lui Rand 🙁 )

  • Sfartz Pincu: (11-4-2016 la 07:25)

    @ Alex; Leibovici
    Trageti o concluzie grava si total neadevarata,ca V-am insultat grav cu fraza: „Va insusiti automat afirmatiile lui Rand” !!!
    Afirmatia care Va apartine din comentariul anterior ere:
    „Puteţi porni de la premiza că ideile din articol coincid cu ideile mele”. !
    Si este insultant in insuşirea ideolor ajunse clasice ??
    Sub nicio forma, nu am intentionat vreodata sa Va jignesc,apreciez la maximum,inteligenta,cunostiintele ,competenta si munca Dvs: de redactor,dovada ca nu am publicat absolut nimic,care sa nu treaca prin filtrul ochiului Dvs. competent !!!
    Si Va sigur, ca am citit cu atentie tot articolul,si tocmai pentru ca am alt punct de vedere,pentru majoritatea tezeloei,prin confruntarea cu realitaea diurna,si ar trebui sa scriu foarte mult,dar fizic nu pot-din cauza vederii.

  • Alexandru Leibovici: (11-4-2016 la 08:09)

    @Sfartz Pincu

    > Si este insultant in insuşirea ideolor ajunse clasice ??

    În însuşirea lor – nu, dar în însuşirea lor automată – da.

  • George Petrineanu: (11-4-2016 la 09:25)

    Cu parere de rau, impresia generala data de discurus este o anumita confuzie si tendinte usoare de contrazicere, incercarea de a reabilita nationalismul si a critica aplicarea unor concepte ca drept al omului si ,,atitudine politica adecvata” (folosesc un termen ad-hoc pentru cel uzat de ,,corectitudine politica”).
    Partea de apreciat a discursului este ca ia atitudine critica fata sovaielile politice ale Occidentului.
    Dar a incerca sa faci asta punind sub semnul intrebarii concepte deja acceptate si clarificate ca ,,drepturile omului” nu mi se pare o cale potrivita. Mai ales ca nici nu e necesar. Poti critica UE si Occidentul fara sa aduci in discutie nostalgiile est-europene care includ limitarile drepturilor de exemplu. Am mai comentat mai sus ca drepturile omului in versiunea A Rand nu presupun sa dai unora in lipsa cite ceva (locuri de munca etc) in numele acestor drepturi.
    Coincidenta face ca tot o personalitate din România a declarat mai deunazi drepturile omului drept un lux teoretic.
    In opinia mea, drepturile omului si ,,atitudine politica adecvata” sunt notiuni de operat in sfera sociala in mod similar cu procedurile care se aplica in sala de judecata. Acolo orice judecator stie ca nu poti sa improvizezi in privinta atitudinii fata de un inculpat desi lumea de pe strada se revolta ca respectivul inculpat a fost tratat cu prea multa clementa. Nu in privinta sentintei, ci a faptului ca a fost si el la rindul lui protejat de atacuri si incalcari necuvenite.

    As fi preferat ca chestiunile abordate in discurs (cam multe deodata) sa fi fost tratate in maniera mai neutra, clara si concisa in care A Rand abordeaza drepturile omului. Un discurs cam ,,poetic” si care poate da apa la moara si nostalgicilor est-europeni, xenofobilor etc.

    In ciuda acestor pareri, respect si salut faptul ca cineva nu accepta mecanic concepte impuse centralizat ci pune sub semnul intrebarii ceeace multi altii repeta papagaliceste.

  • Sfartz Pincu: (11-4-2016 la 15:27)

    Este momentul ca lumea Occidentala,sa devina pragmatica in criza provocata de excesul de toleranta, determinat de „imbatarea cu apa curata de izvor”-care sunt libertatile si drepturile omului.Intro situatie de criza,diplomatia lui H.Kiessengher era „sa ascuti criza-pentru a o rezolva! A fost un exemplu stralucit-aplicarea acestei metode,in criza rachetelor din Cuba. Astazi- cochetarea cu Rusia,.de pe pozitiile „lumii libere”-cu fluturarea superioritatii democratiei,libertatilor si drepturilor omului,nu face decat ca Rusia sa simta, si sa profite de „frica” lumii libere,fata de forta ei armata, si fata de agresivitatea politicii duse de Cremlin.Prin mutarile ilegale,in raport cu conventiile internationale,unanim acceptate de membrii ONU si a Consiliului de Securitate,facute de Rusia,lumea s-a trezit drept in fata unui razboi mondial catastrofic,si nu a luat masurile necesare, bazate tot pe inducerea fricii unui agresor potential. Aceeasi atitudine in criza terorismului islamic.

    Masurile luate, de genul interzicerii intrarii anumitor persoane din stafful lui Putin in lumea Occidentala, nu l-a facut pe Putin decat sa rada pana la lacrimi, pentruca -spune el câ sanctiunile impuse persoanelor care nu pot veni din Rusia, vizeaza-din cercul sau de prieteni… „doar doi evrei si un hohol !!” (hohol-etnofolism, un termen injositor, uneori glumet, pentru ucraineni-n.tr.). Daca nu credeti-priviti aici:
    https://www.youtube.com/watch?v=fof_ig9FXvs&nohtml5=False

    Drepturile omului? libertatile omului? democratia? da – pentru locul, timpul si oamenii care le merita.

  • Alexandru Leibovici: (12-4-2016 la 10:44)

    Câteva extrase mai speciale din articol, cu sau fără comentarii.

    (Cum am mai amintit pe ACUM, Ana Blandiana a mai fost şi o înfocată adeptă a orelor obligatorii de religie ortodoxă în şcoli – https://www.youtube.com/watch?v=OlIUjmnu3p0 )

    > goana iraţională a profitului şi progresului („un elan vers le pire”, spunea Cioran)

    > sfârşitul Imperiului Roman se datorează „procesului chimic de amestec al raselor şi etniilor”

    Deci este o chestiune de rase…

    > acelaşi fenomen este previzibil pentru Europa de astăzi;

    > globalizarea de azi este asemenea fenomenelor : De-a lungul istoriei, de la hitiţi, perşi, babilonieni, fenicieni, greci, romani şi până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze şi a făcut-o pe măsura forţelor ei şi a dimensiunilor cunoscute ale lumii.

    > motivaţiile de ordin politic, adesea oculte,

    > Din nefericire părinţii democraţiei, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie şi o Cartă a datoriilor omului. „Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I,

    Ei, dacă a spus însuşi Carol I… Singura datorie a cetăţenilor este să respecte legile. Mai iimportante sunt drepturile cetăţenilor, care restricţii impuse statului de în tendinţa lui naturală de a abuza de putere şi de a oprima oamenii.

    > Lech Walesa : de libertate răul profită mai mult decât binele

    Numai dacă statul nu-şi face datoria. Apoi : eu aş evita să-l citez pe Walesa…

    > Deceniile de represiune sălbatic organizată şi de savante şi diabolice manipulări i-au învăţat pe estici să caute şi să descopere răul programat

    … chiar şi acolo unde nu este. Nu este, în fond, aceeaşi iraţionalitate? De altfel există şi intelectuali români PC.

    > argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie…

    > fenomenul pe care l- a reprezentat creştinismul în căderea unuia [Împeriului Roman], reprezintă lupta pentru drepturile omului azi

    … lupta pentru drepturile omului greşit înţelese

    > există două asemănări [intre Noul Testament şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului] Acestea sunt altruismul şi capacitatea lor de a se lăsa manipulate.

    Altruismul şi manipulabilitatea sunt componente ale drepturilor omului greşit înţelese

    > political correctness, un termen care se foloseşte în general în engleză pentru că tradus şi-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conţin.

    Termenul este de origine est-europeană; în româneşte echivalentul este „a fi pe linie”, pe linia Partidului, desigur… (v. aici) https://en.wikipedia.org/wiki/Political_correctness#Early-to-mid_20th_century

    > corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiţia de credinţă la aceea de dogmă

    Alea greşit înţelese. Drepturile omului veritabile nu sunt drepturi la bunuri şi servicii, ci să fie lăsat în pace – cu condiţia să lase şi el în pace pe ceilalţi

    > potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea,

    Unde scrie în CDO că un imigrant trebuie să fie întreţinut de alţii? Că are dreptul să încalce legile?

    > cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinşi mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intenţiile.

    Pentru că sunt mai suspicioşi – for better or worse

    > comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii

    „Frumoase”? Crede ea! Poate pentru cine era orb la mijloacele preconizate!

    > insistenţele dresării după nişte reguli care te împiedicau să le judeci… interdicţia de a judeca singur cu propriul cap

    Să judeci nu erai împiedicat, erai împiedicat să acţionezi în conformitate cu propria judecată

    > Satanizarea noţiunii de naţiune, naţionalitate, naţionalism de către internaţionalismul proletar sau de către political correctness… are aceleaşi victime: tradiţia, mândria moştenirii din bătrâni şi solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în acelaşi timp popor, dar şi familie.

    „Mândria pentru moştenirea din bătrâni”?? Este normal să te mândreşti pentru ce ai făcut tu însuţi, iar nu alţii. Apoi: „solidaritatea cu cei din neamul tău” – indiferent ce fel de oameni sunt şi de ce eventuale crime s-au făcut vinovaţi? Solidar cu ei ??!!

    > primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăţi apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie.. Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale

    Ideologiile deasupra coeziunii socieale este o noutate? Să vedem… Sfânta Evanghelie după Matei, cap. 10:

    34. Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.
    35. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
    36. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui.
    37. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.

    Şi nu cred că numai la evrei se putea întâmpla asta … 😉 Religiile, şi în general ideologiile, au creat dintotdeauna drame familiale, câteodată sângeroase, războaie literalmente fratricide, în special când era vorba de credinţe noi (după cum se vede mai sus).

    Gata, mă opresc aici, cel puţin pentru moment…

  • George Petrineanu: (12-4-2016 la 11:00)

    @Alexandru

    Apreciez efortul de analiza, si rezultatele!

    > cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinşi mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intenţiile.

    Hm, inexplicabilul este pentru mine ca o mare parte a românilor, dupa 27 de ani de la inlaturarea comunismului, nu pot sa identifice si macar sa se detaseze (de combatut nu e usor) de fasoanele autoritariste si anacronice ale administratiei.

    S-au fript cu ciorba in comunism iar acum s-au relaxat, consolat, si nu mai sufla nici macar in ciorba, da inca in iaurt.

    Nu sunt inpresionat de vigilenta cetatenilor români in a-si apara drepturile elementare si demnitatea in fata unei autoritati. In schimb, vad cit de constienti si fermi sint ,,naivii” de suedezi. Nu e suficient sa fii patit. Trebuie sa stii ce sa pui in loc, sa stii ce-ti doresti si apoi sa o si faci.

  • Alexandru Leibovici: (13-4-2016 la 22:49)

    @Sfartz Pincu

    > Masurile luate, de genul interzicerii intrarii anumitor persoane din stafful lui Putin in lumea Occidentala, nu l-a facut pe Putin decat sa rada pana la lacrimi […]

    Clipul la care vă referiţi este vechi de doi ani şi a fost făcut la doar câteva săptămâni după introducerea primelor sancţiuni. După aceea au urmat câteva valuri de alte sancţiuni. Deci clipul acela nu dovedeşte că Putin mai râde şi acuma. În orice caz, populaţia Rusiei nu râde chiar aşa de tare, mai degrabă rânjeşte strâmb…

    > Drepturile omului? libertatile omului? democratia? da – pentru locul, timpul si oamenii care le merita.

    Nu, ele sunt pentru toată lumea, chiar şi pentru cei care nu le înţeleg şi nici nu-i interesează să le înţeleagă.

  • Sfartz Pincu: (14-4-2016 la 02:39)

    Intrun magazin universal,sunt fel de fel de marfuri. Vine un cumparator,care vrea peste,dar seful de magazin il obliga sa cumpere ridichi ! E corect?
    La fel este si cu democratia,drepturile si libertatile omului.A carui om?,Cand? si Cat?
    Daca oamenii care sufera de foame si de frig,au nevoie de paine si de caldura,iar Dvs. le oferiti,in schimb,”democratie”,drepturile omului”,”libertati”-credeti, ca acei oameni-nu se vor revolta ?
    Da,dupa ce le veti asigura painea si caldura,Îi veti educa pana la un nivel ,in care sa stie ce sa faca cu astfel de „instrumente”, ei pot deveni si clienti pentru bunurile spirituale, pe care Dvs. insistati sa le bagati pe gat oamenilor, cu orice pret.
    Exista doar- „la un moment dat”-pentru orice, inclusiv pentru democratie,drepturi si libertati.

    In exemplul dat de mine, cu Putin razand,se pare ca nu s-a inteles- „subintelesul”—!!
    Si anume ca Putin-este si antisemit si nationalist !. Ha-ha, ati dat in niste evrei si ucraineni-si nu în rusi de -„ai meî”!!. Nu am dreptate ?

  • Stefan N. Maier: (18-4-2016 la 17:29)

    Mi s-a părut deplasată comparaţia persoanelor de orientare homosexuală cu balenele sinucigaşe. Ce ar trebui să înţeleg, asociind această comparaţie cu afirmaţia „dacă lumea ar fi fost creată de poeti, ar fi arătat cu totul altfel”? Oscar Wilde, Arthur Rimbaud, Platon, Walt Whitman, Virginia Woolf, Jean Cocteau, ar fi conceput o lume fără „balene sinucigaşe”?

  • Wanda Lucaciu: (18-4-2016 la 19:27)

    @Dna Blandiana

    „…ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii.”
    Nu-mi vine sa cred ca dv. ati scris acest paragraph. De unde pina unde ati ajuns la aceasta concluzie?
    Unele femei nu pot sa duca o sarcina pina la sfirsit, altele nu sint fertile, unii barbati au sperma infertila. Dupa cum ati scris dv. aceste personae care „in mod natural” nu pot face copii, nu ar trebui sa fie casatoriti legal. Ati auzit ca unele cupluri (heteroxexuale si fara discutie homosexuale) pot avea copii cu ajutorul “in vitro fertilization”? Hm, nu cred!
    Nu-mi vine sa cred ca o persoana de calibrul dv. poate face astfel de afirmatii.

  • George Petrineanu: (19-4-2016 la 07:17)

    Atit cit îmi amintesc, în cele două decenii după 1989 personalitățile românești de buna credință, care doreau revenirea țării la normalitate, nu au ignorat, în marea lor majoritate, faptul că acest lucru trebuia făcut prin reforme, reinnoiri, simplificări, după modele recunoscute ale unor țări de performanță ca Suedia.

    În schimb, au bătut apa în piuă pentru restaurarea unei epoci nostalgice din trecut, cea interbelică, dar care și ea a fost plină de pete și depășită moral.

    Acești intelelecuali/personalități nu aveau cunoștințele necesare despre cum funcționează concret o țară ca Suedia, si probabil nici nu recunoșteau. Dar ei ar fi fost capabili să învețe și să promoveze. Au ales altă cale care era o fundatura.

    Cei care au învățat cum funcționează democrațiile occidentale sint cei care au facut-o involuntar, aflându-se la fața locului, „cufundați” intim în ele.

  • George Petrineanu: (19-4-2016 la 12:39)

    Erata.

    >nu au ignorat, …

    Am vrut să spun exact invers, că au ignorat și chiar respins vehement.

  • Sfartz Pincu: (20-4-2016 la 14:30)

    Frumoase consideraţii George, şi indicaţii pentru personalităţile din România sau de aiurea,dar comiţi două erori la înţelegere a situaţiei reale din ţară:
    1. Nu a existat nici în visele acelor personalităţi, intenţia de a aplica vreun model,-din trecut sau de astăzi-ţara a fost aruncată cu rea intenţie în haos,în ape tulburi-ca să poată beneficia şi profita din plin- o clicâ de mafioţi fără scrupule.
    2. Puterea reală,cea executivă, nu este în mâna personalităţilor din posturile de preşedinte de republicâ şi a prim-ministrului, ci în mâna Parlamentului,un colsectiv de oameni corupţi,care îşi acoperă venalitatea,prin faptul că „de principio”-un organ ales reprezintă şi exprimă voinţa poporului !
    „Aici este îngropat câinele”-vorba lui Mark Twen ! În România,o reforma reală şi aplicarea modelului suedez, de exemplu, (este un vis frumos !), este posibilă numai după retrogradarea puterii Parlamentului şi predarea puterii, fie preşedintelui, fie prim-ministrului,sau-de ce nu-unui monarh.



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Axiomele secolului XXI (folclor)

Poartă-te frumos cu copiii tăi. Ei îţi vor alege azilul. // Împrumută bani de la un pesimist. Nu se aşteaptă...

Închide
3.236.70.233