Pentru lista tuturor capitolelor apărute vezi aici.
* * *
Munca mea este destul de încordată: am de înfruntat chinurile studiului într-o limbă străină, când eşti silit să deschizi dicţionarul de zeci de ori într-o singură dimineaţă şi să-ţi întrerupi lectura aproape la fiecare pagină pentru a-ţi nota cuvintele noi; am început însă să cunosc şi satisfacţiile examenelor trecute într-o limbă pe care cu o jumătate de an în urmă abia o înţelegeam …
La cel dintâi examen de aici, fixat pentru mijlocul anului universitar, am fost cuprins de emoţii până când am primit întrebările – nu ştiam cum mă voi descurca într-o limbă străină. Apoi mi-am dat seama că stăpânesc subiectele, limba s-a dezlegat şi am vorbit cu relativă uşurinţă. În primul an am dat trei examene – socotindu-l şi pe cel de la limba străină.
În legătură cu acest ultim eveniment, s-a iscat un mic incident. M-am hotărât să dau examen la limba franceză, pe care, ca orice intelectual român, o cunosc bine. Şi, într-adevăr, n-am avut nicio dificultate, profesoara, cu care am comentat liber un film francez – realizat după un roman al lui Zola şi rula acum pe ecranele din oraş – s-a arătat încântată de cunoştinţele şi deprinderile mele de a vorbi această limbă. Am făcut şi o traducere din franceză în rusă.
După acest examen, am avut însă o surpriză din partea Organizaţiei studenţilor şi aspiranţilor români din Universitate. Mi s-a adus la cunoştinţă că examenul de limbă rusă este obligatoriu şi că nu se consideră stagiul de pregătire încheiat până nu-l voi trece pe acesta. Le-am comunicat celor din biroul organizaţiei că, în prealabil, am consultat conducerea catedrei mele, care a fost de acord să dau examen la franceză, limba străină constituind un obiect la alegere, care rămâne, deci, la latitudinea aspirantului.
Cei din organizaţie au insistat că trebuie să dau neapărat examen de limba rusă. Le-am replicat că nu înţelegeam de ce mai este necesar un astfel de examen, din moment ce două examene s-au desfăşurat în limba rusă.
Până la urmă, am fost convocat la o discuţie chiar de „tovarăşul Vlase”, preşedintele Comitetului pe oraş al Organizaţiei, care m-a informat că este vorba despre o hotărâre a ambasadei noastre de la Moscova şi, ca atare, trebuie respectată. Am convenit să dau şi acest examen, dar mai târziu, după ce voi termina cu celelalte, stabilite împreună cu conducătorul ştiinţific (să mă pot ocupa apoi de teză, cât mai repede).
În toamnă, după ce voi veni din vacanţă cu forţe noi, urmează să trec ultimul examen – specialitatea propriu-zisă – şi să încep lucrul la disertaţie. Apoi, voi da şi examen la limba rusă, o simplă formalitate acum. Principalul îl constituie elaborarea lucrării; examene dădusem destule până acum !
* * *
În acest prim an universitar petrecut în altă ţară, nu am legat vreo prietenie mai strânsă cu fete întâlnite aici, deşi am cunoscut mai multe, deosebit de sociabile. Unele îmi plăcuseră de la prima vedere, dar, pe măsură ce căutam să mă împrietenesc cu ele, eram dezamăgit … Gânduri şi dorinţe naive, lipsite de maturitate, câte o remarcă infantilă, ce releva lipsa lor de personalitate, iar uneori idealuri neobişnuite, făceau imposibili paşii următori. Aveam şi o explicaţie pentru unele: studentele sunt aici foarte tinere, şcoala generală având durata de doar zece ani.
În primăvară, o întrebasem pe Svetlana, studentă în anul I la Arhitectură – o fată drăguţă, chiar frumoasă, atentă la ce-i spuneam eu – dacă simte în suflet venirea primăverii. Ea s-a arătat surprinsă:
– Dar există suflet ? Nouă ni s-a spus la şcoală că nu există.
Era replica desăvârşită a unui elev silitor, care nu iese din cuvintele unui profesor mediocru … S-a arătat extrem de surprinsă când, pretextând pregătirea unui examen, am insistat să nu mai fixeze o întâlnire în luna care urma:
– Dar ne înţelegeam atât de bine ! a replicat ea foarte surprinsă.
Înainte de vacanţa de vară, am făcut o cunoştinţă care m-a atras la început. Angela, o fată frumoasă şi sinceră, nu a căutat să-şi ascundă dorinţa de a ne împrieteni. Ne-am întâlnit de câteva ori aici, dar a insistat să-i fac şi o vizită acasă, în Bucureşti. M-a izbit la ea faptul că, deşi trecea drept o fată „deşteaptă”, îşi făcea un ideal dintr-o anume situaţie materială şi socială (aflasem, de altfel, că tatăl ei ocupa o funcţie importantă în aparatul de stat). Am fost foarte surprins să găsesc la această fată, provenind dintr-o familie care avea o origine modestă, concepţii cel puţin stranii: revendica pentru sine o poziţie privilegiată, nu voia să stea de vorbă cu „oricine”, pretindea ca viitorul ei soţ să locuiască într-un anume cartier de elită al Capitalei (ca şi părinţii ei), făcându-şi din toate acestea un ideal …
* * *
Într-o seară de sâmbătă, la începutul noului an universitar, am făcut o vizită, împreună cu prietenul Victor Andreescu, la un cămin de fete, pentru a înmâna unei cunoştinţe pachetul adus de noi de curând din ţară, de la părinţii ei.
La înapoiere, noi doi continuam o discuţie agreabilă, într-un fel amuzantă, de sfârşit de săptămână – ori de vacanţă –, începută la căminul fetelor.
Acolo, la cămin, trecusem repede de la una la alta: ultimele noutăţi din ţară, apoi evenimentele culturale de aici, cu adevărat remarcabile, relatate de fete; era vorba, în principal, de săptămânile închinate, pe rând, filmului francez, italian, englez, iar mai recent, american, precum şi de turneele unor cântăreţi de estradă din Occident şi a unui ansamblu de operă din Statele Unite. Se aştepta şi vizita unui portavion englezesc – o premieră absolută chiar şi pentru acest mare port. Intrasem, cu adevărat, în epoca „întrecerii paşnice între cele două sisteme” …
Am comentat, printre altele, şi o ştire recentă: un student român, cunoştinţă comună, s-a căsătorit cu o fată din acest oraş, studentă şi ea. Fetele dezaprobau în termeni categorici hotărârea băiatului. De la tema căsătoriei între străini, discuţia a alunecat la o chestiune adusă în dezbatere de îndârjirea fetelor: unde sunt mai multe femei frumoase – aici sau la noi ? Pledând pentru propria cauză, ele susţineau, bineînţeles, că în România sunt mai multe femei frumoase. Victor Andreescu împărtăşea un punct de vedere opus – lui i se păreau mai frumoase fetele de aici.
Evident, discuţia nu putuse fi tranşată … şi acum la întoarcere, în tramvai, el invoca în sprijinul opiniei sale argumente cât mai variate.
Deodată, Andreescu îşi întrerupse demonstraţia, atrăgându-mi triumfător luarea-aminte asupra unui argument viu, care îi favoriza punctul de vedere.
– Iată şi una foarte frumoasă, ce mai zici ?
Fata s-a urcat în tramvaiul nostru. El completează:
– Precis e medicinistă.
– De unde ştii ?
– Ai să vezi !
Am cercetat-o atent, cu ochi critic, pe cea care se urcase atunci în tramvaiul nostru: o fată înaltă, blondă, coborâtă parcă dintre gheţurile fiordurilor.
– Da, e frumoasă. Are ceva deosebit, care impune. Şi pare foarte sigură pe sine.
N-am vrut să-i dau întru totul dreptate prietenului meu (nu am spus că e foarte frumoasă), pentru că el ar fi interpretat aprecierea mea ca o capitulare. Apoi, mă amuza insistenţa cu care Andreescu îşi argumenta teza sa – cu exemple vii – încă de la cămin. Eu eram împotriva punctelor de vedere extreme şi înclinam să cred că în toate ţările există un procent constant, aproximativ egal, de femei frumoase, faţă de numărul lor total. Numai deosebirile de gust, preferinţele personale sau interesul – ca în cazul fetelor – te făceau să susţii că într-o anume ţară sunt mai multe femei frumoase.
Andreescu căutase mereu să mă convingă prin cât mai multe exemple concrete de justeţea opiniei sale: acum, în tramvai, i se părea că a găsit argumentul suprem – o fată foarte frumoasă, la numai cinci frumoase, câte numărase – pe stradă – de când ne-am urcat în vehicul ! Tramvaiul e aproape gol la ora aceasta târzie şi o putem privi în voie pe noua venită, băncile fiind aşezate cu spatele la pereţii laterali, ca la metrou. Este o tânără blondă, cu înfăţişarea unei scandinave. Are cu ea o servietă sui-generis, un fel de geamantănaş pentru cărţi – la modă printre studenţi – care îi trădează de îndată ocupaţia.
După ce mi-am spus părerea asupra ultimului „argument”, invocat de prietenul meu, am căutat să schimb vorba. Dar el nu s-a dat bătut aşa de repede, mai ales că împrejurarea îl favoriza. Fata e la câţiva paşi de noi; neslăbind deloc din ochi pe noua venită, Andreescu începe să-mi descrie toate farmecele ei: picioare frumoase, talie suplă, sâni obraznici şi – „ia priveşte !” – un nas princiar, purtat cu demnitate … Procedează în aşa fel, încât studenta să-şi dea seama că e în atenţia noastră, să-şi îndrepte şi ea din când în când privirile spre noi, intrigată de interesul nedeghizat pe care i-l arată cei doi tineri străini.
– Hai să intrăm în vorbă cu ea, propune Andreescu.
– La ora asta ? obiectez eu.
– E sâmbătă seara; hai, că trebuie să fie bine dispusă – mâine are şi ea zi liberă !
Întâmplarea a făcut că fata s-a pregătit să coboare în aceeaşi staţie cu Andreescu. Deşi eu mai aveam puţin de mers, am coborât, la insistenţele celuilalt, cu perspectiva de a încheia printr-o nouă cunoştinţă această zi. La urma urmei, era o fată destul de drăguţă …
Andreescu găseşte imediat un pretext, pentru a intra în vorbă cu această frumuseţe nordică: se interesează de o stradă.
De la primele cuvinte, fata se convinge că suntem străini şi ne răspunde cu acea amabilitate, nu lipsită de o legitimă curiozitate, cu care sunt întâmpinaţi străinii pretutindeni:
– Nu-i departe de aici, e tocmai în direcţia în care merg eu.
– Probabil că locuiţi la căminul mediciniştilor, presupun eu (mi-am amintit de unde ştia Andreescu că e medicinistă: căminul Institutului respectiv se afla în apropiere). Şi pentru că pe faţa noii cunoştinţe se putea citi un răspuns afirmativ, prietenul meu i-o luă înainte cu o nouă întrebare:
– În ce an sunteţi ?
Surprinsă de siguranţa cu care i se vorbea, studenta zâmbeşte mai întâi, părând amuzată. Ne examinează câteva clipe, apoi răspunde, fără să-şi ascundă un aer triumfător:
– În anul V !
– E zâmbitoare, şopteşte Andreescu în româneşte. Întăresc şi eu aprecierea lui.
– Ce-aţi spus ? întrebă cu nedumerire studenta, care nu putuse înţelege schimbul nostru de cuvinte.
– Că e cald şi frumos în seara aceasta, „traduc” eu.
– E, într-adevăr, frumos, confirmă ea. Dar nu-i frumos să vorbiţi într-o limbă străină, adaugă studenta, amuzată de jocul ei de cuvinte şi având aerul că ne dă o lecţie (cum se obişnuieşte, deseori, aici).
– Eşti aproape doctoriţă, constată, cu admiraţie prefăcută, prietenul meu, el însuşi medic, care însă nu-şi dezvăluise profesia. Probabil că ai şi operat.
– Da, desigur !
– Ce interesant trebuie să fie ! Şi ce operaţie ai făcut ?
– De apendicită. Şi nu una singură …
Precizarea de la urmă părea să spună că nu e o operaţie oarecare. Aspirantul dă din cap admirativ, deşi înţelegea că studenta abia începe practica la chirurgie.
– Şi cum vă cheamă ? (E o formulă protocolară, utilizată frecvent aici în asemenea situaţii).
Fata zâmbeşte, voind să arate că nu se simte deloc tulburată de întrebările cu care e asaltată; răspunde prompt:
– Veronica.
Ca să-şi verifice o ipoteză, întreabă la rândul ei:
– Sunteţi români, nu-i aşa ?
– Cum de-ai ghicit ? intervin eu, surprins de perspicacitatea fetei.
– Sunt şi la noi, la Institutul de Medicină nr. 1, „democraţi” [denumire prescurtată pentru studenţii din „ţările de democraţie populară”]. Cum v-am văzut, mi-am închipuit că sunteţi unguri sau români, spune studenta. După felul de a vorbi şi de a vă purta, mi-am dat seama că sunteţi români, precizează Veronica, zâmbind cu subînţeles …
– Acum e rândul nostru să ne prezentăm, se simte obligat prietenul meu să răspundă la amabilitatea studentei, voind de fapt să păstreze el iniţiativa. Ţi-l prezint pe prietenul meu, el e filosof !
– Îmi pare bine. Veronica înclină capul zâmbind, de astă dată probabil de originalitatea acestui mod de a face cunoştinţă sau, poate, de titlul cu care mă onorase prietenul.
Am înclinat capul, mi-am spus numele mic şi am continuat astfel:
– Fiindcă noi ne cunoaştem, să ţi-l prezint pe prietenul meu. El e chirurg, mai precizez eu, dezvăluind intenţionat profesia amicului.
– Chirurg ?! Nu-şi poate reţine o exclamaţie Veronica. Ia te uită, ce şiret ! N-ai suflat un cuvânt despre asta până acum, îi reproşează ea, ameninţându-l cu degetul, în glumă.
Oprindu-se la intersecţia a două străzi, studenta ne spune îndatoritoare, dar cu o precizare care nu putea fi echivocă:
– Aceasta e strada ! Eu continui drumul şi am să merg singură !
Dar medicul nu epuizase încă sacul cu întrebări. I se adresează din nou, insinuant:
– Bine, dar nu ne-ai spus de unde veneai la ora asta ?
– De la o mătuşă, pe care n-am văzut-o de mult ! răspunde prompt studenta, de parcă ar vrea să-i închidă gura.
– Şi de ce n-ai văzut-o de mult ? Se poate ?!
– Pentru că după cursuri merg la serviciu, explică Veronica, cu aerul că a obţinut o victorie deplină.
– Ai şi serviciu, bravo ! Şi unde lucrezi ?
– Am o jumătate de normă la un spital de copii. Dar e târziu, eu vă doresc noapte bună.
Studenta voia să încheie discuţia …
– Vai, ce grăbită eşti ! remarc eu. Nici n-ai spus când ne mai vedem ?! De exemplu, mâine, vin tot eu cu o propunere, cred că eşti liberă ?
– Vreţi să ne mai vedem ?
– Daaa … sigur, răspundem amândoi, cu o convingere uşor afectată.
Fata se gândeşte câteva clipe. Ne priveşte pe rând.
– Bine, veniţi mâine după-amiază aici, la ora 5. Amândoi.
– Eu n-am să pot veni, constată medicul, sunt de gardă …
– Atunci, altă dată, sugerează Veronica.
– Altă dată el, am ţinut eu să precizez. Eu pot veni mâine …
Amuzată, noua cunoştinţă a hotărât ca a doua zi, duminică, să se întâlnească cu mine, iar cu celălalt – când va fi liber ! Am stabilit apoi locul şi ora exactă a întâlnirii.
Rămaşi singuri, am comentat cu însufleţire rezultatele iniţiativei care pornise de la prietenul meu: o fată frumoasă, ce pare deşteaptă şi are simţul umorului. La despărţire, Andreescu îmi spune:
– Dacă vine mâine la întâlnire, mie să-mi mulţumeşti !
Va urma…