caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Opinii



 

Noile Periferii ale NATO şi UE (2008, republicare)

de (24-1-2016)
1 ecou

 
În urmă prăbuşirii comunismului, liderii politici din Statele Unite şi din Europa Occidentală au fost obligaţi să elaboreze o nouă strategie faţă de ţările din Europa Est-centrală şi faţă de republicile independente desprinse din fosta Uniune Sovietică. Ideea expansiunii alianţei militare NATO şi a Uniunii Europene în spaţiul fost-comunist a provocat dispute înverşunate în capitalele occidentale. În cele din urmă, protagoniştii expansiunii au prevalat.

Obiectivele principale ale extinderii spre est au fost consolidarea noilor regimuri democrate, asigurarea stabilităţii în jumătatea de est a continentului european prin rezoluţia inerentelor conflicte etno-naţionaliste din regiune şi ancorarea noilor membri la structurile de securitate occidentale. În paralel, Alianţa Nord-Atlantică, subit lipsită de inamicul principal şi estompată de implozia comunismului şi de destrămarea URSS, s-a reanimat prin extinderea umbrelei protectoare asupra noilor membri şi prin asumarea unor noi responsabilităţi în Balcani şi în afară zonei europene.

Pentru democraţiile occidentale, ca şi pentru noii membri, expansiunile NATO şi UE au avut consecinţe politice şi strategice extrem de benefice. O asemenea realizare de importantă istorică ar fi fost mult mai dificilă acum.

La începutul anilor 90, Casă Albă şi Departamentul de Stat, considerând că UE era incapabilă să ghideze procesul de extindere a comunităţii în Europa de Est, au preluat iniţiativa, au admis noi membri în NATO, i-au stimulat să adopte reforme liberalizante şi le-au facilitat încorporarea ulterioară în UE.

În urma expansiunii NATO şi UE, comunitatea democraţiilor euro-atlantice şi-a creat o nouă „frontieră” în zona de sud-est a Europei. Nepregătiţi şi relativ dezbinaţi, liderii occidentali au fost incapabili să elaboreze o strategie clară faţă de noii vecini de la periferie. Acutizarea conflictelor „îngheţate” din fosta URSS şi mai ales evenimentele recente din Georgia au demonstrat inabilitatea UE şi NATO de a reacţiona coerent la provocările iniţiate de adversari în regiunile periferice ale organizaţiilor respective.

O NOUĂ STRATEGIE

În urmă aderării României şi Bulgariei la UE, majoritatea liderilor occidentali au crezut că expansiunea estică a comunităţii a fost completată. Singurul obiectiv încă nerealizat era încorporarea ţărilor din Balcanii de Vest, o evoluţie considerată a fi inevitabilă. Conform aspiraţiilor iniţiale, democraţiile euro-atlantice şi-au extins zona de securitate în Europa de Est până la o nouă „graniţa”, care se întinde de la Marea Baltică la nord la Marea Neagră în sud. În mod neaşteptat, două state desprinse din fosta Uniune Sovietică, Ucraina şi Georgia, au solicitat admitere în NATO şi UE. O respingere categorică a noilor solicitanţi ar fi contrazis principiile originale ale structurilor de securitate euro-atlantice care afirmă că fiecare stat este îndreptăţit să-şi aleagă independent alianţele.

În consecinţă, Statele Unite şi Europa au fost obligate să-şi reconsidere atitudinea faţă de noii aspiranţi din zona Marii Negre şi din Caucaz. În urmă unor dezbateri interne, s-a convenit că angrenarea acestor state la familia democraţiilor europene a devenit importantă pentru extinderea zonei de stabilitate de-a lungul periferiei sudice a UE, pentru controlul unui coridor important de import energetic din bazinul Marii Caspice spre vest şi pentru redefinirea relaţiilor strategice cu statele din Asia Centrală şi din Orientul Mijlociu.

În trecut, admiterea noilor candidaţi în NATO a fost frecvent urmată de acceptare în UE. Pentru noii vecini, acest paralelism nu mai este considerat nici urgent nici obligatoriu. Aderarea la NATO ar conferi noilor membri o garanţie de securitate extrem de valoroasă fără să creeze presiuni la Bruxelles ca să fie admise şi în UE. În viitorul apropiat, Uniunea Europeană va fi extrem de ocupată cu acomodarea şi integrarea noilor aderenţi din Europa Est-centrală, cu consolidarea instituţiilor comunitare şi cu definirea configuraţiei politice viitoare a Comunităţii.

RELAŢIILE CU RUSIA

În decursul extinderii NATO şi UE spre est, liderii celor două organizaţii au fost deosebit de prudenţi ca să nu destabilizeze ţările din nouă vecinătate care nu fuseseră incluse în reprizele anterioare ale expansiunii. Evitând să specifice obiectivul unui anumit perimetru de securitate „final”, ei au semnalizat clar că statele „din afară” vor continuă să fie considerate că viitori membri, asociaţi sau parteneri. Această propunere de cooperare, angrenare şi respectare a intereselor naţionale a vecinilor a fost oferită şi Moscovei, în speranţa că Rusia va adopta un regim democratic, că se va orienta spre vest şi că va deveni un adevărat partener, aliat sau chiar un membru important al comunităţii euro-atlantice.

NATO şi-a reorganizat capabilitatea militară, şi-a reformulat declaraţiile oficiale şi a emis multe mesaje directe ca să asigure Kremlinul că nu are intenţii ostile faţă de Rusia. Fără a avea capabilitatea de a prevedea evoluţia politică din Rusia, liderii occidentali au oferit repetitiv amplificarea cooperării multilaterale cu Moscova, au încercat să stimuleze o convergenţă a intereselor de securitate şi au propus organizarea unor exerciţii militare comune cu Rusia.

Eforturile considerabile ale occidentalilor de a angrena Moscova, nefiind reciprocate, au eşuat. Preşedintele rus Vladimir Putin şi cei din anturajul lui au respins ofertele de parteneriat, au denigrat „intenţiile perfide” de expansiune ale NATO şi UE în vecinătatea Rusiei şi au încercat să paralizeze funcţionalitatea instituţiilor euroatlantice. În acelaşi timp, ei au insistat că Moscova trebuie să fie consultată înainte de considerarea oricăror decizii în probleme de securitate şi că interesele naţionale ale Rusiei trebuie să fie respectate. Putin s-a împotrivit cu înverşunare expansiunii NATO şi UE în spre est, a promovat un naţionalism dur cu tonalităţi anti-occidentale şi, contrar unor promisiuni anterioare, a insistat să perpetueze prezenţa militarilor ruşi în ţările cu conflicte „îngheţate” din vecinătatea Federaţiei Ruse.

În ultimii opt ani, Rusia a devenit progresiv mai autoritară, mai agresivă faţă de vecini şi mai ostilă faţă de democraţiile euroatlantice. Incapabil să accepte destrămarea fostului imperiu sovietic, Putin a declarat repetitiv că identitatea naţională a Rusiei este incompatibilă cu respectarea suveranităţii statelor desprinse din fosta Uniune Sovietică.

Revoluţiile democrate din Ucraina şi Georgia au fost considerate de cei de la Kremlin ca evenimente nocive şi primejdioase care trebuie să fie combătute şi rectificate. Propaganda oficială a conducerii de la Moscova a calificat evoluţia democrată a celor două foste republici sovietice ca fiind rezultatul intervenţiilor perfide ale puterilor occidentale în procesele electorale din ţările din vecinătatea Federaţiei Ruse. După părerea liderilor de la Moscova, aceste state trebuie să rămână în sfera de influenţă a Rusiei.

În baza unor percepţii reale sau imaginare de umilire nemeritată, Rusia se consideră că o fosta supraputere forţată de interese externe ostile să plonjeze într-o perioada post-imperială degradantă. Moscova nu acceptă sub nici o formă să fie tratată că un participant minor în relaţiile cu SUA sau UE sau să fie considerată un oarecare pretendent pentru aderare la structurile de securitate occidentale. Liderii actuali de la Moscova consideră că Rusia este o putere euro-asiatică independentă care, „în mod natural” aspiră să-şi restabilească dominaţia „în vecinătate” şi care oferă altor state un model de dezvoltare autoritarist-capitalist ca o alternativă preferabilă faţă de liberalismul democratic.

RĂZBOIUL DIN GEORGIA

În august 2008, armata rusă a invadat Georgia prin Osetia de Sud şi Abhazia, a bombardat infrastructura economică, civilă şi militară a ţării şi a recunoscut oficial şi „permanent” independenţa celor două provincii separatiste. Paradoxal, devastarea Georgiei a fost justificată de Moscova ca o operaţie de „menţinere a păcii”, menită să curme „genocidul”, „masacrele” şi „purificarea etnică” iniţiate „fără provocare” de guvernanţii de la Tbilisi în Osetia de Sud. Propaganda oficială de la Moscova a utilizat aceiaşi terminologie ca şi cea a liderilor occidentali în 1999, când au bombardat Serbia şi în 2008, când au recunoscut independenţa provinciei Kosovo.

În realitate, guvernanţii ruşi au pregătit invazia Georgiei cu multe luni înainte, au provocat repetitiv liderii georgieni şi au asaltat un stat vecin mult mai mic cu tancuri şi vehicule blindate, cu bombardamente aeriene şi cu interdicţii navale.

Devastarea Georgiei de către forţele armate ruse a alarmat celelalte state vecine desprinse din fosta Uniune Sovietică, a sugerat că Rusia, condusă de Vladimir Putin şi Dimitri Medvedev, nu intenţionează să respecte integritatea teritorială a vecinilor şi a demonstrat că, în prezent, NATO este incapabilă să apere statele care aspiră să devină membre ale Alianţei Atlantice.

Agresiunea Rusiei în Georgia a produs dezbateri aprinse în NATO şi în UE şi a forţat liderii respectivi să reevalueze politică faţă de Moscova. Unii lideri din Statele Unite, din Marea Britanie şi din Europa Est-Centrală au insistat că organizaţiile respective trebuie să ia măsuri concrete de „pedepsire” a Rusiei pentru invadarea şi devastarea Georgiei, ca să descurajeze incursiuni viitoare în alte ţări vecine şi ca să contracareze percepţia unei victorii strategice pentru Moscova. Alţii au sugerat că ostracizarea şi izolarea internaţională a Rusiei, de exemplu prin excluderea din grupul democraţiilor industrializate G-8, prin prevenirea aderării Rusiei la WTO şi prin admiterea promptă a Georgiei şi Ucrainei în programul de pregătire pentru accesiune la NATO, nu ar modifica semnificativ comportamentul regimului de la Moscova, ar înăspri relaţiile cu Rusia şi, regretabil, ar iniţia un nou Război Rece şi o nouă cursa a înarmărilor.

În loc să domolească agresivitatea Rusiei, condamnarea invaziei din Georgia, definitivarea acordului pentru instalarea unor rachete interceptoare în Polonia şi contramandarea manevrelor militare comune NATO-Rusia au iritat liderii de la Moscova. Militarii ruşi au alungat mii de georgieni din Osetia de Sud şi din Abhazia. Medvedev a declarat că protecţia cetăţenilor ruşi, asigurarea demnităţii lor şi protejarea intereselor de afaceri ale Rusiei oriunde în lume, reprezintă o prioritate majoră a guvernului de la Moscova. În septembrie 2008, el a trimis vase militare şi avioane de bombardament în Venezuela la invitaţia preşedintelui anti-american Hugo Chavez.

DEBILITATEA MILITARĂ A UE

Acum 10 ani, proiectul denumit Politica de Apărare şi Securitate Europeană a fost lansat cu fanfara. Liderii UE au afirmat grandios că intenţionează să dezvolte o capabilitate militară redutabilă. Ei au promis că, până în 2003, vor avea la dispoziţie o „Forţă de Reacţii Rapide” cu un contigent de 60.000 de militari instruiţi, echipaţi şi pregătiţi să intervină rapid oriunde în lume. Renumita „Force de frappe” nu s-a materializat nici până astăzi.

Eşecul tentativelor de a crea o armata europeană puternică, dependenţa energetică faţă de Rusia şi lipsa de coeziune între „vechea” şi „nouă” Europa, au prevenit reprezentanţii UE să adopte o postura rezolută în problema incursiunii militare ruse în Georgia şi faţă de nerespectarea de către trupele ruse a acordului de sistare a ostilităţilor semnat de preşedinţii Nicolas Sarkozy şi Dimitri Medvedev.

CONSECINŢE DEFAVORABILE

Liderii Uniunii Europene au demarat un program intens de reevaluare a relaţiilor cu Rusia. Pentru prima oară, cele 27 de ţări membre în UE au fost de acord ca UE să condamne public Federaţia Rusă pentru agresiunea din Georgia şi să nu recunoască independenţa provinciilor separatiste georgiene. S-a creat o atitudine de convergenţă comunitară cu privire la majorarea cheltuielilor militare şi la modernizarea capabilităţilor militare ale uniunii. S-au preconizat măsuri pentru reducerea dependenţei comunităţii de importurile de hidrocarburi din Rusia. Statele Unite şi UE au decis să contribuie generos la reconstrucţia Georgiei.

La întrunirea miniştrilor apărării din ţările NATO din octombrie 2008 de la Londra, se va lua în discuţie problema apărării membrilor organizaţiei din vecinătatea Rusiei. În trecut, nu se permitea discutarea pericolelor militare din partea Rusiei deoarece erau considerate „provocatoare”. În urma agresiunii Rusiei împotriva Georgiei, NATO a iniţiat planificări detailate pentru apărarea Ţărilor Baltice, pentru sprijinirea Ucrainei şi Georgiei în faţă ameninţărilor din partea Moscovei şi pentru consolidarea capabilităţilor militare din Europa de Est.

Se pare că „victoria” Rusiei în Georgia a alarmat ţările din vecinătatea Federaţiei Ruse, a mobilizat rezistenţă democraţiilor euro-atlantice şi, în cele din urmă, ar putea avea consecinţe defavorabile pentru regimul Putin-Medvedev.

Nicolae Filipescu, 02-11-2008

Despre autor (2008):

Cu o experienţă de peste 33 de ani în domeniul medicinei şi două doctorate (Chimie, Medicină) obţinute în universităţi americane de prestigiu, Dr. Nicolae Filipescu se alătură, prin acest articol, colaboratorilor permanenţi ai revistei ACUM. Pentru cei care îl cunosc personal, Nicolae Filipescu este un model din orice unghi l-ai privi: profesional, fiind cotat că unul dintre cei mai buni medici din Virginia de Nord; cetăţenesc şi uman, numărându-se printre cei nelipsiţi de la evenimentele importante din viaţă comunităţii româneşti din zona Washingtonului dar şi vizitând România anual pentru a aduce alinare în timpul sau liber unor oameni suferinzi. Nu în ultimul rând, Dr. Filipescu este un model familial.

Un om al Renaşterii, „rătăcit” printre trecătorii pragmatici ai acestui început de mileniu, Nicolae Filipescu este şi un fin observator politic şi un pasionat al cuvântului scris. Bine aţi venit printre noi, Domnule Doctor!

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Victor Manta: (24-1-2016 la 17:18)

    Un articol care a rămas actual până în prezent, în primul rând deoarece analiza d-lui Filipescu s-a arătat a fi corectă, şi pentru că Rusia a continuat agresiunea ei împotriva ţărilor pe care se obişnuise de decenii să le considere ca fiind la cheremul ei.

    Aviz amatorilor care continuă să vorbească despre o nouă ordine internaţională, în care interesele „legitime” ale Rusiei ar trebui respectate şi prezervate.



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Tartă de somon

O tartă de inspiraţie franceză. Retetă clasică.

Închide
3.229.124.74