caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Repere carteziene



 

Drepturile omului

de (24-2-2016)

 
AynRand[Text prescurtat]
Cine doreşte promovarea unei societăţi libere, adică a capitalismului, trebuie să înţeleagă că baza indispensabilă a acesteia o constituie principiul drepturilor omului. Cine doreşte să sprijine drepturile omului, trebuie să înţeleagă că singurul sistem care le susţine şi le protejează este capitalismul. Iar cine doreşte să evalueze relaţia care există între libertate şi obiectivele intelectualilor din zilele noastre, poate să o facă prin simpla constatare a faptului că conceptul de drepturi individuale este fie eludat, fie deformat sau pervertit, şi este arareori discutat, ceea ce este bătător la ochi în special din partea aşa numiţilor „conservatori”.

„Drepturile” sunt o noţiune care ţine de domeniul moralei; este conceptul ce furnizează tranziţia logică între principiile care ghidează activităţile individului şi cele care ghidează relaţiile acestuia cu alţii, este conceptul care protejează morala individuală într-un context social, este legătura între codul moral al individului şi codul legal al societăţii, între etică şi politică. Drepturile individuale constituie mijlocul prin care societatea este subordonată legii morale.

Orice sistem politic se bazează pe un anumit cod etic. Codurile etice dominante în istoria omenirii au fost varietăţi ale doctrinei altruist colectiviste, care subordona individul unei autorităţi superioare, fie ea mistică sau socială. Ca urmare, cele mai multe dintre sistemele politice erau varietăţi ale aceleiaşi tiranii etatiste, deosebindu-se între ele nu în mod principial, ci doar prin grad, fiind limitate numai de factori întâmplători, ca tradiţia, haosul, conflictele sângeroase şi prăbuşirile periodice. Sub toate aceste sisteme, morala era un cod aplicabil numai indivizilor, nu şi societăţii. Societatea era plasată în afara legii morale, ca întruchipare, sursă sau unic tălmaci al ei, iar inculcarea ideii obligativităţii auto-sacrificiului în numele societăţii era privită ca obiectiv principal al eticii în existenţa pământeană a omului.

Dat fiind că „societatea” nu există ca entitate, căci societatea nu este altceva decât un număr de persoane individuale, rezulta, în practică, că cei ce erau dispensaţi de respectarea legii morale erau conducătorii societăţii; supunându-se numai ritualurilor tradiţiei, ei deţineau o putere absolută şi pretindeau supunere oarbă pe baza principiului implicit „binele este ceea ce este bine pentru societate (sau pentru trib, rasă, naţiune), iar edictele conducătorului sunt vocea acestuia pre pământ”.

Aceasta era valabil pentru toate sistemele etatiste, pentru toate versiunile eticii altruist-colectiviste, fie ea mistică sau socială. „Dreptul divin al regilor” rezumă teoria politică a primei versiuni, iar Vox populi, vox dei — a celei de a doua. Iată câteva dovezi: teocraţia Egiptului antic, cu faraonul ca zeu întruchipat, regula absolută a majorităţii, sau democraţia din Atena, statul bunăstării sociale instaurat de împăraţii romani, Inchiziţia spre sfârşitul Evului Mediu, monarhia absolută din Franţa, statul bunăstării sociale în Prusia bismarckiană, camerele de gazare ale Germaniei naziste, şi adevăratul abator care a fost Rusia Sovietică.

Toate aceste sisteme erau expresia eticii altruist colectiviste, numitorul lor comun fiind faptul că societatea se plasa deasupra legii morale, ca un idol atotputernic şi suveran al bunului plac. Prin urmare, toate aceste sisteme erau, din punct de vedere politic, variante ale unei societăţi amorale.

Realizarea cea mai profund revoluţionară a Statelor Unite ale Americii a fost că societatea a fost subordonată legii morale.

Principiul drepturilor individuale ale omului a reprezentat extinderea moralei asupra sistemului social, şi anume ca o îngrădire a puterilor statului, ca o apărare a individului împotriva forţei brutale a colectivului, ca o subordonare a puterii dreptului. Statele Unite ale Americii au fost prima societate morală din istorie.

Toate societăţile anterioare l-au privit pe individ ca pe un mijloc, ca pe un obiect de sacrificiu în vederea atingerii scopurilor altora, iar societatea au privit o ca pe un scop în sine. Statele Unite însă l-au privit pe om ca pe un scop în sine, iar societatea au considerat-o drept un mijloc al convieţuirii paşnice, ordonate, voluntare între indivizi. Toate sistemele anterioare au considerat că viaţa omului aparţine societăţii, că societatea poate face cu ea tot ce doreşte, şi că orice libertate de care eventual se bucură îi este acordată ca o favoare, prin îngăduinţă, şi îi poate fi retrasă în orice moment. Statele Unite au statuat că viaţa îi aparţine omului de drept (adică în virtutea unui principiu moral şi în virtutea naturii sale), că un drept este o proprietate a individului, că societatea ca atare nu are nici un fel de drepturi, şi că singurul obiectiv moralmente justificat al statului este protejarea drepturilor individuale.

Un „drept” este un principiu moral ce defineşte şi consfinţeşte libertatea de acţiune a individului în context social. Nu există decât un singur drept fundamental (în sensul că toate celelalte sunt consecinţe ale acestuia): dreptul individului asupra propriei sale vieţi. Viaţa este un proces al acţiunii de autosubzistenţă şi autogenerare; dreptul la viaţă înseamnă dreptul de a se angaja în activităţi de autosubzistenţă şi autogenerare, adică libertatea de a întreprinde toate acţiunile cerute de natura omului ca fiinţă raţională în vederea întreţinerii, avansării, împlinirii şi mulţumirii în viaţă (Acesta este sensul dreptului la viaţă, la libertate şi la căutarea fericirii [înscris în Declaraţia de independenţă din 1776, n.tr.]).

Conceptul de „drepturi” se referă numai la acţiune, mai precis la libertatea de acţiune. El înseamnă a fi liber de constrângere, de amestec din partea altor oameni.

Astfel, un drept este — pentru fiecare individ — o autorizare morală de natură pozitivă, şi anume a libertăţii sale de a acţiona în conformitate cu propria lui judecată, pentru atingerea propriilor lui obiective, prin propria lui opţiune voluntară, neconstrânsă. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi, drepturile lui nu impun asupra acestora nici o obligaţie, cu excepţia uneia de natură negativă: de a se abţine de la violarea drepturilor lui.

Dreptul la viaţă este sursa tuturor drepturilor, iar dreptul la proprietate este singurul mijloc de realizare a acestui drept. Fără dreptul de proprietate nu sunt posibile nici un fel de alte drepturi. Dat fiind că omul trebuie să se menţină în viaţă prin propriile sale eforturi, omul care nu are drept asupra produsului efortului său, nu are mijloace să se menţină în viaţă. Omul care produce, în timp ce alţii dispun de produs, este un sclav.

Este important de avut în vedere faptul că dreptul la proprietate este, ca şi toate celelalte drepturi, un drept la acţiune: el nu este dreptul la un obiect care să-i fie oferit, ci dreptul la acţiune şi la consecinţele producerii sau dobândirii acelui obiect. Dreptul la proprietate nu este o garanţie că un om va dobândi vreo proprietate, ci doar o garanţie că o va poseda dacă o va dobândi. Dreptul la proprietate este dreptul de a dobândi, de a păstra, de a folosi şi de a înstrăina valori materiale.

Conceptul de drepturi individuale este atât de nou în istoria omenirii, încât cei mai mulţi oameni nu l-au înţeles întrutotul nici până în ziua de azi. În conformitate cu cele două teorii ale eticii, cea mistică, respectiv cea socială, unii afirmă că drepturile ar fi un dar al lui Dumnezeu, iar alţii că ar fi un cadou al societăţii. În realitate, sursa drepturilor este natura umană însăşi.

Declaraţia de I ndependenţă arată că oamenii „sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile”. Indiferent dacă se consideră că omul este un produs al unui creator sau al naturii, problema originii omului nu schimbă faptul că el este o entitate de un fel deosebit, şi anume o fiinţă raţională, că nu poate funcţiona sub constrângere şi că drepturile constituie condiţia necesară pentru succesul modului său specific de supravieţuire.

„Sursa drepturilor omului nu este legea divină sau vreo lege a Congresului, ci legea identităţii. A este A, iar un Om este un Om. Drepturile sunt condiţii de existenţă cerute de natura umană pentru propria ei supravieţuire. Dacă e ca omul să trăiască pe pământ, este drept ca el să şi folosească mintea, este drept ca el să acţioneze în conformitate cu propria-i judecată liberă, este drept să muncească pentru valorile sale şi să-şi păstreze roadele muncii. Dacă scopul său este viaţa pământeană, el are dreptul să trăiască ca o fiinţa raţională, căci natura îi interzice să fie iraţional” (cf. Atlas Shrugged).

A viola drepturile omului înseamnă a-l forţa să acţioneze împotriva propriei sale judecăţi sau a-i confisca valorile. Există, în esenţă, o singură cale de a o face: prin folosirea forţei fizice. Există doar doi potenţiali violatori ai drepturilor omului: criminalii şi statul. Marea realizare a Statelor Unite a fost să marcheze net distincţia între cei doi, interzicându-i celui de al doilea să practice o versiune legalizată a activităţilor celui dintâi.

Declaraţia de Independenţă a formulat principiul că, „pentru a garanta aceste drepturi, printre oameni se instituie guverne”. Acest principiu constituie singura justificare validă pentru existenţa unui instrument de guvernare (statul) şi specifică unica funcţiune acceptabilă a statului: protecţia drepturilor omului prin protejarea acestuia de violenţa fizică.

În acest fel, funcţia statului a fost schimbată de la cea de stăpânitor la cea de slujitor. Pentru a apăra pe oameni de criminali a fost instituită puterea de stat, iar pentru a-i apăra de stat a fost scrisă Constituţia. Declaraţia drepturilor omului [Bill of Rights, cele 10 Amendamente la Constituţia SUA/n.t.] era îndreptată nu împotriva cetăţenilor individuali, ci împotriva statului, ca o declaraţie explicită că drepturile individuale prevalează asupra oricăror forţe publice sau sociale.

Rezultatul acestor schimbări a fost un gen de societate civilizată pe care, pentru o perioadă de circa o sută cincizeci de ani, America era pe punctul să o realizeze. O societate civilizată este cea în care forţa fizică este eliminată din relaţiile umane, în care statul, acţionând ca poliţist, poate folosi forţa, dar numai ca răspuns şi numai împotriva celor ce iniţiază folosirea ei.

Aceasta a fost semnificaţia şi intenţia fundamentală a filosofiei politice a Americii, care e implicit conţinută în principiul drepturilor individuale. Dar acest principiu nu a fost formulat explicit, nu a fost integral acceptat şi nu a fost consecvent practicat.

Contradicţia internă a Americii a fost etica altruist-colectivistă. Altruismul este incompatibil cu libertatea, cu capitalismul şi cu drepturile individuale. Nu se poate împăca căutarea fericirii cu statutul moral de animal de sacrificiu.

Conceptul de drepturi individuale a fost cel ce a dat naştere societăţii libere. De aceea distrugerea societăţii libere trebuia să înceapă cu distrugerea drepturilor individuale.

O tiranie colectivistă nu îndrăzneşte să înrobească o ţară printr-o confiscare deschisă a valorilor ei, materiale sau morale. Înrobirea trebuie făcută printr-un proces de corupere din interior. Tot aşa cum, pe plan material, prădarea bogăţiilor unei ţări este realizată prin provocarea inflaţiei monedei sale, tot aşa suntem astăzi martori ai unui proces de inflaţie aplicat domeniului drepturilor omului. Acest proces aduce cu sine un număr atât de mare de „drepturi” nou promulgate, încât oamenii nici nu mai observă că sensul conceptului de drepturi individuale este pe punctul de a fi răsturnat. Tot aşa cum banii falşi alungă pe cei veritabili, aceste aşa zise „drepturi” neagă drepturile veritabile.

Este interesant de relevat faptul că niciodată nu am asistat la o asemenea proliferare, în toată lumea, a două fenomene contradictorii: a aşa numitelor „noi drepturi” pe de o parte, şi a lagărelor de muncă forţată, pe de alta.

„Trucul” a constat în a deplasa conceptul de drept din domeniul politic în cel economic.

Platforma Partidului Democrat din 1960 ilustrează această deplasare într-un mod pregnant şi explicit. Ea declară că o administraţie Democrată „va reafirma declaraţia drepturilor economice, pe care Franklin Roosevelt a întipărit o în conştiinţa noastră naţională cu şaisprezece ani în urmă”.

Să avem clar în minte sensul noţiunii de drepturi când citim lista pe care ne-o oferă această platformă:

„1. Dreptul la un loc de muncă util şi remunerativ în industria, comerţul, agricultura sau minele naţiunii;

2. Dreptul de a câştiga suficient pentru a-şi asigura suficientă hrană, îmbrăcăminte şi recreaţie;

3. Dreptul fiecărui fermier de a cultiva şi a vinde produsele sale cu un câştig care să i aducă lui şi familiei sale un nivel de viaţă decent;

4. Dreptul fiecărui om de afaceri şi industriaş, mic sau mare, de a activa într-o atmosferă lipsită de concurenţă neloială şi de dominaţia monopolurilor locale şi străine;

5. Dreptul fiecărei familii la un cămin decent;

6. Dreptul la îngrijire medicală adecvată şi la posibilitatea de a se bucura de sănătate;

7. Dreptul la o protecţie adecvată faţă de dificultăţile economice legate de vârsta înaintată, de boală, accidente şi şomaj;

8. Dreptul la un învăţământ de calitate.”

O singură întrebare, pusă după fiecare din aceste opt propoziţii, ar lămuri problema: pe socoteala cui?

Locurile de muncă, hrana, îmbrăcămintea, recreaţia (!), locuinţele, îngrijirea medicală, învăţământul etc., nu cresc în copaci. Acestea sunt valori create de om, sunt bunuri şi servicii produse de oameni. Cine va trebui să le furnizeze celor care au „dreptul” la ele?

Dacă unii au dreptul la produsele muncii altora, atunci aceşti alţii sunt lipsiţi de drepturi şi sunt condamnaţi la muncă silnică.

Orice pretins „drept” al unui om, al cărui realizare implică încălcarea drepturilor altuia, nu este şi nu poate fi un drept.

Nimeni nu are dreptul să impună vreo obligaţie neconsimţită, vreo îndatorire nerăsplătită sau vreo servitute involuntară altui om. Nu poate exista vreun „drept de a înrobi„.

Un drept nu include realizarea sa materială de către alţii; el include numai libertatea de a dobândi această realizare prin efort propriu.

Observaţi, în acest context, exactitatea exprimării Părinţilor Fondatori [ai S.U.A, autorii Declaratiei de independenţă şi ai Constituţiei, printre care Thomas Jefferson, James Madison, George Washington; n.t.]: ei au vorbit despre dreptul la căutare a fericirii, şi nu despre dreptul la fericire. Aceasta înseamnă că omul are dreptul să întreprindă tot ce consideră necesar pentru a-şi realiza fericirea; nu înseamnă că alţii trebuie să-l facă fericit.

Dreptul la viaţă înseamnă că omul are dreptul să se întreţină prin munca sa proprie (la orice nivel economic, atât de înalt cât se va pricepe); acest drept nu înseamnă că alţii sunt obligaţi să-i furnizeze cele necesare.

Dreptul la proprietate înseamnă că omul are dreptul să întreprindă activităţile economice necesare pentru a dobândi bunuri, pentru a le folosi sau a le înstrăina; el nu înseamnă că alţii sunt obligaţi să-i furnizeze aceste bunuri.

Dreptul la libertate a cuvântului înseamnă că omul are dreptul să şi exprime ideile, fără riscul de reprimare, amestec sau acţiuni punitive din partea statului. El nu înseamnă că alţii trebuie să-i furnizeze o sală de conferinţe, un post de radio sau o maşină de imprimat prin care să-şi poată exprima ideile.

Orice întreprindere care implică mai mult decât o singură persoană necesită consimţământul voluntar al fiecărui participant. Fiecare din ei are dreptul la propria-i decizie, dar nimeni nu are dreptul de a impune altora aceste decizii.

Nu există vreun „drept la un loc de muncă”, există doar dreptul la liberul schimb, adică dreptul de a accepta un post, dacă un altul doreşte să-l angajeze. Nu există un „drept la un cămin”, ci numai dreptul la un schimb liber: dreptul de a şi-l construi, sau de a-l închiria, sau de a-l cumpăra. Nu există „dreptul la un salariu sau un preţ ‘echitabil'”, dacă nimeni nu doreşte să-l plătească, să angajeze pe cineva sau să-i cumpere produsul. Nu există un „drept al consumatorilor” la lapte, încălţăminte, filme sau şampanie, dacă niciun producător nu doreşte să producă aceste mărfuri (există numai dreptul de a le fabrica singur). Nu există „drepturi” ale grupurilor speciale, nu există „drepturi ale fermierilor, muncitorilor, industriaşilor, oamenilor de afaceri, salariaţilor, patronilor, ale vârstnicilor, ale tinerilor, ale celor încă nenăscuţi”. Nu există decât Drepturile Omului, drepturi pe care le are fiecare individ şi le au toţi oamenii în calitatea lor de indivizi.

Dreptul de proprietate şi dreptul la liberul schimb sunt singurele „drepturi economice” (acestea sunt, de fapt, drepturi politice); nu poate exista vreo „declaraţie a drepturilor economice„. Este de notat, însă, că adepţii acestora din urmă aproape că le au distrus pe primele.

Amintiţi vă că drepturile constituie principii morale care definesc şi protejează libertatea de acţiune a omului, dar care nu impun îndatoriri altor oameni. Cetăţenii individuali nu-şi constituie o ameninţare reciprocă în ceea ce priveşte drepturile sau libertăţile. Un cetăţean particular care recurge la forţă şi încalcă drepturile altora este un criminal, iar împotriva acestuia oamenii beneficiază de protecţia legii.

Criminalii au constituit o mică minoritate în toate timpurile şi în toate ţările. Răul pe care aceştia l-au făcut omenirii este infinitezimal în comparaţie cu toate ororile — măcelurile, războaiele, persecuţiile, confiscările, înfometările, înrobirile, pustiirile — săvârşite de puterea de stat. Statul constituie ameninţarea potenţială cea mai periculoasă la adresa drepturilor omului, deoarece statul deţine în mod legal monopolul folosirii forţei împotriva unor victime, care, ele însele, sunt în mod legal dezarmate. Când statul nu este limitat şi restrâns de respectarea drepturilor omului, el devine duşmanul lor cel mai periculos, duşmanul lor de moarte. Declaraţia drepturilor omului a fost scrisă nu ca o protecţie împotriva acţiunilor indivizilor, ci împotriva acţiunilor statului.

Observaţi acum procedeul prin care această protecţie este pe cale de a fi distrusă.

Procedeul constă în a atribui cetăţenilor particulari încălcările specifice ce sunt interzise prin Constituţie statului (încălcări pe care cetăţenii particulari nici nu au puterea să le comită), dispensând astfel statul de orice restricţii. Deplasarea devine din ce în ce mai vizibilă în domeniul libertăţii cuvântului. De mulţi an, colectiviştii propagă ideea că refuzul unui individ de a finanţa un oponent constituie o încălcare a libertăţii cuvântului acestui oponent şi că este un act de „cenzură”.

Este un act de „cenzură”, afirmă aceştia, dacă un ziar refuză să angajeze sau să publice autori ale căror idei sunt diametral opuse politicii acelui ziar.

Este un act de „cenzură”, afirmă aceştia, dacă oamenii de afaceri refuză să publice anunţuri publicitare în ziarele care îi înfierează, îi insultă şi îi împroaşcă cu noroi.

[…] „Cenzurarea” este un termen aplicabil numai acţiunii statului. Nici o acţiune privată nu constituie cenzurare. Nici un individ sau agenţie nu poate reduce un om la tăcere sau suprima o publicaţie; numai statul o poate face. Libertatea cuvântului pentru persoanele particulare include dreptul de a nu fi de acord, de a nu asculta şi de a nu finanţa pe propriii lor adversari.

În conformitate însă cu asemenea doctrine, ca cea a „declaraţiei drepturilor economice”, un individ nu ar avea dreptul de a dispune de propriile sale mijloace materiale după cum îi dictează propria sa conştiinţă, ci ar trebui să-şi dea banii, fără distincţie, oricăror vorbitori sau ziarişti, care ar avea deci „drept” asupra bunurilor sale.

Aceasta înseamnă că cei care au posibilitatea de a furniza mijloace materiale pentru exprimarea de idei nu au dreptul la idei proprii. Aceasta înseamnă că un editor este dator să publice cărţi pe care le consideră fără valoare, greşite sau dăunătoare, că un sponsor TV este obligat să-i finanţeze pe comentatorii care îi insultă convingerile, că proprietarul unui ziar este obligat să pună spaţiul său editorial la dispoziţia oricărui tânăr huligan care vociferează în favoarea înfeudării presei. Aceasta înseamnă că un grup de oameni capătă acces nelimitat la „drepturi”, în timp ce un alt grup este redus la o neputincioasă iresponsabilitate.

Cum este evident imposibil de a dota pe fiecare doritor cu un loc de muncă, cu un microfon sau cu un spaţiu editorial, cine va determina „distribuirea” aşa-ziselor „drepturi economice” şi va alege beneficiarul, în condiţiile în care dreptul la opţiune al proprietarului va fi fost abolit? Ei bine, [cine altcineva decât un organism de stat] […]

Iar dacă faceţi greşeala de a crede că toate acestea se referă doar la marii proprietari, aţi face bine să vă daţi seama că teoria „drepturilor economice” include „dreptul” oricărui aşa zis dramaturg, poet beatnik, compozitor de zgomote sau pictor abstracţionist (care are însă pile politice) la sprijinul financiar pe care nu i l-aţi acordat când nu aţi asistat la spectacolele lor. Ce altceva ar putea însemna planurile de a cheltui impozitele voastre pentru sprijinul artei subvenţionate?

Iar în timp ce unii se bat cu pumnii în piept vorbind despre „drepturi economice”, noţiunea de drepturi politice este pe cale de dispariţie. Se uită că libertatea cuvântului înseamnă dreptul de a propaga concepţiile proprii şi de a suporta consecinţele posibile, inclusiv dezacordul altora, opoziţia, nepopularitatea şi lipsa de sprijin material. Funcţia politică a „dreptului la libera exprimare” este de a proteja disidenţii şi minorităţile impopulare de suprimarea forţată, iar nu de a le garanta sprijin, avantaje şi recompense pentru o popularitate pe care nu şi-au dobândit-o.

Declaraţia Drepturilor Omului spune: „Congresul nu va adopta legi […] ce restrâng libertatea cuvântului, sau a presei”. Ea nu cere ca cetăţenii particulari să furnizeze un microfon celui ce pledează pentru nimicirea lor, sau un şperaclu spărgătorului care caută să-i jefuiască, sau un cuţit unui asasin care vrea să le taie beregata.

Aceasta este situaţia în una dintre problemele cruciale ale zilelor noastre: drepturile politice împotriva „drepturilor economice„. Este sau sau. Unul îl distruge pe celălalt. De fapt, însă, nu există nici un fel de „drepturi economice”, de „drepturi colective”, de „drepturi ale interesului general”. Termenul însuşi de „drepturi individuale” este un pleonasm: nu există altfel de drepturi, şi nimeni altcineva decât individul nu poate să le posede.

Cei care pledează pentru un capitalism laissez-faire sunt singurii promotori ai drepturilor omului.

* Titlul original: Man’s Rights. Apărut în The Objectivist Newsletter, vol. 2, nr. 4, aprilie 1963. Retipărit în culegerea de eseuri: A. Rand, The Virtue of Selfishness, New York, Signet (prima ediţie: 1964).

Prima apariţie în limba română: Revista Krisis numărul 3 din 1996.

* * *

Alte lucrări de acelaşi autor, apărute în ACUM:

„De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”
Rasismul
Esenţa statului (The nature of Government)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.85.10.62